Égalité? Facebooké? Costumé?

Mark Zuckerberg este un tip care apare des prin ziare zilele astea. Pe prima pagină. Parcă săptămâna asta a fost ziua lui. Şi tot zilele astea, compania sa, Facebook pe numele ei, vinde pentru prima oară acţiuni. Probabil nu este o coincidenţă, ci un pas menit să atragă publicitate. Facebook va scoate probabil o grămadă de bani din listarea la bursă. Acţiunile se vor vinde cu mult peste preţul nominal (initial price offer IPO). Investitorii vor spera în câştiguri exorbitante, chit că experienţa anterioară spune că în cazul companiilor online, preţurile au scăzut sub IPO în mai puţin de un an.

Mark Zuckerberg este zilele astea peste tot, la fel cum like-urile sale sunt pe mai toate paginile de net, inclusiv în subsolul acestei postări preluate oricum automat de atotputernicul Facebook, cel cu 9 miliarde utilizatori. Presa luxemburgheză de exemplu este înnebunită după el. Sau mai corect ar fi să spun că e înnebunită de el. Vă reamintesc că Luxembourg este un paradis fiscal care a decis de câţiva ani ca să devină transparent, ca parte a UE. În plină criză financiară, Marele Ducat a început şi el să cunoască probleme, altfel greu de imaginat la cei 1500 de Euro lunari/om cât este ajutorul social sau 1800 de Euro cât e salariul minim.

Băncile rămân însă importante, iar statul le-a sprijinit recent să se menţină pe linia de plutire. Şi dintr-o dată apare pe prima pagină Mark Zuckerberg. 28 de ani, în şlapi, blugi şi hanorac. CEO. Patron. Multimilionar. Sau multimiliardar. Cu bani mulţi carevasăzică. Şi fără costum. Fără cravată legată până în gât. Un fel de Steve Jobs, dar mai rău, dacă e posibil aşa ceva. Atât de rău că L’Essentiel, unul dintre cele două cotidiane ce se distribuie gratuit în Luxembourg, îl pune pe fondatorul Facebook pe prima pagină în ediţia printată. Bancherii se înfioară. De ani de zile, mai exact de multe secole..., distincţia dintre pălmaşi şi oamenii cu adevăraţi valoroşi este marcată de pantaloni de stofă, costum şi, mai nou, cravată.

Vara, la 35 de grade, cămaşa stă încheiată până la ultimul nasture, iar nodul de la cravată se urcă până în mărul lui Adam. Aerul condiţionat se învârte harnic, aducând mediul ambiant la 17 grade, nu cumva să relaxăm nodul de cravată. La naiba cu protecţia mediului, asta e pentru idioţi, nu pentru bancheri, staruri TV sau politicieni. Deşi, la TV, au început să urmeze exemplul dat de mediul academic şi să treacă la casual, sau, mă rog, smart casual. Între politicieni, puloverul lui Petre Roman rămâne o excepţie. Starurile TV au momente când devin mai umane, dar atunci înlocuiesc uniforma de servici cu costumaţii scumpe, deci sunt de partea bună a baricadei. La fel şi avocaţii. Nu renunţăm noi aşa uşor la uniformă, chit că un ziar italian (da, italian, adică de la ăia care se pricep la modă!) scria acum doi ani că dacă am renunţa la cravată vara, am reduce consumul de energie electrică cu câteva procente importante.

Acum, vorbind serios, mă aştept ca nebunia cu înregimentarea anumitor profesii (funcţionarii bancari, reprezentanţii de vânzări, cei din asigurări, avocaţii, notarii, politicienii, CEO de la firme mai răsărite) să ia şi ea sfârşit în următorii 10-15 ani, dacă nu cumva mai devreme. Mişcarea indignaţilor, care aniversează zilele astea un an, e doar un mic semn că lumea s-a cam saturat de aşa ceva. Ţinuta lui Zuckerberg spune că deghizarea în mare om nu mai e la modă în societatea cunoaşterii. Banii încep să fie mai puţin relevanţi decât capacitatea de a înţelege, aşa spun studiile sociologice din ultimii 40 de ani. E adevărat însă că sociologii nu sunt economişti, dar nu ei au eşuat lamentabil în a prezice şi preveni recesiunea.

Mă uit la vecinii din clădirea vecină, sediul central al unei bănci, o clădire masivă, în care toată activitatea se petrece fără relaţii cu clienţii. Bărbaţii sunt cu toţi „costumaţi” de parcă ar trăi pe vreme lui Ceauşescu. Sunt în fapt funcţionari la o bancă salvată de la faliment prin injectarea a 6,4 miliarde de Euro de către trei state europene, şi apoi prin vânzarea filialei luxemburgheze către nişte qatarezi. Surprinzător, uniforma femeilor e mai puţin strictă: văd zilnic destule care poartă chiar blugi! Îmi vine în minte vremea când 'ororizam' şefii mergând, vara, în bermude, la biroul de la o agenţie internaţională din sistemul ONU ;). Asta era însă pe când eram tânăr şi chiar şi azi ar fi socotit mult prea revoluţionar. Mâine va fi însă altceva.

Întrebarea este cine din domeniul bancar, ce jucător important, va îndrăzni să renunţe la reminiscenţele conformismului medieval şi să urmeze exemplul lui Zuckerberg, cu menţiunea că mie nu îmi plac papucii săi de plajă. Aş prefera nişte sandale de calitate. Evident, la Bucureşti nu ar merge nici acelea: e prea mult praf după gustul meu.

[Postarea aceasta se potriveşte la a doua bucată de pe albumul de debut al trupei Yes, apărut în 1969 şi intitulat simplu: YES. A doua piesă se cheamă „I See You” şi are un debut fascinant, o ironie simpatică la melodiile siropoase, deşi piesa este un cântec romantic în sine: I see you/La la la, la la la, la la la, la la la/I see you. Se potriveşte contextului şi o bere belgiană interesantă, Kwak, cu o etichetă kitschoasă, dar cu un pahar fantastic (vezi poza) şi un gust bun. Şi, din nou, în ton cu postarea, un vers din aceeaşi piesă a celor de la Yes: Tell your friend, I’am aware that she care!. Glorious isn’t it? Precum o sută de like-uri ;)]

Full Text/Citeşte textul complet...

Cenzurat

Aici trebuia să se afle o postare, scrisă prin septembrie 2011, și pe care, din motive strategice, am amânat-o cu fix un an...

Full Text/Citeşte textul complet...

Scriu postarea aceasta într-o perioadă marcată de dificultățile noului guvern de a descoperi un posibil ministru al educației care să nu fie plagiator, agramat sau cu dificultăți în mânuirea computerului. Dar postarea nu are legătură cu noul guvern, ci cu precedentul, probabil la fel de bine intenționat, dar cu competențe nedeslușite.

Iată despre ce e vorba: noua lege a educației, impusă de sus în jos fără dezbatere parlamentară, a fost prezentată mereu ca un mare pas înainte, ca un produs al experților, neîntinat de ingerințe politice. Sunt multe lucruri discutabile în legea cu pricina. Cum azi m-am izbit de unul dintre ele, prezint faptele așa cum le văd eu. Evident, opiniile de mai jos îmi aparțin, nu reprezintă tautologii sau sentințe, ci doar puncte de vedere proprii asupra faptelor prezentate.


Legea a introdus între altele instituția abilitării, ca instrument de triere a celor care doresc să capete titlul de profesor universitar. Miza obținerii titlului de profesor este mare: în primul rând salariul crește substanțial, inegalitatea din sistem fiind enormă. (adică: nu e mare diferență salarială de la lector la conf., dar de la conf. la prof. distanța pare uriașă). În al doilea rând titlul în sine vine de regulă cu dreptul de a coordona doctoranzi, care în multe ramuri ale științei, la noi, se transpune în muncă puțină, bani mulți, ceva șpăgi, multă influență societală prin absolvenții de doctorat. Îmi aduc aminte cum tata mi-a spus mereu că refuză să coordoneze doctoranzi, pentru a nu fi implicat în teze contrafăcute de lideri politici sau oameni de afaceri bogați aflați în căutare de legitimitate. Am văzut și eu, cu ochi mei, în disciplina în care activez, teze care confirmau spusele sale. Am auzit și despre un sociolog care a devenit profesor universitar publicând o carte în care plagia lucrarea de doctorat a uneia dintre colegele mele.

Până de curând, pentru a deveni prof., era nevoie să publici câteva lucrări, de o anumită calitate și - mai ales - să se găsească un post pe care să îl ocupi. Noua lege păstrează criteriile de calitate, introduce abilitarea și, aparent, separă calitatea profesională de a fi profesor de ocuparea unei poziții corespunzătoare, cu alte cuvinte, poți fi recunoscut ca profesor fără a ocupa un astfel de post. Avantajul ar fi că poți coordona doctoranzi și că, atunci când apare și un post de profesor, poți candida pentru acesta.

Abilitarea este instrumentul folosit în acest scop. Ea există în varii forme în multe țări europene, dar nu și în spațiul anglo-saxon (US, UK, Canada, Australia...). La noi, pentru abilitare ai de trecut patru hopuri:

1) să plătești o taxă de 1500 EURO;
2) să pregătești o teză de abilitare;
3) să susții teza în fața unei comisii;
4) să aștepți semnarea ordinului de abilitare de către minister (experiența cu tezele de doctorat spune că procesul poate dura și un an după ce teza a fost aprobată de comisie).

Hai să ne uităm la primele două etape:

1500 de EURO e o sumă destul de mare. Ea acoperă cheltuielile de examinare. Mărimea sa spune multe despre așteptările celor ce l-au stabilit în privința beneficiilor monetare ale noilor profesori. Altfel, este posibil ca universitatea în care activezi să achite ea cei 1500 de Euro. Acesta ar lăsa un spațiu de manevră universităților pentru a selecta  pe cei pe care doresc să îi promoveze. Cu alte cuvinte, competiția nu ar tocmai una deschisă, ci dirijată de dorința de a conserva ordinea actuală. Acest lucru ar asigura stabilitatea catedrelor și o continuitatea acestora și ar fi absolut îmbucurător într-un mediu dominat de resurse umane de înaltă calitate și unde conformiștii (yes-men) nu sunt valorizați. 

Probabil pentru a preveni însă finanțări arbitrarii din partea universităților, zilele trecute a apărut posibilitatea ca, dacă plătești taxa din buzunarul propriu (adică 1500 de Euro), în cazul unei teze reușite, după ce se încheie perioada de așteptare prevăzută la punctul 4), poți aplica la Consiliul Național al Cercetării Științifice, pentru a primi un premiu de 10000 de lei. Dacă aplicația pentru bani este aprobată primești premiul respectiv în măsura în care CNCS va avea de fapt bani (experiența ultimilor 15 ani spune că de la cercetare se taie în mod sistematic fonduri, indiferent de cum merge economia, așa că CNCS nu are niciodată cum să știe dacă are sau nu cum să își onoreze contractele/promisiunile). Oricum ar fi, durata mare între momentul avansării celor 1500 de Euro din buzunarul propriu și recepționarea premiului, minimizează efectul acestuia.

Mai interesantă este însă situația tezei. În opinia mea structura acesteia încurajează autoplagiatul. Mai întâi ai de scris între 150.000 și 300.000 de caractere în care să descrii cu ce ai contribuit până în prezent la cunoașterea științifică. dacă era vorba de o descriere de 3-4 pagini, era absolut în regulă. Așa însă, trebuie să produci un text de 50 de pagini, pe care nu o să ai niciodată ocazia de a-l folosi din motivul simplu că nu aduce nimic nou. Nimeni, nici un jurnal care se respectă, nici o editură serioasă, nu va publica un text care face rezumatul a nu-știu-câte-alte texte pe acre deja le-ai publicat. Toate vor întreba: ce aduci nou aici? Ce e original? Prin urmare, ai un stimulent puternic de a da copy-paste din articolele și cărțile deja publicate. Acest lucru are un nume simplu: plagiat. Nu ar fi mai corect să lași candidatul să listeze publicațiile ,i să descrie în 4-5 pagini (15-25.000 de caractere) care e ideea din spatele lor, ce le unește pe toate, cum crede el că a contribuit la cunoaștere? La urma urmei, textele pe care deja le-a scris și publicat sunt disponibile pentru comisie. 

Metodologia cu pricina este inclusă în Ghidul de abilitare. Acesta are o motivație din care reproduc mai jos câteva fraze, subliniind acea parte care mi se pare mie că pune în evidență discrepanța dintre declarații și fapte:
"Teza de abilitare se bazează pe rezultatele ştiinţifice publicate/brevetate [...], făcând trimitere la respectivele publicaţii, brevete sau realizări [...]. Acestea se prezintă succint în scopul indicării evoluţiei şi dezvoltării carierei academice, ştiinţifice şi profesionale,  [...]"

Partea a doua a tezei de abilitare include planul de viitor: în ce direcții vrea candidatul să se dezvolte. Aici e zona în care devii cu adevărat original, iar a scrie textul cu pricina este o activitate ce îți va folosi. Textul cu pricina poate fi rafinat în publicațiile pe care le planifici pentru perioada următoare. Cu alte cuvinte aceasta este partea importantă a tezei, cea care are legătură cu ce faci în prezent și care schițează planul de lungă durată. Dacă mă uit însă la raportul între spațiul alocat trecutului și cel rezervat viitorului, numărul de caractere rezervat celui din urmă este mai degrabă meschin.  Un singur comentariu îmi vine în minte:  teza de abilitare premiază trecutul, fiind mai puțin interesată de viitor. Fără îndoială, performanța trecută constituie o garanție a unui potențial viitor, dar raportul dintre cele două sugerează că, după ce devii prof, poți la fel de bine să te oprești din a genera cunoaștere :(

Pe mine unul, toată această poveste, cu mulți bani pe care îi plătești pentru a fi încurajat să plagiezi, m-a lăsat cu multe semne de întrebare privind bunele intenții ale legiuitorului sau conexiunea dintre acestea și transpunerea lor în practică. Va fi interesant de urmărit care vor fi efectele pe termen mediu și lung ale aplicării metodologiei actuale.

Full Text/Citeşte textul complet...

În Germania, dacă am înțeles eu bine, în fiecare an, a doua duminică din mai este rezervată pentru Ziua Mamei. 

[E interesant faptul că ziua mamei este separată de Ziua Femeii. Acest lucru te face să te întrebi din nou de ce la noi sugerăm mereu de 8 martie, la școală, că femeia este definită -  aproape obligatoriu - prin faptul că e mamă, și nu o privim ca pe un individ de sine stătător, independent de rolul său în perpetuarea speciei...]

Anul acesta, Muttertag este duminica viitoare. Prilej cu care Mălina și al nostru copil de vârstă școlară au primit, un bilet de intrare la un meci de fotbal american ;)

Toate mamele copiilor de la școala Irinei au primit un astfel de bilet, oferit chiar de către clubul local de fotbal american.

[și din nou mă gândesc că, la noi, este considerată o pedeapsă ca femeile și copii să vină pe stadion. Aici e important să îi atragă către sport. deh, alții fac marketing cu cap, nu după urechea tradiționalismului!]

sursa: http://afc-koeln-falcons.de/

Full Text/Citeşte textul complet...