Studiile clinice: doar vârful aisbergului?

Povestea studiilor clinice ar trebui privită cu mai multă prudență, cu mai puțină patimă, cu mai multă căutare de informare. Atunci s-ar putea să observăm că este mai gravă decât credem și șa îi descoperim și cauzele.

Cei ce mi-au fost studenți își amintesc poate afirmația că medicina este o știință probabilistă. Ai un nou tratament, îl testezi pe un lot de pacienți, îi compari efectele cu ceea ce există și cu absența tratamentului, și decizi dacă e bun. Dacă tu, ca producător, decizi că e bun, trimiți toate aceste studii la autoritatea în domeniu, care decide și ea dacă e bun. Deciziile acestea se bazează pe statistică, pe analiza impactului noului tratament. Grosomodo: dacă mai mult de, să zicem, 90% din pacienți prezintă reacții pozitive, atunci tratamentul este bun. Abia apoi poți produce noul tratament, fie el o pastilă, un ser, un mod de a combina lucrurile. Este enorm de multă statistică implicată în acest proces, aceasta fiind una dintre căile prin care am ajuns să intru în contact cu el: sfătuind destul de mulți studenți în epidemiologie sau medicină despre cum să abordeze datele lor.

A doua cale prin care am aflat despre studiile clinice este campania The Economist cu privire la raportarea acestora. De măcar patru ani, săptămânalul cu distribuție globală publică  știri legate de modul cum se aprobă noile medicamente. Par a apare dovezi din ce în ce mai multe că de fapt firmele producătoare și acum și laboratoarele independente nu raportează toate rezultatele către autoritatea în domeniu, ci doar o parte a acestor rezultate. Astfel, tratamentele propuse (pastile, seruri etc.) par a fi mai bune decât sunt și autoritatea în domeniu le aprobă pe baza unor dovezi falsificate prin omitere.

Toate aceste lucruri se petrec la nivel global, România fiind cel mult marginală în întreaga discuție.

În fine, o a treia cale de discuție este legată de etică. Pentru a face studii clinice ai nevoie de cobai. Adică de pacienți care să accepte să încerce un tratament netestat. Acest lucru este greu, mai ales acolo unde au deja scandaluri cu studii clinice făcute aiurea, având efecte averse. În plus, costă, pentru că sunt varii stimulente ce sunt oferite pacienților. Dar în România se știu mai puține despre acest subiect, ceea ce face ca țara să fie un bun câmp de experimentare. Ai mulți pacienți care nu înțeleg ce e cu ei, semnează orice, deci sunt numai buni de cobai. Să nu fiu înțeles greșit. Eu sunt dintre cei care ar accepta fără prea multe discuții să ia parte la un astfel de test. Și am prieteni medici care fac astfel de studii în mod cât se poate de serios.

Sunt însă ferm convins că, din păcate, exemplul aflat în atenția presei zilele acestea face rău în două feluri: 1) este doar primul dintr-un lung șir de falsuri medicale ¨made in Romania¨. Și sunt convins că mulți medici își suspectează colegii de acțiuni precum cele ale psihiatrilor falsificatori. 2) o presă slab informată, așa cum este cea românească, va transmite mesaje alarmiste exagerate („citește AICI cum NE OMOARĂ ăștia”!). Aceasta va elimina România dintre țările credibile pentru calitatea studiilor clinice, afectând tocmai pe acei medici care făceau treabă bună. În plus, va scade probabilitatea ca pacienții să accepte să fie parte la astfel de experimente, afectând, culmea, tot pe cei care făceau treabă serioasă (falsificatorii nu își băteau capul să solicite acordul pacienților).

Pe scurt: astfel de lucruri se petrec din păcate în multe locuri din lume. Falsificatorii gestionează și au pe conștiință aprobarea unor tratamente ce pot vătăma sute, mii sau milioane de pacienți. Aș etica fapta lor drept tentativă de genocid. Pur academic, așa cum spunea Claudiu, este drumul la care conduce actuala toleranță față de plagiate, manifestată de toate guvernele, inclusiv de cel actual, precum și de cvasimajoritatea universităților (UB este o rară excepție în acest peisaj, dar nici ea fără de pată).

De ce se petrece în România? Fiindcă așa sunt lucrurile aici: vrem bani mulți, iute, și fără muncă. Voi explica însă mai multe peste două-trei săptămâni. Momentan mă mărginesc la a sublinia gravitatea: cel mai probabil sunt mult mai mulți medici români implicați în falsificare de rezultate clinice.

Cu liftul la spital

Stau şi mă tot întreb: oare de ce, în toate spitalele bucureştene pe care le-am vizitat mai intens, dacă eşti pacient sau "aparţinător", a lua liftul este o întreagă aventură, în care de regulă depinzi de un liftier nu tocmai binevoitor?

Îmi amintesc de exemplu, cum m-am externat anul trecut, coborând pe scări cele 3 etaje, cu două tuburi de dren ieşind din mine, după ce am aşteptat zadarnic 20 de minute ca liftul să aibă timp şi pentru mine ...

Sau cum am suit câte şase, respectiv, zece etaje în spitalul unde s-a născut Irina şi unde am vizitat apoi unul dintre bunicii ei...

La spital (4): Multumiri

Adresez multumiri medicilor de la Fundeni, in principal echipei ce m-a operat: prof. Irinel Popescu, Serban Vasile (cu care am avut onoarea sa fiu coleg de liceu) si Olivia Sgarbura (cea care mi-a facut o cusatura deosebit de frumoasa, dupa cum mi se spune - eu nu am inca curajul sa ma uit acolo).

Nu pot scapa de multumiri Malina si Ovidiu, responsabili cu ingrijiri din cele mai diverse, de la ridicat din pat si ajutat sa urinez la gestionat relatiile cupersonalul medical.

La spital (3): Avantajul de a fi tată

În salonul, unde a fost internata Irina acum 2 ani, era un televizor. Pe peretele din spatele sau era un afis de genul urmator: "Copiii [internati] si mamele nu au voie a umbla televizor". Nefiind in niciuna dintre cele doua categorii, eu aveam dreptul legal de a umbla la televizor :))).

La spital (2): Butonul cu bucluc

Fiecare pat de spital, in cele trei spitale pe care le-am experimentat, are un buton pe care pacientul se presupune ca va apasa spre a solicita asistenta, in caz de nevoie.

Sa presupunem ca ai fi insa imobilizat la pat si butonul ar fi la ceva mai mult de un metru deasupra patului, sau la doi metri in lateral...

La fel, sa zicem ca esti singur in rezerva, nu te poti scula din pat, iar intrerupatorul de lumina este plasat undeva, pe un perete, la doi metri de sol.

Mda, e clar ca cel ce a proiectat astfel de saloane/rezerve, este un 'profesionist'.

Sau, cum zice Razvan, un fost coleg de liceu al Malinei, o buna idee de afacere, cu nitica sarma si un intrerupator (sau poate o telecomanda?) si cu o piata potentiala imensa.

[dincolo de astfel mici neajunsuri, conditiile de cazare din sectia de chirurgie de la Fundeni sunt mai mult decat decente]

La spital (1): Femeia de servici, te taie ca un brici

Se întâmplă ca, în ultimul timp, cam o data la doi ani, sa fi petrecut perioade mai lungi de timp prin spitale, in care am stat nopţile, fie ca pacient, fie alături de Malina sau Irina. In 2002 s-a nascut Irina (la Municipal). In 2005, o dubla pneumonie a tinut-o pe Irina cateva saptamani, de Craciun, la Emilia Irza. Acum am petrecut eu insumi 8 zile la Fundeni, pentru o interventie chirurgicala (o tumora beningna amplasata pe ficat).

Experienta e interesata din multe puncte de vedere. Notez aici o prima chestiune, comuna pentru cele trei spitale amintite mai sus.

Este vorba de un eveniment care se petrece intre 5 si 6 dimineata: curatenia. Vin femeile de servici, aprind luminile, racnesc unele la altele: 'Maricico, unde ai pus fa galeata?', raspunsul venind pe acelasi ton, destinat sa acopere grosimea celor cativa pereti aflati intre Maricica si colega ei.

Cele mai galagioase mi s-au parut cele de la Spitalul (pentru copii!) Emilia Irza. Între cele însarcinate cu curatenia la cele trei spitale prin care mi-am petrect noptile, cele mai impertinente mi s-au parut cele de la Fundeni. Respectul fata de oameni pare a fi un concept strain personalului firmei angajate sa asigur curatenia. Racnetele gen "Maricico" se impletesc armonios pentru ei (mai exact ele), cu injuratul personalului medical (evident in absenta acesuia, dar de fata cu noi, cei 4 pacienti din care ieseau tuburi si pe care erau puse varii monitoare, si care ne aflam in sala de la Reanimare), cu patrunsul peste pacienti la toaleta, fiindca gunoiul trebuia ridicat fix in clipa respectiva, nu suferea amanare, iar daca galeata se afla la baie...

Trebuie notat insa si contrastul, din feriricire remarcabil, cu atitudinea generala a personalului medical in toate cele trei spitale...

PS. textul acesta si toate postarile ce urmeaza azi si zilele urmatoare sunt scrise in spital, pe un PDA de-al lui Claudiu (caruia ii multam pentru suport), asa ca nu au diacritice ...