Refuzul planificării? Refuz al modernităţii?

Când ai vrea să te pensionezi? Am lansat întrebarea cu pricina într-o comunitate online, pe care o descriu un pic mai jos. Erau posibile 10 răspunsuri, precodificate, dintre care fiecare respondent putea alege unul singur. Iată ce au ales cei 46 care şi-au dat cu părerea:

Înainte de 65 de ani*	15	(32%)
La 65 de ani	3	(6%)
Part-time o vreme după 65 de ani, apoi pensie	0	(0%)
Full-time o vreme, apoi part-time, apoi pensie	2	(4%)
Part-time for ever (fără a înceta munca)	2	(4%)
Full-time o vreme, apoi part-time for ever	2	(4%)
Full-time for ever	1	(2%)
Eu nu am muncit niciodată, şi nici nu am de gând	1	(2%)
Habar nu am, nu fac planuri pe termen atât de lung	17	(36%)
Altceva (ce?)	3	(6%)

Cei chestionaţi sunt practicanţi ai unui joc online (Hattrick.org), fiind membri ai unei „federaţii” care foloseşte vârsta limită de 25 de ani ca şi criteriu de selecţie. Majoritatea celor ce au răspuns au între 25 şi 34 de ani, studii superioare, venituri peste medie, şi, cu o singură excepţie, toţi sunt bărbaţi. Câţiva sunt rezidenţi în afara României, însă majoritatea locuiesc în ţară, în oraşe mari.

Evident eşantionul cu pricina nu este reprezentativ pentru nici un fel de populaţie, aşa că nu se pot generaliza concluziile. Vreau însă să observ un lucru extrem de interesant: respondenţii fac parte dintr-un segment social** a cărei modernitate este net peste media naţională. Cu toate acestea, o treime refuză planificarea, deşi aceasta este indicatorul trecerii de la tradiţionalism cultural la modernitate.

De aici întrebările din titlu, cu precizarea că se referă mai ales la populaţia care nu are o probabilitate atât de ridicată de a fi mai modernă decât media, şi cu precauţia legată de un bias dat de vârstă, totuşi relativ îndepărtată de pensie.

----------

Note:

* 65 de ani este vârsta de pensionare la care legea prevede a se ajunge în curând atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.

** următoarele grupuri au o probabilitate mai mare decât restul românilor de a fi moderne din punct de vedere cultural: localizaţi în oraşe mari; bărbaţi; cu studii superioare; tineri; venituri peste medie.

Protestanţii comunişti ruşi în faţa istoriei :)))

“Comunismul este o manieră de guvernare a unei ţări prin care se dă putere cetăţeanului de rând. La începutul anilor 1900 au avut loc revoluţii comuniste în mai multe ţări, inclusiv în Rusia (în 1917) şi în China (1949). Comuniştii s-au descotorosit de regi şi proprietari de pământuri, au organizat cooperative în care oamenii împărţeau terenurile şi produsele.”

Citatul deschide capitolul „Revoluţiile comuniste” din Enciclopedia Disney. Vol. 1. Istoria omului, cărticică de 60 pagini, destinată lecturii copiilor, tradusă din limba engleză şi etichetată drept ediţie de lux. Comunismul are alocat două pagini în cărticică, singura referinţă negativă indicând faptul că Mao, în perioada 1966-1976, a căutat să controleze cultura şi modul chinezilor de a gândi, a munci şi a trăi. De altfel singurele ţări referite în text sunt URSS/Rusia, China, Cuba, Vietnam şi … SUA.

Mai aflăm în plus şi despre nişte comunişti protestanţi ruşi (vezi imaginea).

Cuvinte cheie: comunişti protestanţi ruşi, editori deştepţi, traducători inteligenţi, îndoctrinare americană, poze colorate, ura-şi-la-gară.

Un conclav al celor care se cred importanţi

Aşadar:

1. E mare summit, neamule. Summit NATO.
2. La Bucureşti s-au plantat flori pe tot drumul de la aeroport la Casa Poporului şi prin alte părţi ale oraşului.
3. Am văzut zone în care asfaltul a fost refăcut, probabil în cinstea evenimentului, deşi mai fusese refăcut şi prin vara sau primăvara trecută. (exemplu: intersecţia Panduri-13 Septembrie, aflată pe drumul de la Marele Stat Major şi Academia Militară la Ministerul de Război şi Casa Poporului).
4. Lucrând vis a vis de Parlament nu am voie să merg la serviciu începând de ieri şi până pe 7 aprilie.
5. Grădiniţa unde merge Irina va fi închisă. Unul dintre motive: cei ce aduc catering-ul pentru prânz nu mai au cum ajunge la ea.
6. Aflu că alte grădiniţe şi şcoli sunt închise deoarece, ca şi Institutul unde lucrez, se află pe lângă calea pe unde vor trece măreţii participanţi la marele eveniment, nişte militari şi angajaţi ai statului, preşedinţi şi prim miniştrii de prin varii colţuri ale lumii.
7. Traficul se anunţă a fi din nou un iad, de parcă nu era suficient cum este de obicei.

Cel mai tare mă enervează că au plantat florile şi plantele alea, pe care le fură interlopii locali în timpul nopţii. Păi cum bre: le punem doar aşa ca să arătăm la alţii că avem? Adicătelea contribuabilul bucureştean nu are şi el dreptul să aibă florile alea pe traseu tot timpul anului? E bucureşteanul atât de prost încât are voie doar de borduri plantate alandala pe peste tot, indiferent dacă este sau nu nevoie?

Mama voastră de ţopârlani ai administraţiei locale, guvernamentale şi prezidenţiale din toate colţurile lumii. Uneori îmi doresc să vină extratereştrii să vă dea cu vigoarea lor supraumană pe la gioale.

Bona tempora currunt :p

Se pare că îmbătrânesc.
Ieri, o vânzătoare de ziare, întinzându-mi revista cumpărată, mi-a zis “Poftiţi, domnul!”. Lucrul este rar, până acum mă cam luau toţi la per tu şi cu „ce doreşte băiatu’?”. Pe de altă parte, azi, în liftul Facultăţii de Sociologie, colega mea de mijloc de transport, cu vreo 15 ani mai tânără, m-a luat evident drept unul dintre colegii ei.

De unde se vede treaba că trebuie să am mereu o şapcă pe cap (azi o aveam pe cea cu care m-a fotografiat Irina aici), ca să nu se vadă că părul deştept părăseşte cu ardoare capul prost.

Anyhow, ce e drept e drept: am probleme cu dimensiunea temporară – se scurge prea repede :(

(sau poate că nu :))))

Topics for the future campaign for (national) elections: 3. Dust and Wind

Wind and Dust

At the first sight, this is more likely to be appropriate as a campaign subject for the local elections, but, since it affects almost all Romanian localities, it deserves to be a matter of national debate.

First. A recent observation

Few days ago, I have visited a car was, 150 meters from our apartment. They’ve cleaned my car, making it to shine. I’ve left and I parked in front of the block were we live. A thin layer of dust was already present on the newly washed car!!! Its shine lasted for only 30 seconds, and it was not the car washers to blame for.

Second. Not far in the past

I remember a day in Frankfurt, near the downtown, where they were demolishing a building. It was summer and the firemen where splashing water on, in order to avoid dust spreading.

Third. A memory from the past

A Chinese guy asked me once,when we accidentally met, 11 years ago, in the USA:

“Do you have dust [in Romania]?”

I said that we have.

“We have too”, he answered, “but they [the Americans] have not. You know why? They do not have soil!”

This is true. This is the difference that the advanced societies make. They, as well as the primitive collectivities, barely know what dust is, and have lesser and lesser soil. They have grass and plants all over the place where nothing is built on.

This is the basic question: Why we have to have soil? Why all the time when the wind is blowing, I have to literally swallow some dust?

This is a matter of afforestation (forests around the built-in places stop the wind to enter the city), of green spaces, and of imposing adequate requirements for the construction works.

A matter of wind and dust.

Majoritatea dependentă de obiceiuri antice

Pe vremuri, lumina soarelui era esenţială pentru umanitate. Neexistând curent electric sau costul acestuia determinând moderaţie în consum, oamenii erau nevoiţi să exploateze la maxim puţinul timp în care era zi.

Sculatul cu noaptea în cap era regula.

Mai apoi, majoritarii au decis că regula tradiţională trebuie respectată. Totuşi, de cel puţin un deceniu, ora de începere a activităţii şi, implicit, ora la care oamenii se trezesc au început să se mute tot mai mult în interiorul zilei.

Personal, am suferit ani de zile de mania unora de a mă scula cu noaptea în cap, de proasta inspiraţie a majorităţii de a începe orele de curs la 8:00 sau chiar la 7:30, de a fixa şedinţe matinale, de a impune nişte reguli din altă lume decât cea în care mă simt bine.

Iată ce scrie în numărul din martie al Geo, despre un studiu recent din cronobiologie:

„Dacă omul s-ar lăsa condus de ceasul său intern, perioada medie de somn ar fi cuprinsă între orele 0.15 şi 8.15. Intervalul corespunde omului normal.”

No further comment.

Olanda: trenurile

Da, cel mai simplu mod de a călători în Olana este să iei trenul. Densitatea de locuire face ca acestea să fie frecvente, locuitorii folosindu-le ca pe tramvai. Mergi câteva staţii, schimbi, schimbi din nou şi ai ajuns la destinaţie. Naveta zilnică pe câte 200 de kilometri nu e tocmai o raritate.

Biletele le poţi lua de la automatul din gară. Alegi destinaţia, clasa, tipul de bilet (redus/întreg), bagi cardul şi gata. Te sui în trenul curat, civilizat, care chiar dacă seamănă uneori ca structură cu personalul care pleca cândva, la 16 şi 20, dinspre Bucureşti Nord către Ploieşti şi oprea doar în Periş, Buftea şi Brazi, prin detalii (scaune şi curăţenie) îi este net superior acestuia din urmă, putând concura „săgeata albastră”.

Tips:
1. Biletele cumpărate de la automat sunt mai ieftine decât cele luate de la extrem de rarele case de bilete.
2. „Stoptrein” opreşte peste tot. „Intercity” opreşte doar în staţiile mai mari.
3. Dacă ai sub 14 ani şi eşti însoţit de un adult, e bine să selectezi „Railrunner” pe prima coloană care apare pe ecranul automatului de bilete, sub „single”, „return trip” şi toate celelalte. Costă 2 Euro şi e valabil până la miezul nopţii, pe orice rută şi de câte ori ai chef să te sui în tren.

Pe un cer de foc şi lupte

Aşa se cheamă o carte despre un aviator român şi tot aşa pare a fi campionatul românesc de fotbal în prezent.

Luptele sunt la propriu. Chiar şi focul, iscat de brichete aruncate în capul unor arbitri ce generează mai apoi suspendarea meciului dintre Rapid şi Steaua, este prezent la propriu.

CFR Cluj a dominat turul, însă pierde viteză. Ieri a pierdut şi meciul de la Iaşi, unde arbitrul a băgat un gol (a se citi penalty) pentru moldoveni. De pierdut însă, Clujul pierde pe mâna sa, graţie unui joc mediocru.

Oricum ar fi însă, pare că arbitrii (şi nu numai ei) ar împinge de la spate Steaua.

Raţional vorbind, este interesul lor, indiferent de vorbăria goală din presă şi de declaraţiile sforăitoare ale patronilor şi preşedinţilor de club precum că ei sunt nişte mari meşteri păpuşari şi apasă pe nu-ştiu-ce butoane…

Să ne uităm niţel la ce audienţă aduce Steaua (sau Dinamo, sau Rapid) şi ce audienţă aduce CFR. Diferenţa este enormă. Diferenţa de încasări din drepturi de televiziune şi publicitate este pe măsură. De aici şi banii care ajung la Ligă, Federaţie, şi apoi la arbitri şi cluburi, dar şi la ziare şi televiziuni. Ori tocmai zilele acestea se negociază intens la drepturile de televiziune pentru Liga I şi pentru Liga Campionilor. Raţional vorbind, toţi cei implicaţi au interesul ca Steaua să câştige campionatul. Fac excepţie adversarii direcţi (CFR, Rapid, eventual Timişoara şi Dinamo).

Raţionalitatea aceasta este însă una pe termen scurt. Or să se ivească bani în buzunare, dar campionatul o să fie tot mai prost, publicul va dispărea uşor-uşor, ceea ce înseamnă mai puţină publicitate, mai puţini bani.

Ştiinţele ... auxiliare

Uite ce zice într-un mesaj venit de la Ministerul Educaţiei:

Programul Brâncuşi

Apel pentru propuneri de colaborare pentru anii 2009-2010

[…]

Domeniile programului

Nu sunt stabilite domenii prioritare. Toate domeniile ştiinţifice, inclusiv ştiinţele umane şi sociale sunt incluse.

[…]

Sublinierea îmi aparţine.
În rest, trăiască ştiinţele naturii, că alea sunt cele adevărate!
Restul: la muncă, că nu avem nevoie de voi decât atunci când ne cere UE să bifăm câte o acţiune.

:(((

‘s-Hertogenbosch

Cunoscut în afara Olandei drept Den Bosch, Herzogenbusch, sau Bois-Le-Duc, Boscoducale sau Bolduque, oraşul poartă acest bizar nume în amintirea unui duce ce a întemeiat aşezarea la marginea unei păduri care a cam dispărut de mai multe secole. În locul său a răsărit un plăcut orăşel de 135.000 de locuitori, cu ceea ce Lonely Planet zice că ar fi „the finest” biserică gotică din Olanda. Nu trebuie însă să vă aşteptaţi la mare lucru de la Catedrala Sint-Jan, simpatică, cu un tavan interesant si vitralii de calitate, dar sub cea din Metz, ca să nu mai zic de Domul din Köln, ca să aleg exemple aflate la maxim 300 de kilometri distanţă.

‘s-Hertogenbosch este locul de baştină a lui Hieronymus (sau Jeroen) Bosch, prezent cu câteva lucrări în Muzeul Brabantului de Nord, în care muzeu însă, toate informaţiile sunt în olandeză. Alături de câteva pânze ale unor pictori olandezi celebri (între ei, evident, Bosch, dar şi Pieter Breughel, Vincent van Gogh ş.a.), muzeul, care însă nu e fantastic, mai adăposteşte diverse colecţii de arheologie şi obiecte din Evul Mediu. Există o cameră în care, printr-un joc interesant de oglinzi, poţi vedea obiecte din urmă cu 4-5 secole, iar apoi, apăsând pe un buton, apare corespondentul lor de astăzi. Impresionantă este mai ales evoluţia … foarfecelor, dar şi a paharului, curelei etc.

Cel mai mult mi-au plăcut însă străzile liniştite, presărate cu cafenele şi berării, cu clădiri

simpatice, parcă mai bine întreţinute decât în Amsterdam sau Haga. Câteva canale pigmentează oraşul şi aici, călătoria cu vaporaşul printre ele fiind posibilă în lunile mai călduroase. A, să nu uit, plecând cu trenul către Tilburg, la ieşirea din gară, imediat pe dreapta, se văd câteva blocuri noi, haioase prin alura lor futuristă, de pânză de corabie ce merge cu viteză maximă. (pentru foto vezi aici).

Olanda şi statuile

Statuile în Olanda sunt de multe ori de dimensiuni mici. E mai ieftin şi ocupă mai puţin spaţiu decât ansamblurile monumentale. Iar spaţiul reprezintă o problemă cheie într-o ţară cu o densitate de locuire extrem de ridicată.

Pe de altă parte, o statuie mică este mai uşor de gestionat: o amplasezi mai uşor în zonă, în orice zonă, este mai uşor de întreţinut, la nevoie te debarasezi mai iute de ea, este de regulă amuzantă, îndeplineşte cu naturaleţe rolul ei esenţial, de marker al locurilor de întâlnire („Ne vedem la statuie”, „La aia cu câinele?”, „Nu, la statuia noastră, aia cu omul care iese din canal”).

Nu degeaba au proliferat aici, ca şi în Bruxelles, dar şi prin Vestul Germaniei şi prin diverse alte locuri, oriunde unde preferinţele locuitorilor nu se îndreaptă către chestiile mari, masive, precum cartofii traşi în ţeapă sau busturilor unor eroi indubitabili, plasate în pieţe sau pe bulevarde purtând numele altor eroi naţionali de o autenticitate irefutabilă.

Fotografiile postate aici sunt, în ordine, din 's-Hertogenbosh, Bruxelles, 's-Hertogenbosh, Tilburg.

Multiculturalism batav

Tilburg (Olanda),
peste drum de Centraal Station,
pe una dintre străduţele care duce în centru...









Mergea şi un hamburger?

Nu. Mai degrabă un mic şi un cârnat.





(PS. De mult îmi doresc să am un lanţ de cârciumi numite "Micul şi Cârnatul"!)

Ian McEwan - Amsterdam

Ian McEwan - Amsterdam
[Polirom, Iaşi, 2001; ediţia originală: London: Jonathan Cape, 1998]

Mai citisem de Ian McEwan doar Enduring Love (Durabila iubire, Univers, 2005) şi rămăsesem cu o impresie pozitivă, despre o naraţiune meşteşugit construită, cu multe teme dintre cele ce definesc schimbările sociale din lumea contemporană.

La fel se întâmplă şi în Amsterdam, roman ce aduce în discuţie, direct sau tangenţial, subiecte precum distincţia dintre sex, dragoste şi relaţiile de durată (trimite oarecum către povestea relaţiilor umane din trilogia marţiană a lui Kim Stanley Robinson), eutanasia, limitele presei, politica murdară, plagiatul, implicarea civică, relaţia dintre aparenţe şi adevăr etc.

Stilul alert, dialogurile izbutite, proza care lansează provocări la reflexie fără a folosi multe cuvinte, convergenţa neaşteptată a acţiunilor secundare, finalul puţin previzibil fac din acest roman rotund, dar scurt, o lectură agreabilă. Cartea a primit şi premiul Booker (cum însă calitatea literară nu pare a fi prea des criteriul forte în acordarea premiilor literare, simpla acumulare de premii nu spune nimic pentru volumul respectiv, chiar dacă poate fi relevantă pentru autor).

Ediţia Polirom dispune şi de o postfaţă despre Ian McEwan, realizată de traducător (Virgil Stanciu, pe numele său). Dacă traducerea nu este deloc rea, postfaţa nu se ridică la acelaşi nivel, lăsându-mi senzaţia unui referat ce compilează din surse diferite, fără a căuta o sinteză cu adevărat proprie, dar excelând în a propune înşiruiri de cuvinte în căutarea erudiţiei: „Structura narativă prea simetrică este estompată de ironia subtextuală şi de stilul când acid, când elegiac al relatării”. O cheie interesantă de citire a romanului (de lecturat însă doar după parcurgerea acestuia!), scrisă de un român (Dana Chetrinescu, lector la UVT), este disponibilă chiar pe site-ul lui McEwan.

Poliţişti post-moderni :))

În Haga i-am arătat Irinei doi poliţişti călare.
A privit armăsarii lung şi a zis: "Ăştia nu au maşini ?!?"

Den Hagen (Haga)

‘s-Gravenhage, aşa cum se numeşte oficial capitala neoficială a Olandei, locul în care sălăşuiesc deopotrivă Regina, Parlamentul şi Guvernul, are mult mai multe de oferit privirii decât Amsterdam-ul. Sunt multe de spus printre străduţele pavate din centru; pe plaja de la Scheveningen, cea din spatele Cazinourilor şi hotelurilor de lux; în faţa dezamăgitoarei reşedinţe a reginei, privind la cele trei clădiri postmoderne ce domină oraşul; dar şi la clădirea Parlamentului, la lacul de lângă aceasta pe care vara se leagănă bărcuţe încărcate cu flori; căutând bizara clădire a unei secţii de poliţie ascunsă in spatele unor storuri roşii (poza de mai jos); admirând clădirea Ministerului Justiţiei…

Amsterdam: Artis Zoo

Chiar dacă Amsterdam este departe de alte oraşe din Ţările de Jos (după gustul meu, Brugge, Antwerpen, Bruxelles sunt mult mai drăguţe), el are câteva atracţii, între care Artis Zoo este un „must see”, în special dacă te afli acolo însoţit de copii. Cea mai veche grădină zoologică din Europa, plasată oarecum în inima oraşului, Artis Zoo este de altfel şi unul dintre cele 10 lucruri de văzut şi făcut pe care Lonely Planet le recomandă pentru Amsterdam.

Animalele locuiesc în zone împrejmuite ingenios care adesea sunt extrem de îndepărtate felul ăn care arată de tradiţionalele cuşti şi reproduc cât de cât mediul natural. Am văzut, de exemplu, un soi de zebu care scărpina o cămilă, nişte nandu prietenoşi, interacţionând cu Irina, şi vieţuind laolaltă cu un furnicar haios şi cu nişte corcituri sud-americane între iepure şi şobolan de câmp, iar pe deasupra noastră zburătăceau diverse păsări lăsate să se zbenguie libere printre vizitatori (aveau nişte mici inele metalice, care cred că permiteau recuperarea lor). Desigur, leii şi alţi prădători erau în cuşcă, la fel şi bufniţele, ibişii şi alte păsări care sunt probabil mai zburdalnice, însă erau animale si păsări, precum un cârd de lama, un stol de flamingo, mai multe tipuri de stârci, nişte maimuţele etc., care ar fi putut să iasă fără grijă din împrejmuire, dacă aveau chef.

Mai găseai pe acolo şi o peşteră, cu ceva desene rupestre, o cascadă în miniatură, câteva locuri de joacă, câteva locuri în care poţi îmbuca câte ceva (vezi mai jos).

A, şi să nu uit: nu miroase aproape deloc. Excepţiile de care m-am izbit sunt momentul în care au fost hrăniţi pinguinii, când rinita mea alergică a urcat la cote maxime, ca şi cuşca lynxului, unde miroase a pipi de pisică de te trăsneşte, iarăşi neplăcut pentru rinita alergică.

Info practice:

• Biletul de intrare e relativ piperat (17,70 Euro/adult, 14 şi ceva pentru copii), dar asigură accesul şi la un planetariu (cam subdezvoltat) şi un acvariu (peste cel din Constanţa, peste ceea ce au la Antipa, dar mult sub cel din Stockholm, care este un „must see” indiferent de vârstă!)
• Ar fi de petrecut cam 4-5 ore în Zoo, aşa că se poate mânca în „restaurantele” din interior, fie un prânz olandez (obiceiul local este să consumi la prânz sandwich-uri, poate revin zilele astea la subiectul cu pricina!), fie un cartof prăjit cu cârnaţi/caşcaval pane sau alte chestii prăjite, gen fast-food).
• Se poate ajunge la Artis Zoo şi cu vaporaşul (din faţa gării).
• E bine ca să urmăreşti să nu plouă (cam greu în Olanda, mai ales primăvara, dar noi am prins sâmbătă o zi superbă).
• La intrare, o privire rapidă în broşurica informaţională permite identificarea orelor la care sunt hrănite animalele. Unele din aceste festinuri sunt distractive...

Povestea lui Costel: victoria românilor??

TVE a organizat o emisiune-concurs, numită Hijos de Babel, în care s-au întrecut migranţi ajunşi în Spania, în căutarea unei sorţi mai bune. A câştigat românul Costel Busuioc, 33 de ani, muncitor pe un şantier spaniol, cântând arii de operă. Presa de ieri s-a întrecut în a analiza evenimentul, iar Romantica TV, canalul ce a retransmis totul în România, în direct, a fost lider de piaţă!! Aceasta nu este însă numai povestea lui Costel, ci e mult mai mult decât atât…

Costel era până acum o lună un ilustru anonim. Astăzi este erou popular. Are voce, însă aceasta nu este cizelată. Am văzut/citit mai multe opinii avizate care spun că pentru el ar fi târziu să se apuce de operă, dar ar putea face show, în genul lui Bocelli. Oricum ar fi, ar avea nevoie de câţiva ani de muncă, pentru a învăţa, pentru a-şi perfecţiona tehnica.

Pentru spanioli evenimentul este probabil unul anodin, o altă emisiune-concurs, de astă dată pentru cei ce au venit să ia locurile de muncă pe care nimeni nu le vrea. Pentru cei care fac muncile murdare. (în primele 100 de rezultate ale unei căutări după „Hijos de Babel”, pe Google, un singur rezultat nu este în limba română, iar acesta este tocmai pagina oficială a TVE!!).

Acestea sunt însă lucruri neînsemnate. Cele despre care eu cred că sunt importante abia acum le aştern pe … ecran (iată o metaforă pe care era digitală a cam omorât-o!)

Costel a câştigat în principal votul popular. Românii s-au întrecut în a-l vota. Ca şi la Eurovision nu prea a contat calitatea, ci etnicitatea. (cred totuşi că oricum Costel era între cei mai buni dintre amatorii urcaţi pe scenă). E victoria lor, a românilor care l-au votat, arătând Spaniei că pot şi altceva decât să muncească la negru sau să fure. A sutelor de români cinstiţi care muncesc pe brânci în Spania pentru o viaţă mai bună ca acasă, dar mai proastă decât a spaniolilor.

Costel nu a câştigat însă numai pentru acest lucru. El a reuşit să convingă şi juriul. A fost modest până la umilinţă, tenace, muncitor, dornic să înveţe. Câţi români împlinesc însă oare măcar două dintre cele patru calităţi?

Costel a câştigat pentru că e băiat simpatic, fără ifose, şi pentru că îl cheamă … Costel, nume parcă predestinat bonomiei.

Oamenii l-au votat pentru că l-au simţit aproape şi măcar faptul că are vizibile probleme în a înţelege tot ce i se spune în spaniolă, măcar acel „Mulţumesc!” cristalin cu care a răspuns către final în limba română unui membru al juriului care i-a spus câteva cuvinte aproximative în neaoşul nostru grai de sorginte latină, măcar toate acestea, dar şi faptul că avea curajul de a încerca un gen muzical dificil, faptul că înscrierea sa în concurs era deja o muncă de echipă (un prieten român de pe şantier l-a înscris, soţia acestuia – tot româncă – i-a pregătit actele în limba spaniolă), toate acestea duceau obligatoriu la solidaritate cu Costel.

Şi mai era ceva: Costel a reprezentat speranţa. Speranţa că se poate să reuşeşti pe picioarele tale, fiind băiat bun, modest, muncitor, dornic să înveţi şi fără să faci afaceri ilicite. Adică tot ceea ce noi nu suntem, dar sperăm că om fi cândva.

Costel este cel care ne-a arătat că se poate, chiar şi atunci când şansele pe care le-ai avut în viaţă practic nu au existat vreodată. Şi mai ales, a arătat că nu e niciodată prea târziu pentru un nou început. Întrebarea este dacă vom învăţa cu adevărat ceva din reuşita lui.

PS. Acelaşi eveniment, văzut din altă perspectivă interesantă şi parţial convergentă, parţial divergentă, este comentat de Claudiu.

Lucrurile mărunte: Zodia Coincidenţelor sau Campanie Electorală?

Fie cineva de pe la Primărie citeşte blogul acesta, fie sunt în zodia coincidenţelor. Ieri, venind spre casă, văd o grămadă de poliţişti la colţul străzii, îngrămădiţi în jurul uneia dintre frumoasele maşini de care ziceam într-un post de acum două săptămâni. Se spărsese o ţeavă şi vroiau să mute maşina din loc să se poată săpa.

Azi, mergând spre piaţă, am văzut că a dispărut plăcuţa prin care un oarecare „apropitar” anonim îşi marcase arealul.

Apoi, 10 minute mai târziu, m-a sunat Claudiu spunându-mi că e la el pe stradă şi face poze la gropi, că i-am fost un soi de muză :)

Iar acum, chiar când scriu, ghici ce se întâmplă sub geamul biroului meu? I se face de petrecanie unei alte frumoase!

Dacă lucrurile continuă aşa, dacă se asfaltează strada lui Claudiu, atunci mă duc repede să mai fac diverse poze prin cartier!

Semidoctul perfect

Să existe oare un semidoct perfect?

Sau perfecţiunea semidoctului să reprezinte doar un paradox, o absurditate imposibil de atins?

Hai să îl luăm pe semidoctul „stilat”. Ăsta zic eu că ar putea fi idealul de perfecţiune în branşă. El culege frânturi de cuvinte, de structuri logice, şi mai ales de cuvinte rar folosite, le îmbină, le combină în aşa fel încât să sune bine şi le aruncă pe piaţă.

Uneori o face emfatic, alteori cu modestie, căutând să sugereze că el nu vrea să jignească pe nimeni cu ştiinţa lui, incomensurabilă.

Ştiţi cum sună textul unui semidoct perfect? Seamănă cu textul acestui post, doar că este împănat cu multe cuvinte alese, preţioase, şi nu are nimic de spus. În plus, este greu de contrazis, dat fiind că nu are o temă anume, ci măcar patru, astfel încât să nu ai cum răspunde la toate fără a risca să plictiseşti.

Ştiţi unde văd eu des specia asta umană?

La televizor.

Poartă numele de "experţi" sau de "analişti".

Topics for the future campaign for (national) elections: 2. Who should be “more equal”?

Yeah, I know, all of us are equal.

However, should some of us being regarded as “more equal”?

For instance, who's time is more important and should receive facilities for having more time to work, care or relax: a medical doctor who saves lives, or the President, whom the nation has entrusted with the responsibility to guard the public good?

Whom, if any, of these two should have the right to have revolving lights (I mean those effects projectors also known as gyrophares)?

Of course, the gyrophare is just a metaphor here, the main question for the campaign should be "which type of equality we want to build"?

Pudibondada lascivă, copacii şi pădurea

Acum 2 ani, de 8 martie, la o universitate din România, câţiva angajaţi ai bibliotecii au pus de un chef, ziua în amiaza mare, în sala de lectură a bibliotecii, aflată în curs de amenajare. Unul dintre participanţi a filmat party-ul. În filmuleţul postat pe Youtube şi preluat şi de Realitatea TV, o femeie, directoarea bibliotecii, şi deţinător al titlului de profesor universitar, nu neapărat idealul de frumuseţe feminină, îşi expune în câteva rânduri chiloţii şi sutienul, dansând „sexy”.

Prilej pentru Realitatea TV şi Gândul să o eticheteze drept „profesoara lascivă”, Realitatea sugerând şi că persoana în cauză nu ar putea ocupa funcţii de conducere sau didactice, dat fiind că în lege scrie că acest lucru este interzis celor care se dedau în public la „activităţi cu componentă lubrică” sau „exhibarea, în manieră obscenă, a corpului”. Cum petrecerea nu era publică, ci privată, argumentul în cauză pare lipsit de substanţă.

Nu am văzut nicăieri în cele câteva articole de presă pe tema respectivă vreo referire la faptul că sala bibliotecii era folosită în scopuri private. Chiar şi afltă în curs de amenajare, ea părea a fi deja gata să servească destinaţiei sale, lucru întărit de capacitatea de a găzdui un chefuleţ ;)

Mă întreb ce legătură o fi având asta cu numeroşii profesori universitari care nu au citit nici un articol din fluxul 1 în ultimii 2-3 ani sau cu cei care drept unică bibliografie propria lor carte, pe car studenţii ar trebui să o cumpere?

Topics for the future campaign for (national) elections: Why all the questions are in English?

This blog is almost entirely written in Romanian language. It refers mostly to Romanian realities.

This series about election has almost no relevance for non-Romanian.

However, all the posts that introduce topics for the future election campaign, are written in English.

Asking why is definitively a legitimate question.

The answer will come at the right time :)

Topics for the future campaign for (national) elections: 1. Who’s responsibility? I vs. WE

Let imagine a hard-working individual, confronted with several insurmountable obstacles. Let imagine that he/she tries to overpass these obstacles and get stacked in fighting them, communicate less, develops frustrations, becomes nasty, not sociable, grumbly. At a certain point he/she needs the help of the others, but, since he/she has been grumbly and distant for so much time, gets no support. Many other negative effects may immediately raise, both for the individual as well as for the collectivity…

The question is how to react. Should society help or punish the respective individual? If, let say, he/she severely injures somebody when drives extremely tired, is he/she totally guilty or not?

Of course, there will be many arguments here. The individual should have been carefully in the early age of this story, asking for help, adjusting its aims in order to better cope with the obstacles etc. On the other hand, the collectivity where he/she lives might have been displayed mare care and provide more support since the same beginning of the problems.

Maybe part of the problem comes from the education that society/family gave to the respective individual in the early stages of his/her existence. Maybe, at their turn, the individual’s parents, friends, relatives, teachers, colleagues, neighbors etc. were also suffering from the intended or unintended actions of other people, societies, or misfortunate ideas.

This is, however, a basic question, which answer may allow building upon strategies of prevention and, eventually, intervention when the hazard occurs.

Who is more responsible in this – very simplistically exposed – story? The individual or the collectivity? How big is the share of responsibility for each of the two parts?

I have used this apparently crazy example, to illustrate one of the basic questions that political parties should answer during the election debates. If the collectivity has a large share of responsibility, then it has to be endowed with the resources to institutionally act in a responsible way… This means, for instance, a high level of taxation. More, depending on the representations of majority, this collective accountability may be located at societal level or at community level, with immediate implications for the destination of the collected taxes. At the opposite, if the collective responsibility is very low, taxation has to be very low, and the individual should have he freedom to use own resources and should not expect institutionalized help. (Of course, in order to further simplify the story, in this paragraph I discuss only institutionalized help, not the informal one…)

Therefore: In the public debate, during the election campaigns, I would like to find discussions about the individual vs. community vs. state responsibility. Of course, these might refer basic principles, or might be particularized for a specific topic such as, for instance, providing school instruction…

Subiecte pentru campania electorală

Am decis să postez, în timp, câteva subiecte pe care mi-ar place să le regăsesc pe agenda partidelor politice, în campania pentru alegerile generale de la toamnă.

Ideea este să le postez aici, apoi să le caut prin programele partidelor şi să văd în ce măsură agenda mea se potriveşte cu cea a votantului median, cel care defineşte agenda publică.

Lista eroilor contemporani

Învăţătorul* este primul erou. La şcoală, spre deosebire de grădiniţă, se învaţă lucruri, este consfinţit faptul că devii mare. Învăţătorul este primul depozitar al adevărurilor absolute care se află în afara familiei şi care îţi transmite cantităţi incomensurabile de cunoştinţe despre care ţi se spune că s-ar putea să îţi fie utile. El are un singur concurent, şi asta doar pentru cei profund religioşi: preotul.

Profesorii înlocuiesc rapid învăţătorul în Panteon. Se vede treaba că învăţătura lor este mai elaborată. Unii dintre noi îşi pierd însă interesul pentru carte, aşa că profesorii pot deveni pentru ei simple obiecte de decor, depozitari ai unor adevăruri inutile, nedemni de a se plasa în Panteon.

Încă şi mai puţini merg la liceu şi doar o minoritate la facultate. Pentru aceşti a referenţialul se schimbă mereu, în funcţie de nivelul de sofisticare a instruirii şcolare la care ajung.

De exemplu, pentru cei care se opresc la nivelul de licenţă (BA), fără a mai face şi master, profesorii cei mai importanţi vor fi cei care predau materiile de bază, în fapt simple introduceri în disciplina cu pricina. Mai apoi, la master încep să fie vizibile urmele cunoaşterii mai recente, mai specializate, mai dificil de pătruns pentru o minte neantrenată. Alţi profesori iau locul celor ce predau materiile introductive în potenţiala listă a eroilor. Perspectivele se schimbă substanţial atunci când e vorba de doctorat, postdoctorat şi ce o să se inventeze în 10-15 ani ca urmare a sistemului educaţional aşa cum îl ştim astăzi…

Puţini ajung însă în contact direct cu „marii meseriaşi”, aşa cum puţini fotbalişti vor fi vreodată antrenaţi de un mare antrenor sau puţini antrenori vor fi antrenat jucători cu adevărat mari.

Pentru cei mai mulţi, eroii palpabili ai profesiei lor rămân nişte maiştri anonimi cu care au lucrat cândva şi pe care îi proiectează inconştient peste legendele despre „marii meseriaşi”. Din păcate, despre existenţa acestora din urmă aflăm abia când sunt istorie, şi când oricum expertiza lor este deja depăşită. Până atunci ne putem bucura de sclipirea reflectoarelor şi de consumul ostentativ al unor anonimi la scară istorică. Aşa se petrec lucrurile :(.

---

*Aici, „învăţătorul” nu este neapărat un cadru didactic, ci este cel care îl introduce pe fragedul învăţăcel în tainele a ceea ce îl instruieşte. Poate fi la fel de bine instructorul de patinaj, sau şutul cu experienţă de la care deprinzi meşteşugul hoţiei.

Din nou despre evoluţionism şi curriculum

1. Ca şi românii, americanii continuă să aibă probleme cu studiul evoluţionismului. În unele state acesta este practic interzis, creaţioniştii repurtând victoria bigotă. Recent, în Florida, evoluţionismul a fost acceptat a fi predat în şcoli, sub numele de 'teorie ştiinţifică asupra evoluţiei'. Propunerea a trecut însă cu doar un vot diferenţă (4-3 a fost scorul voturilor). Dacă însă SUA îşi vor începe/continua recesiunea, mă aştept ca să asistăm la noi victorii ale creaţioniştilor americani.

2. La noi, continuă supremaţia creaţioniştilor. Petiţia online pro-evoluţionistă a atras doar în jur de 100 de semnături în 7 zile. Ce e drept este mai mult decât petiţia concurenţei, însă trebuie ţinut cont şi că aceasta din urmă este puţin redundantă, manifestând suportul pentru ceva ce tocmai a fost implementat şi acceptat tacit de marea majoritate. Pe de altă parte, petiţia pro-evoluţionistă păgubeşte prin limbajul neîngrijit şi relativa atitudine de superioritate, intolerantă, pe care o afişează iniţiatorii.

Toate acestea spun că admiratorii SUA au dreptate: România îşi poate propune să meargă alături de tradiţionala Americă. Dar şi de ... Rusia, aşa cum aflăm dintr-un articol de pe Hotnews, la care am ajuns în urma unui post de pe Limba Cailor.

Neam de apropritari! Rezervat pentru posteritate

Un "banner” obişnuit pentru România de azi.
No comment.

Avizier out- şi in- door

Tipic pentru România de azi: să pui afişe şi afişuleţe pretutindeni şi oricând.
Who cares, this is development!

Să cumpăr mobilă de la ăia care îşi fac reclamă pe coşul de gunoi?
Sau să aleg drept furnizor de Internet pe unul din ăia ce îşi trânteşte afişul pe orice proprietate privată fără a avea remuşcări?

Leapşa de Mizil

Ce aţi face dacă aţi fi dictatoare sau dictator de Mizil?

Cam aşa sună leapşa lansată de Turambar.

Mai întâi m-am gândit că m-aş muta la Urlaţi sau la Băicoi, că au nume mai faine, numa’ bune pentru un dictator care se respectă.

Mai apoi însă mi-am dat seama de avantajul strategic al Mizilului şi, în calitatea mea de dictator, am direcţionat banii mizilenilor către trei investiţii majore:

1. Linia de tren ultrarapid, Buzău-Mizil-Ploieşti-Bucureşti, cu fiecare segment străbătut în maxim 15 minute.
2. Organizarea de un mega-concert la două săptămâni.
3. Organizarea a festivalului vinului, a doua zi după concert.
4. Înfiinţarea unei universităţi, cu predare în limba engleză, centrată pe ştiinţe sociale şi pe vinificaţie, la care să angajez teaching staff multinaţional, şi care să ţintească studenţi din Europa de Est şi de Sud.

Restul vine de la sine.