Doctoranzii lui Watson și BBC Science Focus Romania

[…]am avut doctoranzi foarte buni. Şansa carierei mele a fost că, în loc să lucrez de unul singur, am fost înconjurat de tineri străluciţi. […] mi-a plăcut să am studenţi şi m-am bucurat de reuşitele lor: din vreo 20 de studenţi 2 au luat premiul Nobel.”

Citatul este extras dintr-un interviu cu James Watson, publicat de BBC Science Focus Romania în numărul inaugural (iulie-august 2011), fiind probabil preluat dintr-un număr mai vechi al revistei mamă, aşa cum s-a petrecut cu mai tot conţinutul revistei de altfel.

James Watson vă este desigur un nume binecunoscut :)
Împreună cu Francis Crick a descoperit, în 1953, structura ADN-ului. Avea pe atunci 35 de ani. Imediat i s-a oferit un post la Harvard, au primit premiul Nobel etc. Watson a avut o carieră prolifică, încheiată în 1992, marcată şi de câteva intervenţii controversate. Articolul despre el din Wikipedia este una interesantă.

Am preluat citatul pe de o parte ca să salut apariţia revistei pe piaţa românească, dar mai ales ca să observ câţi doctoranzi a avut Watson în întreaga carieră: 20. Asta înseamnă că a avut timp berechet să lucreze cu fiecare dintre ei, să facă cu adevărat cercetare, să îi lase să înveţe câte ceva de la el.

Aveţi idee câţi doctoranzi are, simultan, un profesor universitar român? Legea îi permitea până de curând un maxim de 15, dar apăreau mereu dispense. Aceasta făcea ca în 15-20 de ani de carieră să se ajungă uşor la un total de peste 100. Conform legii actuale eu estimez că totalul va ajunge undeva între 50 şi 75…


PS. Întreg interviul din Focus ar fi interesant de lecturat pentru universitarii români. Din păcate nu l-am găsit online (site-ul românesc al revistei este pentru moment o dezamăgire, iar numerele mai vechi din arhiva britanică nu sunt disponibile gratuit...). Complementar poate fi văzut şi interviul acordat în 2007 pentru The Guardian, însă acesta abordează mai degrabă alte teme.

3 in 1: Revista, România şi preşedintele

Am înghesuit trei lucruri diferite în această postare: pretextul este menţionarea românilor în o revistă franţuzească, de aici discuţia despre „România cu ochii altora”. Dacă tot e vorba de ea, revista merită şi o mini-cronică. Subiectul principal rămâne însă modul în care şi-au făcut parte din meserie cei patru preşedinţi de până acum ai României.

Aşadar, mensualul parizian L’Histoire, a publicat în iulie o ediţie specială dedicată factorilor ce au condus la geneza revoluţiilor arabe curente. Revista este neaşteptat (?) de slăbuţă. În cele o sută şi ceva de pagini, editorul nu a reuşit să includă o cronologie a evenimentelor importante din ţările arabe în ultimii 150 de ani (adică perioada de care se ocupă revista), nu găseşti informaţie esenţială despre dictatorii locali, rareori există preocupări pentru ceea ce gândesc sau cum trăiesc arabii obişnuiţi, majoritatea informaţiilor sunt aruncate la întâmplare prin articolele scrise de conferenţiari şi profesori de la universităţi franceze, proveniţi din ştiinţe politice, istorie şi relaţii internaţionale. Totul mi-a amintit din păcate de ce am o imagine de ansamblu mai degrabă negativă despre cum arată ştiinţele sociale în Franţa contemporană. Eu luasem revista ca să aflu mai multe despre arabi şi am ajuns în cele din urmă să constat că Wikipedia este mult mai obiectivă şi conţine informaţie mai bine sintetizată, mai sistematizată şi mai consistenţă decât au reuşit autorii să producă în ediţia specială din L’Histoire.

Mă opresc aici cu cronica revistei, nu înainte însă de a nota apariţiile României în publicaţia cu pricina. Lucru rar, amândouă sunt mai degrabă pozitive. Mai întâi, la pagina 18, România secolului XIX, apare ca ţară supusă Imperiului Otoman în care însă există şi elemente ale democraţiei reprezentative. Apoi, într-o frază pe la pagina 75, apare pe neaşteptate „le président roumain Ceausescu” ca unul ce şi-a oferit serviciile de a media pacea între Egipt şi Israel. Autorul nu dezvoltă mai mult subiectul, însă, în context, imaginea este din nou una pozitivă.

Toată povestea mi-a readus în memorie tipul de politică externă purtat de regimul Ceauşescu. To’aşu’ era extrem de frecvent vizitator sau gazdă a omologilor săi de pretutindeni. Celebre sunt întrevederea de la Buckingham Palace, vizita lui Nixon la Bucureşti, sau cea a lui Charles de Gaulle. Dincolo de acestea este seria infinită de vizite reciproce cu Kim Ir Sen, Mubarah, Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga şi mulţi alţii. Dictatori şi dictatoraşi, „preteni” de-a Primului Fiu al Ţării, onoraţi să fie băgaţi în seamă de un european. Când vii dintr-o ţară mică, aflată la marginea lumii civilizate, acesta este unul dintre modurile de a-ţi creşte influenţa politică şi economică. Menţii relaţii cu ţărişoare uitate de lume, mergi acolo şi pavezi drumul pe care ambasadorul va construi relaţii cu protipendada locală, cu opoziţia de acolo, va construi puncte de intrare pentru firmele ce plătesc impozite în România va asigura pieţe de desfacere minore, dar care adunate la un loc înseamnă ceva, va câştiga puncte de prestigiu internaţional, care în timp, folosite cu cap, vor schimba statutul tău de ţărişoară mică şi neînsemnată.

Cam asta ar fi menirea preşedintelui, conform constituţiei curente, nu să se bată cu pumnul în piept cum schimbă el constituţia sau să apară săptămânal la televizor debitând tâmpenii sau ameninţări către o parte sau alta a populaţiei. La Ceauşescu cred că megalomania şi egocentrismul l-au împins la a dezvolta reţeaua de relaţii externe incredibile pentru România lui Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Mă întreb însă cine i-a oprit pe ultimii trei să facă acelaşi lucru? Ceauşescu a eşuat în a converti relaţiile personale cu dictatori bananieri în relaţii profitabile pentru firmele şi statul român. Probabil nici măcar nu a dorit acest lucru. Oare ceilalţi trei şi-or fi propus vreodată aşa ceva? Sau o fi fost sub demnitatea lor să întreţină relaţii cu ugandezi, sudanezi sau sri-lankezi (sau pe aceşta din urmă i-o chema serendibezi??)?

[Sau poate au făcut-o şi eu nu am observat… Hai să verificăm: conform presidency.ro, în 2010 Traian Băsescu a fost implicat în 39 de evenimente externe, majoritatea presupunând întâlniri cu lideri europeni, iar două sunt vizite în Afganistan, caz special dată fiind situaţia de acolo. Lor li se adaugă o întrevedere cu Al-Assad la Bucureşti, alta cu Abbas, tot la Bucureşti. Dacă punem tot aici şi vizita georgianului Saakashvili, zicând ă deşi e european şi vecin de peste mare, e mai îndepărtat, asta face un raport de 3 la 39. Lumea a treia primeşte se pare cam aceeaşi atenţie şi în 2011… O fi mult, o fi puţin?]

Miza producerii adevărului-cunoaștere în sociologia cailor verzi

Am primit in urmă cu câteva zile următorul “apel”, aşa cum şi-a intitulat autorul mesajul. E amuzant, așa că îl reproduc mai jos, căutând însă să elimin elementele de identificare:

Stimate colege,
Stimati colegi,

Am deosebita onoare de a va trimite invitatia, al carei continut il gasiti in atasament, de a participa la Colocviul …, organizat de Facultatea …,din cadrul Universitatii … si care se va desfasura in perioada 17-18 noiembrie 2011 a.c. Ataşat acesteia găsiţi şi normele de redactare.

Intrucat lucrarile vor fi in limba engleza si vor fi postate pe site-ul dedicat evenimentului, ca atare accesibile din orice punct al globului, va rugam sa le elaborati in conformitate cu standardele din domeniu, sa porneasca de la o miza, sa urmareasca definirea unui adevar-cunoastere, sa precizeze tehnologia de producere a adevarului şi de demonstrare a lui si sa indice, in cele din urma, care este relatia dintre adevarul-cunoastere identificat si miza avuta in vedere, astfel ca lucrarea sa va desemneze drept ,,autor”.

cu cele mai bune ganduri,
#@#@

Mie mi s-a părut amuzant. Vă las să vă delectaţi cu el, cu rugămintea de a vă autoadresa câteva întrebări:

• - Ce înseamnă „a.c.” plasat după 2011?
• - La ce se referă „normele de redactare” din a doua frază: la cum e scrisă invitația - singura chestie redactată despre care a fost vorba în frazele anterioare? (abia după ce citeşti a treia frază lucrurile devin mai clare)
• - De ce această a doua frază este singura care are diacritice? Să fie vorba de un mesaj ascuns? Să aibă legătură că organizatorul este „Facultatea de … şi Comunicare”.
• - Dacă lucrările nu ar fi „accesibile din orice punct al globului”, nu ar trebui elaborate conform standardelor din domeniu?
• - Să existe oare şi lucrări care nu pornesc de la o miză????? Sunteţi siguri că aţi înţeles ce e aia miză?
• - În jargonul din ştiinţele sociale, aveţi idee cum se spune la „tehnologia de producere a adevărului”? O fi vorba de metodologie? S-o chema altfel în vreo altă ştiinţă?
• - Cum o fi să trimiţi o lucrare care să nu „te desemneze ca autor”????

După cum vedeţi, e plin de miez acest mesaj, te face să meditezi, iar miza sa finală cred este să încercăm să răspundem la întrebarea următoare:

• - Oare ca student la facultatea cu pricina vei beneficia de avantajele unui stil revoluţionar de a face ştiinţă sau nu vei realiza cât de norocos eşti?

Până una-alta, pe mine m-a convins: nu am ce căuta la Colocviul respectiv: e prea doct pentru mine. :(

Erată şi completare

În numărul Dilemei Vechi care se află pe tarabe zilele acestea, am botezat-o din eroare pe Mollie Orshansky drept Molly Orshansky. :( Îmi fac mea culpa din acest colţ de Internet.


*****

Pe de altă parte, am avut o intervenţie telefonică la RFI, la Punerea pe gânduri, în emisiunea care se ocupă de acelaşi număr din Dilema. Acolo, am început să spun de ce a creşte salariile în învăţământ nu rezolvă problema calităţii acestuia. În emisiune (care se difuzează azi, de la 19 şi un pic), nu era însă timp să dezvolt argumentul respectiv. Aşa că o fac, pe scurt, aici. [WARNING: urmează o postare lungă]

Faptele sunt simple: România este o ţară care are puţini oameni cu calificare universitară. În populaţia adultă, aceştia numără cam 11-12 procente. Sunt şi alte ţări în care e aproape la fel ca la noi (Moldova, Italia sau Macedonia, spre exemplu), dar în majoritatea ţărilor europene, ponderea celor cu diplome universitare este mai ridicată. De exemplu, în Bulgaria este un pic peste 20%, iar în Finlanda pe la 33%. Nu stau să caut datele exacte, le-am pus din memorie, cu ceva aproximaţie. Argumentul este că la noi sunt mai puţini absolvenţi de învăţământ superior decât prin Europa, dar avem mai mulţi ca în Africa.

În al doilea rând, în ultimii 20-30 de ani profesiile s-au reinventat, o parte din ce în ce mai mare a lor solicitând studii superioare. Gândiţi-vă doar la ce se petrece în sectorul financiar-bancar sau în administraţie publică, unde exemplele sunt mai evidente…



Unul dintre miturile societăţii româneşti este că profesorii sunt de calitate slabă. Hai să presupunem că e aşa. Atunci, ai putea dori să îi schimbi cu unii mai buni. Imediat îţi vine în minte soluţia cea mai simplă: creşti salariile în învăţământ şi dintr-o dată sar pe tine zeci de potenţiali profesori de o calitate senzaţională care vor să intre în sistem.

[hai să zicem că rezolvăm cu costuri minime obstacole de genul: cum faci să îi dai afară pe cei slabi, sau cum stabileşti care sunt cei slabi ș.a.m.d.]

Acest val de oameni destoinici care vrea să intre deodată în învăţământ vine însă şi el din alte sectoare, pe care le părăseşte pentru salariile atractive din învăţământ. Ce vor face atunci angajatorii? Simplu, vor creşte salariile. Unde ajungem? Păi tot la situaţia iniţială, la care se mai adaugă şi ceva inflaţie.

Asta nu înseamnă că spun că în învăţământ sunt salarii strălucite. Pur şi simplu, creşterea lor nu rezolvă problema lipsei de forţă de muncă.

Hai să fac o analogie cu fotbalul: să zicem că eşti antrenorul şi ai la dispoziţie un lot de 20 de jucători. 11-12% dintre ei sunt foarte buni (ponderea este identică cu cea a absolvenţilor de universitate în totalul populaţiei adulte din România). Asta înseamnă că ai 2 care pot juca strălucit pe orice post: îl pui pe unul portar şi pe unul vârf. Primul se asigură că nu primeşti goluri, iar al doilea că dai goluri dacă ai ocazii. Problema este însă că primul nu poate să facă mare lucru de unul singur dacă nu are şi fundaşi buni, iar al doilea are nevoie de mijlocaşi ca să aibă de unde primi mingea. La fel e şi cu societatea: dacă îi pui pe cei buni într-o parte (să zicem că în învăţământ), dăunezi imediat celorlalte sectoare (de exemplu în bănci sau în ITC).


Prin urmare ai nevoie să găseşti calea prin care să îi forţezi pe toţi să se profesionalizeze. În opinia mea, afirmată destul de frecvent, această cale este masificarea largă a sistemului educaţional. Nu mă deranjează dacă toţi merg la facultate: acest lucru creează presiune pe piaţa forţei de muncă, silită apoi să cearnă şi să selecteze în poziţiile importante oameni cu adevărat capabili, chiar dacă învățământul de care vorbim are o calitate slabă. Apoi, suplimentar, aș încuraja atragerea de migranți bine educați, din țări încă și mai prăpădite decât România: uzbeci, turci, georgieni, mongoli, nigerieni... Aceasta ar asigura accesul la o forță de muncă deja educată, atrasă de faptul că România este o țară mai modernă, din UE...

Pe de altă parte, nu uitaţi şi altceva: principalul determinant al rezultatelor învăţământului românesc îl constituie, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, calitatea celor deprinse în familie. Aceasta este dependentă de nivelul de educaţie al părinţilor. Vă amintiţi cum ziceam mai sus că stă România în comparaţie cu Europa?

[Ieri eram la şedinţa cu părinţii de la şcoala unde merge Irina în Köln. La final Mălina m-a întrebat câţi învăţători şi profesori din România pot fi la fel de cursivi şi pot face la fel de bine prezentări PowerPoint. Eu am opinat că întrebarea corectă este câţi profesori universitari români sunt capabili de aşa şi, mai mult decât atât, câţi părinţi români au cursivitatea respectivă şi capacitatea de a formula fraze logice bine articulate. Aici se vede din plin diferenţa: Germania are cam 21-22% adulţi cu studii superioare – puţin în comparaţie cu Anglia, cu Franţa etc., iar abandonul prematur nu este mai mare de 2-3%. La noi abandonul prematur (ponderea celor din generaţiile curente care nu fac mai mult de 8 clase), atingea până de curând 19-20%. Ultima cifră pe care am văzut-o cred că indica doar 16%. Iar acest lucru, cu educația puțină a românilor, se întâmplă de câteva zeci de ani, nu este tocmai o depreciere postcomunistă. Iar părinții de care vorbeam mai sus sunt oameni, la fel ca și profesorii din învățământ, fie el universitar sau preuniversitar...]

From Corfu to Wien: Better than in the West

Starting from Greece, except for around Sofia, there were not so many traffic jams. Then, Romania was really bad. After escaping Romania, driving becomes much easier, except for, maybe, some more traffic around Budapest and Wien. Well, now it is time to get to Germany. The highway network it is just amazing. It looks that there are several light-years that separates the country from Romania and Bulgaria. However, if Sunday, you get so many chances to catch a stau (the German name for traffic jam) due to road works that you may wonder if you did not get so unlucky that started to drive in the road work season.

If Easterner, you would get amazed how long before the road work they start to close one or several lanes, and how you may spend two hours or even more for a distance of 100 kilometers. Then, you will discover that sometimes, even if the lanes are closed, nobody seems to work, and would have been very easy to (re)open the road for the traffic. You will fast understand that free time is treasured here, and the workers seem to work many times like they did in 1980s communist Romania: they close today the lane, and start working three days after that, when the week-end is over.

You might then think, that from this point of view the incipient capitalism in the East, with very weak labor unions, and working during the weekends when necessary (but not always!), is much better than the well-established German society.

Or you may remember certain SciFi novels in which the new societies, which never experienced war, need the experience of the old generations and resuscitate some 20^th century generals, to help them deal with the invaders. With other worlds, deprivation of good road connections seems to have taught the Easterners to faster repair their poor connection routes. The basic question remains if these quick maintenance works actually lead to a comparable quality…

Until answering this question, the image of the German never-ending road works makes Eastern people find the case in which their societies seem to better look.

Previous post in the series: Hungary!
The whole series (6 posts) is available here.


[Well, I dedicate this post to Dana's "aura", she knows what I mean ;)]

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 5th part: Hungary

Well, I have no intention to give very many details on how to drive from Corfu Island to Vienna, crossing Northern Greece from West to East, Bulgaria from South to North, Romania from South to West, and Hungary from East to West. However, I feel that it might be interesting to underline some peculiar features of driving this way, which shows common Eastern features, and might be useful particularly for Western European travelers. Also, Greek, Romanians, Bulgarians, and Hungarians may see what they have in common and what makes the little, but important differences. In the end of the series, I will underline a couple of nice Eastern futures, which provide to be better off than in the West.


Please note that the following include only my personal, non-systematic observations, and should be treated as such, not as a scientific truth. At their best, the beneath comments are an “educated guess”. (Remember that I am a sociologist :)!)

Part 5: Hungary

This is the shortest part of this series. Hungary is already different. You have escaped from the Romanian dust, you speed up on highways, and unlike Romania you may also find road signs directing to Vienna or Bratislava. Since you head mostly on highways, there are no prostitutes, and the toilets in the gas stations are decent enough. They still have some strange ways to signal (or rather not to signal) detours and road works on the highways, but this is much better than what you have experienced before.

If deciding to get out the highway, prepare the passport as I explain that you have to do it in Bulgaria: there are several impossible speed limitation (like 30 km/h, in the middle of nowhere, and sometimes the policeman that stops you naively explains that this is why they imposed the speed limit: to get money from drivers).

Their particular road sign shows a truck on a slope and a car hitting the back of the truck. I would say that it means “be careful to trucks slowing down when going uphill”?

Previous post in the series: Romania. Next one: Better that in the West!
The whole series (6 posts) is available here.

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 4th part: Romania

Well, I have no intention to give very many details on how to drive from Corfu Island to Vienna, crossing Northern Greece from West to East, Bulgaria from South to North, Romania from South to West, and Hungary from East to West. However, I feel that it might be interesting to underline some peculiar features of driving this way, which shows common Eastern features, and might be useful particularly for Western European travelers. Also, Greek, Romanians, Bulgarians, and Hungarians may see what they have in common and what makes the little, but important differences. In the end of the series, I will underline a couple of nice Eastern futures, which provide to be better off than in the West.


Please note that the following include only my personal, non-systematic observations, and should be treated as such, not as a scientific truth. At their best, the beneath comments are an “educated guess”. (Remember that I am a sociologist :)!)


Part 4: Romania

Romania is a country with virtually no highways. There is this guy, a politician, former captain in the commercial navy, who was and is influential in the Romanian Ministry of Transportation. It seems that EU granted money for building highways in the mid-1990s, but Romanians did not managed to build almost nothing. In the same time, using same kind of financing, Hungarians and Greeks managed to set up a nice road infrastructure. For his efficient management, the former minister of transportation was elected president of the country. Now he has a second term. Recently, he advised some foreign potential investors, to visit the country by helicopter, not by car.

Since regular people cannot afford a helicopter, let get back to our road driving. Romanians love to have the road crossing their localities, and insist that their villages and even small towns are splat in two different, not communicating parts, due to the national road which makes the separation. The only highways that you find on your way to West is 100 kilometer long. This makes 1/8 of your driving through Romania. The rest is national road, crossing localities, as I have mentioned.

There are three exceptions: Bucharest is the first, but here the ring is a nightmare, where you have to survive in the dust, permanent traffic jams, and the gases of the trucks intensively using the only available lane. Very new rings are available around Piteşti and Sibiu. (the only older ring seems to be around Ploieşti, once the main European oil field, intensively exploited by British and Americans, and later on by Germans, during WW2; however, your road does not goes through Ploieşti anyway :() More, if finding the way around Sofia is difficult, finding the way around Bucharest is a sort of nightmare. I would say that it is easier to get though the city, which is also time consuming.

This permanent crossing trough locality has the advantage that let you admire beautiful girls, women and men, probably the best richness of the country. The asphalt is, somehow surprisingly, of better quality than in Bulgaria or in Greece, but if you dare to get out of the main road, the impression might change.

There are definitely fewer prostitutes than in Bulgaria, but they still represent a reality, particularly on Valea Oltului and West of Sibiu, in Transylvania. In the Southern part of the country, the toilets are of better quality than in Greece or Bulgaria. Most of the oil stations belonging to Petrom, OMV, Rompetrol, Mol, Lukoil, Agip etc. are of good quality, but I would advise to avoid no name brands. On the other hand, I would suggest refueling in Sibiu. Later on, the Western you drive, the lower the quality.

Horse-powered carts are to be found on the road, like in Bulgaria. However, this time they share the road with a quite heavy traffic, and you should expect to experience several kilometers-long traffic jams. Expect, for instance, from Piteşti to Râmnicu Vâlcea, to be part of a 50 kilometer long column heading North with some constant 50-60 kilometer per hour. The same may repeat between Sibiu and Sebeş, for the same distance.

Older and newer Mercedes and BMW cars populate the roads. Avoid them! As in Bulgaria, they are a good sign of aggressive driving.

Like Greeks, Romanians have an interesting announcement on the electric road signs (however, do not imagine that there are very many such signs!). This time it warns to “Fasten your seat belt”. Another country, another bad habit to combat!

Previous post in the series: Crossing Danube. Next one: Hungary.
The whole series (6 posts) is available here.

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 3rd part: across Danube

Well, I have no intention to give very many details on how to drive from Corfu Island to Vienna, crossing Northern Greece from West to East, Bulgaria from South to North, Romania from South to West, and Hungary from East to West. However, I feel that it might be interesting to underline some peculiar features of driving this way, which shows common Eastern features, and might be useful particularly for Western European travelers. Also, Greek, Romanians, Bulgarians, and Hungarians may see what they have in common and what makes the little, but important differences. In the end of the series, I will underline a couple of nice Eastern futures, which provide to be better off than in the West.


Please note that the following include only my personal, non-systematic observations, and should be treated as such, not as a scientific truth. At their best, the beneath comments are an “educated guess”. (Remember that I am a sociologist :)!)

Part 3. Crossing Danube

Crossing Danube is an experience in itself. The two neighboring countries, Romania and Bulgaria, are separated by the large river, with only some 100 kilometers land border, in the East, near the Black sea. Over time, there was a bridge over Danube in the West, built by the Romans which where conquering Dacia (North of Danube, in nowadays Romania), around the year 100 AD. The bridge was intentionally damaged when the Romans retreat in 256 AD. Then, a new permanent bridge was raise up in 1950s. The communist regimes in the two countries named it the Friendship Bridge. It connects Rousse to Giurgiu, at 60 kilometers southern Bucharest.

The EU gave money to build a second bridge in the mid 1990s, but the two countries have not reached an agreement of where to build it until recently. So, the Friendship Bridge is the main connection between the two countries. There are two lanes for the cars: one comes from Romania to Bulgaria, the other goes the opposite direction.

Currently they have ongoing maintenance works. Coming from Bulgaria, we had to wait some 90 minutes to cross the bridge. It was nice: a long queue, several kilometers long. We were among the first ones in the queue. Some SUVs made by BMW, as well as regular BMWs, with Romanian number were coming on the other way, And sneak in the front of the queue. Romanian and Bulgarian border police contemplated this condescentely: "they had expensive cars, so they are entitled to do it".


Previous post in the series: Romania. Next one: Better that in the West!
The whole series (6 posts) is available here.

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 2nd part: Bulgaria

Well, I have no intention to give very many details on how to drive from Corfu Island to Vienna, crossing Northern Greece from West to East, Bulgaria from South to North, Romania from South to West, and Hungary from East to West. However, I feel that it might be interesting to underline some peculiar features of driving this way, which shows common Eastern features, and might be useful particularly for Western European travelers. Also, Greek, Romanians, Bulgarians, and Hungarians may see what they have in common and what makes the little, but important differences. In the end of the series, I will underline a couple of nice Eastern futures, which provide to be better off than in the West.


Please note that the following include only my personal, non-systematic observations, and should be treated as such, not as a scientific truth. At their best, the beneath comments are an “educated guess”. (Remember that I am a sociologist :)!)

Part 2. Bulgaria

If you got out of Greece, the toilet nightmare gets to an end. Look for gas stations which are part of international chains: Shell, Rompetrol, OMV. Do not risk your pee safety in other gas stations, otherwise you will continue to experience the Greek style again.

On the other hand, if the partially built highway which connects Thessaloniki to Bulgaria disappointed you, you are in a very bad situation: in Bulgaria, the road crosses very many villages and towns until it finally transforms in a short highway. The 50 kilometer per hour limit is present in every single village, but also sometimes on the national road, and even on highways. It looks like the speed limit is not design to protect traffic and people, but to put money in the policeman pocket. Therefore, you should have been prepared: put a 10 Euro bill, or better a twenty inside your passport. It will be useful to clean your good driver name when the policeman will unexpectedly stopped you. Remember this strategy in Hungary, too. It will prove very useful in similar situations.

However, there is a long way to go until Hungary. You are still in Bulgaria, the peeing man is everywhere, the more Northern you go, the more prostitutes you find exposing themselves along the road. The landscape is greener, the villages - a little more frequent than in Greece. Around Sofia, on the highway, there are interesting tunnels, very dark, and not particularly well lightened, probably built many years ago. Use a GPS, otherwise you have all chances to get lost when trying to find the way around Sofia.

When driving, no matter if national road or highway, you may also notice that there is easy to say where the speed limitation starts, but often it is impossible to understand when it ends. This also happens in Greece, but Bulgaria is the headmaster in this kind of guessing sport. I have no tip to share, other than listen to your instincts!

Pagoda Palace in Zlatna Panega

There are several thinks to see along the way. If you are Western, I would suggest to miss not Melnik, and the nearby monastery, for a jump back with hundred years in the past (it is true that I have visited the place some 15 year ago, but I doubt that it changed much). If looking for bizarre houses, do not miss the one in Zlatna Panega, probably a gypsy palace, with a pagoda at the entrance, and some golden signs on the iron fence (unfortunately the picture that we took shows only very few of the grotesque kitsch of the "dwelling").

The Bulgarians have their own peculiar road sign, which I do not remember seeing anywhere else. My guess is that that black point in the red triangle is a warning that a hole in the road will follow. So, drive carefully, there are very many such signs!

When driving Northern, the landscape becomes arid again, even if not as dry as in the Greece. The highway ends, and the road gets through villages and small towns. However, most of the time, it goes not through the locality center. It is just a warm up for the very demanding driving that you will have to face in Romania!

The absence of highways is somehow logical: the traffic is not heavy at all, and many times you are alone on the road. When crossing localities, you still may have the rare opportunity admire trucks and police cars built in the 1960s Soviet Union, and still working. They are not as many as a few years ago, but are still present in the Northern Bulgaria. Horse-powered carts are also quite frequent, and represent a good opportunity to teach your kids a practical history lesson. However, if you missed the chance, do not worry, you have plenty of them after crossing Danube, in Romania. They drive along the way with SUVs, Mercedes and BMW cars, symbols for the nouveau riches status and barely legal activities. 

Previous post in the series: Greece. Next one: Crossing Danube.
The whole series (6 posts) is available here.

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 1st part: Greece

Well, I have no intention to give very many details on how to drive from Corfu Island to Vienna, crossing Northern Greece from West to East, Bulgaria from South to North, Romania from South to West, and Hungary from East to West. However, I feel that it might be interesting to underline some peculiar features of driving this way, which shows common Eastern features, and might be useful particularly for Western European travelers. Also, Greek, Romanians, Bulgarians, and Hungarians may see what they have in common and what makes the little, but important differences. In the end of the series, I will underline a couple of nice Eastern futures, which provide to be better off than in the West.


Please note that the following include only my personal, non-systematic observations, and should be treated as such, not as a scientific truth. At their best, the beneath comments are an “educated guess”. (Remember that I am a sociologist :)!)

Part 1. Greece

In Corfu, you should notice the tiny roads, the rather poor houses, the incredible very cheap food, and the very dirty toilets in the gas stations. This is one of the main ‘features’ of the entire area: you have to carefully choose the where to refuel, in order to be able to enjoy a decent peeing. However, Greece is a perfect country from this point of view. In the summer of 2011 the cost of the 98 essence was 1.9+ Euro per litter (!!). Probably this is why all toilets in the gas stations looked anything but clean. You get taxed for experiencing a sort of peeing deprivation. It was quite bad as a men, but you can imagine how this looked through the eyes of my wife and my daughter.,

Well, taking the ferry from Corfu to Ignalitsa, on the continent, made us forgot about the toilets. If lucky, the boat traveller might encounter the three dolphins jumping freely over the blue seawater.

Back on land, the new Egnatia Odos highway is a good example of best practices in using EU money. The road is a nice engineering outcome, reproducing the Roman Via Egnatia, which connects the Adriatic shore to the nowadays Thessaloniki, heading to Istanbul, as it did some two millennia ago! The tunnels and the bridges reminded me of Switzerland. The highway itself was a kind of strange: rare gas stations, a couple of bizarre speed limitations (probably preparing us for what had to come in Bulgaria!), and, most of all, the profile of the peeing man, dominating the arid environment, and who would become an emblematic figure of the Balkans.

The peeing man? Simple, he is a man peeing on near his car, parked on the sideway of the highway. You will find him all over the Egnatia Odos, and the car will be registered in Greece. One may also often find him in Bulgaria, and the car’s number will be Bulgarian. Some few years ago, he was a common figure in Southern Romania, but nowadays it is an endangered species there: almost nobody sees him, and they do have more and cleaner toilets in the oil stations around the road. Well, this is the problem with the Northern countries :p

Metsovo

On the way to Thessaloniki, there are very many things to see. If one needs variation, and feel the mood to visit something else than ancient Greek or byzantine remains, one has to immediately visit Metsono, just on the highway. The 1700 meter above see the Vlach’s village is an impressive example of intensive rural- tourism and richness. The legend says that the Vlachs over here are the descendants of Roman soldiers guarding the valley, who preserved their privileges during Ottoman rule, in exchange of a small tax…

Ouzou Melathron

Then, stop in Thessaloniki, and eat in Ouzou Melathron Taverna, where Alexia kindly sent us. The menu is not necessary Greek, but you may get nice foods with strange names (like Maria’s Tits, or Lovehorn Plate – the last one I fully recommend, along with the feta stuffed squid), served with a Retsina, in the outdoor terrace.

On the highway, note the funny announcements: a road sign alerts you to reduce speed when the road is icy (wtf, this is Greece, it is always hot!!! – yes , I know, that we were in the mountains, but it is still funny). Another electric screen warns you not to use the mobile phone when driving. Well, this actually is a very serious one, it is definitively crisis-related: they are so poor that they cannot afford an headset :(

Next post in the series: Bulgaria.
The whole series (6 posts) is available here.

Tenis cu pensionari

Pe la finalul anului trecut a apărut zvonul, iar mai apoi guvernul l-a pus în practică, penalizând „pensiile nesimţite”. Am verificat ce înseamnă chestia în viziunea guvernanţilor şi am rămas terifiaţi de prostiile debitate: era clar că există pensii nemeritate, apărute în urma unor legi date cu dedicaţie pentru o persoană sau alta. Pe de altă parte, costurile pentru eliminarea acestor inegalităţi erau destul de mari şi era mai simplu să le elimini treptat. Altfel, aplicând proceduri automate de corectare, riscai să nedreptăţeşti suplimentar grupuri destul de importante de pensionari. Reamintesc faptul că, în ciuda opiniilor unor oficiali, pensionarii nu sunt tocmai nişte indivizi asistaţi, ci nişte indivizi care au contribuit la fondul de pensii, iar acum societatea nu face altceva decât să le întoarcă prestaţia, realizată ca parte a unui larg contract social.

În fine, am trecut peste chestiune. În plus, primul ministru se bătea cu pumnul în piept că nu vor exista nedreptăţiţi.

La un moment dat socru-meu s-a trezit cu pensia redusă. Motivul era simplu: avea cam 45 de ani de muncă salarială. Parte fusese în Ministerul Apărării, parte în afara acestuia. Pentru că îndeplinea numărul minim de ani lucraţi în armată, optase pentru o pensie militară. La recalcularea pensiilor însă cei de la casa de pensii se treziseră că îi lipseau câteva luni de lucru în armată. Mai exact, undeva prin anii 1960, nu existau dovezi că lucrase la armată. Simplu: până prin februarie figura în acte, apoi reapărea prin septembrie. Între timp, nu apărea pe nicăieri cu o contribuţie. Prin urmare, s-a trezit cu o pensie redusă, motivul fiind cel al contribuţiei insuficiente.

Omul a început să producă cereri, să solicite audienţe, să argumenteze simplu: în anii 1960 nu plecai din armată şi te reîntorceai când aveai chef. Cum în arhive nu există alte dovezi că ar fi fost transferat, mutat, dat afară etc., rămâneau doar două posibilităţi: fusese în continuare în armată şi din eroare nu figura în scripte, sau dezertase, caz în care era la zdup.

În fine, argumentul nu a fost socotit iniţial prea logic, dar după îndelungi lupte cu birocraţia, după 9 luni a primit o rezoluţie favorabilă: are dreptate şi trebuie să primească retroactiv diferenţele cu pricina. Aşa că va primi banii respectivi … la anul.

Ce dacă până „la anul” înseamnă minim 4 luni, iar la 82 de ani ai nevoie de varii medicamente a căror subvenţionare s-a redus din nou în urmă cu câteva săptămâni. Ce dacă de fapt nu e vina ta că aparatul birocratic e alimentat cu reglementări prost gândite. La urma urmei, să zic mersi că nu plăteşti dobânzi pentru banii tăi pe care casa de pensii îi utilizează acum în folosul altora. La noi contează să ne batem cu pumnul în piept că facem dreptate. Vorba lui Toma Caragiu: „C-aşa-i în tenis!”

Diferenţe

În Germania, comanzi de pe Amazon. Plăteşti. Cam 45 de Euro. Primul pachet de cărţi vine după cel mult două zile. Primeşti oricum mesaj cu ora aproximativă când vin. Dacă nu le au pe toate, trimit repede ceea ce au şi restul un pic mai târziu, fără să te taxeze suplimentar. Te ţin mereu la curent, prin e-mail, cu starea comenzii tale. La sfârşit te întreabă dacă a fost ceva în neregulă.

***

În România, comanzi de la divizia de vânzare online de la Nemira. Două cărţi sunt în „precomandă”. Asta înseamnă că nu au apărut încă, dar ei zic că vor apărea într-o săptămână. Le pui la un loc cu alte câteva, aflate în stoc. Plăteşti. Cam 45 de Euro. Accepţi să îţi fie livrate toate odată: şi cele în stoc şi cele în precomandă. Altfel ar trebui să plăteşti în plus.

O lună mai târziu constați că acele cărţi din „precomandă” vor apărea peste încă trei săptămâni. Afli asta fiindcă ai intrat pe site să vezi ce s-a ales de banii tăi. Două luni mai târziu, după ce ai constatat că au mai apărut numeroase alte amânări, laşi un comentariu pe site. O lună mai târziu este aprobat şi apare comentariul online. Evident, nu te anunţă nimeni despre asta. Din comentariile care au apărut între timp, afli că „precomanda” era planificată să apară iniţial prin noiembrie 2010. Acum e iunie 2011 şi data „precomenzii” s-a modificat din nou. Cărţile vor apărea în iulie.

După încă o lună, data de apariţie a precomenzii este noiembrie 2011. Trimiţi un e-mail şi soliciţi returnarea banilor. Le explici politicos că orice ofertă publică e parte integrantă a contractului, iar ei nu şi-au îndeplinit partea din contract nici pe departe. Nu te bagă nimeni în seamă. Câteva zile mai târziu, revii, forwardezi mesajul iniţial, şi mai adaugi câţiva şefi în lista de adresanţi. Le spui că mai încerci odată, apoi te vei adresa autorităţilor.

De astă dată ţi se răspunde. Ţi se explică punctul lor de vedere: e doar o lipsă de comunicare, nimic grav, să spui matale ce cărţi vrei să primeşti în schimbul ălora din precomandă, care vor apărea probabil pe la începutul anului viitor, adică în 2012. Evident să aibă "valoare aproximativă". Îi răspunzi civilizat, ignorând replica impertinentă, pe banii tăi, dar ai grijă să fii ferm, menţinând cererea iniţială. Reproduc mesajul întocmai, poate o fi util altora aflaţi în situaţii asemănătoare:

„Buna ziua,
Nu vad ce a fost neclar în mesajul meu: din moment ce nu ati fost în stare sa va respectati contractul pana acum, iar lipsa dumneavoastra de comuincare ma face sa ma indoiesc de capacitatea de a indeplini contractulin orice alta forma, doresc returnarea banilor.
Toate cele bune,”

După câteva zile primeşti un mesaj în care eşti rugat să comunici contul tău bancar. Te abţii să le răspunzi: „ăla din care v-am trimis banii mei, pe care i-aţi folosit ca nişte bovine timp de 6 luni şi acum mă puneţi tot pe mine la muncă pentru incompetenţa şi indolenţa voastră”. Nu le scrii însă aşa pentru simplu motiv că nu ar pricepe nimic. Nu au cum. Le trimiţi un mesaj sec, cu numărul de cont. După alte câteva zile primeşti banii în cont.

***

Numărul de cuvinte şi de paragrafe de care am avut nevoie pentru a descrie fiecare dintre cele două acţiuni de a cumpăra cărţi având aceeaşi valoare în EURO, vorbeşte de la sine despre diferenţe. Rezumatul ar putea fi exprimat în trei cuvinte: Auf Wiedersehen Nemira!

Români prin Köln – 2011 (5)

Iată o nouă postare cu avioane, curse low-cost, dar de astă dată însă e august. Mălina şi Irina zboară la Köln, cu plecare de la Băneasa. Le conduc la aeroport. Acesta este în acelaşi hal aceeaşi stare pe care o ştiţi. O atmosferă de vis, într-o ţară europeană.


Între călători câţiva aflaţi în uniforma de lucru. Tocuri înalte, sâni iţiţi ostentativ înainte, ciorapi de mătase purtaţi cu stoicism la cele 36 de grade la umbră anunţate de INMH, rochii scurte, în culori ţipătoare, cu strasuri. Ruj abundent, machiaj pe măsură, păr de un blond lucitor. Între ele, perla coroanei, cu vocea sa groasă şi mâinile mari, nesupuse chirurgiei estetice, precum restul corpului: un transexual (sau poate doar un travestit cu forme mai feminine?).

Zboară la Köln cu toţii, unde este clar ce fel de meserii au. Oraşul este cunoscut drept între cele mai liberale din Germania, şi are, dacă reţin bine, o a doua comunitate LGBT ca mărime după Hamburg (St.Pauli). Prin urmare este loc pentru toată lumea. Singura mea întrebare este unde erau peştii???