Mie nu îmi plac sovieticii. Punct. Nu îmi plac şi pace. Sunt oameni răi, pentru care alţi oameni nu contează. Sunt oameni pentru care ceilalţi oameni sunt nişte numere cu care poţi face ce ai chef.

Pentru a dezumanizarea subiecţii dominaţiei lor, sovieticii recurg, între altele, la depersonalizare. E simplu, dacă un obiect nu are personalitate este un simplu obiect, dispensabil. Aşa se face că sovieticii caută mereu căi de a depersonaliza pe ceilalţi. (Nu vorbesc întâmplător la prezent: sovieticii continuă să fie printre noi, pândind şi împingându-ne mereu către o lume în care respectul pentru semeni este doar istorie.)

Deposedarea de prenume este o cale prin care îţi arăţi dispreţul faţă de ceilalţi oameni. Nu îl strigi pe numele său, ci pe numele neamului lui. Îi inidci astfel că el nu contează ca individ, că poţi oricând să îl arunci la coş.

Îi zici, de exemplu, Alifantis Nicu, Einstein Albert, da Vinci Leonardo, Teodoroiu Ecaterina. Apoi, ca să fii mai influent, ai grijă să promovezi o astfel de apelare pe canalele media, spre exemplu pe cele ale televiziunii publice. Faci o emisiune numită "maşina timpului", în care spui cine s-a născut de-a lungul timpului în ziua respectivă, şi o difuzezi în pauza meciurilor de fotbal, de baschet, ca să educi poporul. Îl înveţi astfel implicit că Eliade Mircea, Bibescu Martha sau Columb Cristofor au purtat numele respective şi, în limba română, numele se pune în faţa prenumelui.

Full Text/Citeşte textul complet...

Ospitalitatea dacică :)

Caligula, e un roman istoric de Douglas Jackson, binişor scris, care descrie viaţa sclavilor romani, altfel decât o găseai prin cărţile de istorie de acum 25 de ani şi folosşte pretextul ca să introducă şi povestea legendarei cruzimi a lui Caligula. Romanul a apărut în 2008, iar ediţia românească a apărut la Allfa, în 2008.

În josul paginii 229, două dintre personaje sunt întrerupte din discuţie de eroul principal al cărţii, care bate insistent la uşă. Cum aceştia îi deschid abia după multă vreme, Cupido face o remarcă despre ospitalitatea lor în spiritul vremii (sau, mai exact, aşa cum a înţeles autorul cărţii spiritul vremii).

Douglas Jackson, Caligula, Ed.Allfa, 2008, p. 229, jos.

Oare scoţianul Douglas Jackson, autorul romanului, nu o fi citit când era mic despre Dromihede şi Lisimah, că doar era o lectură obligatorie? :)

Full Text/Citeşte textul complet...

Irina, aprilie 2011
Irina ia parte, la şcoală, la o campanie de reciclare (că tot posta Georgiana pe Facebook despre reciclat). Îmi povesteşte zilnic despre ce mai reciclează, ce fel de PET-uri au adus colegii, unde e cutiuţa pentru colectarea bateriilor vechi... Îmi explică despre scopul acţiunii lor: protejarea mediului, salvarea planetei.

O întreb cât urmează să dureze campania.

Îmi răspunde ca şi cum e un lucru evident şi e greu de priceput cum de nu mi-am dat seama singur: „Până salvăm planeta!”


Cred că am avea multe de învăţat, toţi, din candoarea răspunsului.

Full Text/Citeşte textul complet...

Cu aproape trei ani in urmă am cumpărat un GPS. Am luat un Smailo Navigator, fără mari pretenţii ca aspect, dar care avea avantajul de a fi mai ieftin, servind astfel nevoilor noastre mai reduse de a ne mişca de colo-colo. La câteva luni de la cumpărare s-a ivit şi primul său bug: cel mai frecvent durează 10-15 minute până găseşte semnalul satelitului. Dacă îl foloseşti în oraş pentru a merge în direcţii necunoscute, acesta este un impediment major. Bănuiesc însă că la versiunile mai noi or fi rezolvat problema asta.

Aparatul e românesc din punct de vedere al designului. Componentele par a fi de prin China, iar hărţile sunt de la iGo.

Am folosit GPS-ul cu pricina prin varii locuri din România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Austria, Germania. Dacă treci de impedimentul cu conectarea târzie la satelit, aş zice că sunt chiar mulţumit de viteza cu care îţi recalculează rutele, de manevrabilitate şi funcţionalitate. Mai neplăcut este că nu reuşesc să îl fac să stea pe bord în aşa fel încât să nu îmi obtureze vederea înainte, dar asta e dezavantajul oarecum firesc de a nu avea sistem de navigaţie integrat în bordul maşinii.

Una peste alta, raportul calitate/preţ este mult peste aşteptări şi aş zice că merită pus în blogul acesta pe raftul, altfel cam sărăcăcios, de Românie pozitivă.

Full Text/Citeşte textul complet...

Maşina de pe gard

Dacă tot am redeschis rubrica cu gardul, hai să mai adaug ceva graffiti pe el. De astă dată e un număr de înmatriculare.

Se întâmpla în urmă cu o lună. Mălina trebuia să vină cu Irina de la şcoală. Fişierele foto de atunci spun că era 13 aprilie, ora 11:42. (Primăria a decis că pe timnpul iernii e prea scump să încălzească şcolile toată ziua, aşa că orele se scurtează şi de prin noiembrie până la Paşte irina intră la 8 şi iese la 11:10. Deh, ţară săracă, oraş amărât, după buget!)

La un moment dat Mălina mă sună să mă roage să o ajut să parcheze. Mă uit pe geam şi iată ce văd: un şofer oarecare se gândise să-şi lase automobilul alb pe carosabil, blocând accesul la două locuri de parcare, ambele plătite la ADP şi marcate în aşa fel încît anunţau clar acest lucru. În schimb, aşa cum se vede mai ales în ultima fotografie, în zonă erau numeroase locuri libere, fără plată,pe care putea parca liniştit. De aici şi libertatea mea de a plasa numărul de înmatriculare pe Marele Gard: B 81 RTV.

Full Text/Citeşte textul complet...

Banca de pe gard

Faptele se petrec azi, marţi, 10 mai, pe la ora 13:00.

Sună telefonul fix. Un număr necunoscut. Răspund şi îmi vorbeşte robotul, cu o voce feminină: „Vă mulţumim pentru apelul dumneavoastră. Momentan toţi consultanţii noştri sunt ocupaţi. Vă rugăm să aşteptaţi”. Apoi muzică.




Cum se întâmplă că aniversez ceva, mă gândesc că unul dintre prieteni îmi face o şotie. Încep să mă gândesc care din ei o fi.


Se opreşte muzica, iar vocea robotului repetă mesajul. Reîncepe muzica. Iau în calcul şi a doua alternativă, însă nu îndrăznesc să o formulez. Ar fi o bădărănie prea mare ca să fie posibilă. Rămân în aşteptare, ca să mă lămuresc.


După un minut mă preia „consultantul”, o altă voce feminină. „Vreau să vorbesc cu doamna Mălina Voicu”. Rezist tentaţie de a-i spune că eu sunt Mălina. Îi transmit în schimb că Mălina nu e de faţă. Îmi cere telefonul mobil. „Îmi puteţi spune mai întâi cine sunteţi?” „A, da sunt XXXX YYYY de la Banca KKK”. Nu am reţinut numele cu pricina. Parcă era Simona şi apoi ceva cu B. Mălina are un cont la Banca KKK. L-a deschis la cererea expresă a unui angajator ce i-a impus banca cu pricina. Un abuz, în opinia mea, ca de altfel întregul contract.


„Consultantul” îmi cere din nou numărul de mobil. O rog să aştepte o clipă, deschid mobilul meu, găsesc numărul Mălinei. O întreb pe cea cu care vorbesc dacă are cu ce nota. La răspunsul ei pozitiv încep să îi spun: „00491…”. „Vreţi să spuneţi 0749...!?”, mă corectează singură pe ea doamna sau domnişoara „consultant”.


Nu, nu am greşit e numărul de telefon mobil al Mălinei. Cel din Germania :)


„A, nu îl vreau pe acesta”, sunt expediat de consultantul la serviciile căruia se pare că ar trebui să mă aflu. Mă intergogheză în continuare: „Dar când se întoarce?" Continui să îî răspund politicos. "Revenim noi cu un telefon”, mi se spune condescendent.

Întreb dacă e cazul să îi transmit ceva Mălinei. „Nu, aveam o ofertă pentru dumneaei”. E clar, competenţele mele sunt nule. Oricum, e tare că şi-a dat seama de asta după vocea mea, fără ca măcar să mă întrebe cum mă chemă sau să îmi spună bună ziua.


Să fie un gard este suficient pentru a scrie numele băncii cu pricina? Mă întreb cui i-ar putea trece prin minte să dea telefon publicitar şi să te pună pe hold. Oare doamna sau domnişoara consultant ce o fi făcut cât am stat eu întrebându-mă cine mă sună în acest fel? Se scobea în nas, se scărpina în părţile dorsale, sau vorbea la telefon cu o prietenă? Oare chiar era de la banca cu pricina? Eu cred că da, aşa că plasez pe gard numele acesteia: BancPost.

Full Text/Citeşte textul complet...