Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Încă mai citesc literatură românească contemporană şi postez aici lucruri despre cele citite... Zilele regelui , de Filip Florian (Polirom, 2008) propune o perspectivă romantică asupra sfârşitului de secol XIX, în anii domniei lui Carol I de România. Cartea este scrisă cu vervă, candoare, umor. Sunt descrise împrejurări istorice aşa cum sunt ele văzute şi resimţite de oameni simpli. Cele câteva licenţe literare te fac însă să te întrebi dacă documentarea a fost una cu adevărat serioasă sau întreg romanul este o simplă fantezie a autorului. Evaluarea mea: 7 /10. Tokyo by Night. Planeta Tokyo II este un altul dintre romanele autobiografice ale Claudiei Golea (prima ediţie: Nemira, 2000; a doua: Polirom, 2005). Ca şi în French-Coca Cola, se remarcă uşurinţa de a scrie, curajul de a scrie despre propria viaţă, dar şi inconsistenţele date de trecerea sub tăcere ale unor episoade, „petele albe” constituite de detaliile lipsă în descrierea lumii în care autoarea se află. „Tokyo II” rămân

Miercuri dimineaţă, o femeie de 49 de ani a fost găsită într-o baltă de sânge, în Bucureşti, sfâşiată de câini comunitari. Cazul nu este la fel de mediatizat ca cel al japonezului ce a murit după întâlnirea cu maidanezii din Bucureşti, dar marchează un nou episod sângeros al unei telenovele care pare a data de prin secolul XIX. "Am închiriat un adăpost în Fundulea. Aici vor fi cazaţi pe viaţă 20.000 de câini comunitari. Chiria este de 8.000 de euro pe lună. Între 200.000 şi 300.000 de euro mai costă cuştile mobile în care stau animalele.[…]” Acesta este declaraţia Autorităţii pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor (ASPA), conform Gândul . Dincolo de considerentele umanitare, vă daţi seama câţi români săraci ar trăi ani de zile cu banii în cauză? Cred că ar trebui să fim mult mai pragmatici în această chestiune. Iubitorii de animale ar trebui să le adopte şi să le îngrijească. Cele rămase fără adăpost, ar trebui eutanasiate, fără ezitări. Din păcate se dovedeşte că a

Există un instrument pe care îl poţi ataşa căsuţei de e-mail capabil aparent să te protejeze suplimentar de spam. El pleacă de la premiza că mesajele schimbate zilnic în lume sunt compuse din 80% spam şi doar 20% mesaje legitime. Aşa că poţi adăuga adresele pe care le consideri legitime la o listă. Vei primi fără probleme mesajele de la aceste adrese. La restul mesajelor primite serverul le va trimite un mesaj în care le solicită confirmarea identităţii. Hai să calculăm ce număr de mesaje s-ar schimba dacă toată lumea ar utiliza această modalitate de protecţie: Iniţial avem N1 mesaje, din care S1=0,8*N1 sunt spam şi L1=0,2*N1 sunt legitime. La mesajele S1 serverul trimite un mesaj de confirmare. Dintre mesajele L1 or fi şi câteva, şa zicem 5% care vin de la oameni care şi-au schimbat adresa sau a căror adresă nu o cunoşteai, dar cu care doreşti să comunici. Asta mai adaugă 0,05*L1 mesaje. Deci sunt S1+0,05*L1 mesaje de solicitare de confirmare, care se mai scrie drept 0,801*N1.

30 decembrie 2010, într-un hotel din Berlin. E seară târziu. Pornesc televizorul pe RaiDue. E o emisiune concurs. Regret din nou decesul acestora pe canalele româneşti. Mă gândesc din nou la emigrare. Întrebările italienilor, despre care ştiu că sunt departe de a fi cei mai moderni europeni, mă captivează: - Cât cheltuieşte un italian, în medie, pe an, pentru a juca la loto? - Câte sticle de vin consumă un italian pe an? - Care sunt cele mai difuzate 15 melodii italieneşti? Extrem de instructiv. Afli de fapt cum trăieşti în comparaţie cu alţii. Înveţi cu funcţionează societatea în care trăieşti. La finalul emisiunii, că tot vine Anul Nou, se cântă o melodie oarecare. O fredonează toţi cei din sală: concurenţii, prezentatorii, publicul. E imnul Italiei, un cântec cantabil, dacă îmi e permisă expresia. Altceva decât „Deşteaptă-te române”, cea care îţi aminteşte mai degrabă de condiţia înapoiată a unei țări modeste :(

Arena : impresionant, bine conservat, drăguţ, de neratat. Interesantă şi soluţia găsită de a sprijini una dintre laturi (vezi foto) Castelvecchio : slăbuţ, slăbuţ, slăbuţ. Torre di Lamberti : panoramă excelentă asupra întregului oraş şi a munţilor din zare. Balconul Julietei : speram să văd o casă medievală, aşa cum arăta ea pe atunci. În schimb, doar chestii comerciale, având ca vârf de lance statuia Julietei pe care dacă o mângâi pe sâni o să ai noroc o mie de ani, patul din filmul cu cele două odrasle între care iubirea era interzisă, filmat de Zefirelli (parcă?), respectiv un anunţ că acolo a locuit familia Cappello, şi că de fapt Capuleţii ar fi şi ei nişte Capello. (Da, ştiu că R & J sunt simple personaje de ficţiune şi că autorul, presupus a fi fost W.Shakespeare :p, a vrut iniţial să plaseze acţiunea la Siena…). Piazza delle Erbe . Simpatică foc. O piaţă centrală medievală, bine conservată, deşi unele clădiri resimt obiceiul de a nu fi suficient de bine întreţinute.

Ha, ia uite aici cum manele capătă câţiva adepţi vestici şi ajung pe BBC. Acum câţiva ani, ziceam eu ceva despre faptul că ar putea avea potenţial. Acum, fără a-mi ascunde opinia că mi se par lipsite de gust şi muzicalitate, nu exclud următorul scenariu: manelele devin o modă trecătoare în Germania şi Anglia, apoi sunt prelucrate cult de câţiva muzicanţi pop şi de o mână de rockeri. Elemente din ele devin parte a culturii mondiale. Maneliştii români dispar de la sine, lipsiţi de auditoriu. Mai vorbim despre asta şi peste vreo zece ani, să vedem ce s-a mai întâmplat :)

Uite un promo, la câteva postări despre sistemul educaţional românesc: La iniţiativa lui Gabriel Bădescu, el, Robert Reisz, Adrian Hatos şi cu mine, am postat câte ceva pe cogitus.ro . Robert Reisz postează lucruri interesante, despre educaţie, şi aici .

Bastarda Istanbulului (Polirom, 2007; ediţia originală: 2006) este o poveste simplă, în ciuda ramificaţiilor sale în viaţă mai multor personaje, în epoci şi pe continente diferite, aproape de telenovelă prin acţiunea previzibilă, dar povestită cu mult har și devenind astfel orice altceva decât o telenovelă. Autoarea, Elif Şafak (scris şi Shafak), este turcoaică, născută în Franţa (din părinţi turci) și trăind în Spania, Anglia, SUA, Turcia. Cartea vorbeşte despre armei, turci şi americani, despre graniţele imaginare dintre Est și Vest, despre tradiţie și modernitate, despre relaţii sexuale permanente, despre căsătorie şi divorţ, despre viol şi dragoste, despre cum noile generaţii sunt mai educate decât părinţii lor (să acesta semn de mobilitate socială sau nu?), despre emanciparea (?) femeilor (cine să fie mai emancipată: Rose sau Zeliha?), despre Istanbul, tatuaje, bucătăria turcească sau armenească, despre relaţia dintre istorie și prezent. Aş spune că este o carte despre transf

Aeroportul Bâneasa, la "recuperat bagaje", 4 ianuarie 2011 Români, în nici un caz să nu vă treacă prin cap " să umblaţi "!

Asist la o „şedinţă de monitorizare”. O comisie interdisciplinară stă şi se uită la 30 de inşi, fiecare specializat pe câmpul său de cercetare. Fiecare din cei 30 are 10 minute în care face o prezentare a unei munci de 3 ani. Cerinţele specifice sunt de a raporta asupra rezultatelor concrete (diseminare), implicarea tinerilor în cercetare, utilizarea banilor. Cei 30 provin din domenii diferite: filozofie, ştiinţe politice, asistenţă socială, filozofie, filologie. Fiecare are un vocabular specific. Este rugat să realizeze expunerea la nivelul cunoaşterii comune. Apoi vin întrebări despre conţinutul ştiinţific al activităţii… Pe ce bază??? Juriul emite judecăţi de valoare despre fiecare temă, şi decide apoi, probabil, despre continuarea finanţării. Criteriile sunt incerte: sunt ele administrative, sunt ele academice? Nu se prea poate ştii. Se dovedeşte la sfârşit că nici juriului nu îi este clar ce a fost chemat să jurizeze, în ce a constatat rolul său. Ştiu de undeva că lucrurile

Am crescut ştiind, din poveşti, că în timpul războiului nemţii aveau o bază militară în Berceni (lângă Ploieşti), că ei făcuseră poduri și drumuri în sat, că plăteau tot ce luau de la cei din sat, că angajau adesea localnici, că un unchi legionar le servea drept translator, că le dădeau copiilor ciocolată din raţia lor. Mai ştiam despre cum, în apropiere, se construise un mini-Ploieşti de lemn, pe care îl luminau noaptea, în timp ce în oraşul real era camuflaj, pentru a deruta aviaţia americană. Imediat după 1990, în sat au apărut americanii, căutând rămăşiţe ale unor avioane căzute în pădurea din apropiere. Am aflat zvonuri despre un bidon şi despre o cască vândute la preţuri fantastice pentru acele vremuri. Prin vară, am găsit în librărie Fortăreaţa Ploieşti. . Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler de Jay A. Stout. Apărută la Meteor Press, în iulie 2010, cartea descrie perspectiva unui fost pilot militar american, combatant în războiul din Irak, asupra campaniei amer