Lumea …. aşa cum nu o ştim?

Ca aproape orice low-cost şi cursa Bucureşti-Köln/Bonn geme de emigranţi români. Am zburat împreună cu Irina la sfârşitul lui iulie. Aşteptându-ne să aterizăm, Mălina avea să ne spună după ce ne-am suit în taxi că avea sentimentul neplăcut de nesiguranţă. Convorbirile dintre conaţionalii noştri dezvăluiau o potenţială lume interlopă, dominată de peşti. În avion, hainele unora dintre călători aminteau de castelele construite de romi: scumpe, fără gust, sclipitoare. Majoritatea însă erau îmbrăcaţi mai degrabă modest, iar costul biletului de avion nu fusese probabil o cheltuială uşor de suportat. Cu câţiva ani în urmă, prin 2007, în low-cost-ul de Roma, atmosfera era mai destinsă: o mamaie anunţa în sala de aşteptare că se hotărâse să meargă în vizită la fii cu o seară înainte, venise în aeroport şi cumpărase un bilet, apoi dormise pe unde apucase. Destul de probabil, nu plecase de atunci prea des din satul ei. Nu erau mulţi copii, mai degrabă adolescenţi ce mergeau în vacanţă la părinţ

Sfârşit de aprilie 2011. Ne suim în tramvai de la Neumarkt, la capătul străzi comerciale a Köln-ului, un corso similar Lipscani-ului ploieştean, dar de câteva zeci de ori mai mare. Suntem trei: doi adulţi şi Irina, fiica noastră. Sunt doar două locuri disponibile în aceeaşi zonă a tramvaiului. Mălina şi Irina se aşează. Mă alătur şi eu, dar în picioare. Tânărul de lângă Irina îmi face semn să mă aşez în locul lui. Mă gândesc că m-a dibuit că nu ştiu germană şi îmi vorbeşte dublând limbajul prin semne. Procedez la fel, spunând „Das ist OK…” Sper că pricepe că pot sta pe propriile-mi picioare. Îmi transmite că oricum coboară la prima. Mă minunez şi eu cum de am priceput, dar îmi temperez imediat aprecierea faţă de vagele mele cunoştinţe de germană: mi s-a mai întâmplat să mi se cedeze locul lângă Irina de către tineri ce coborau la staţia următoare. Tânărul e îmbrăcat ca un homeless, însă în stilul homeleşilor locali, adică curat. Un pantalon de training uzat, probabil cules de pe la

Cred că este interesant să menţionez prilejurile întâmplătoare în care am întâlnit varii români în Köln. (evident, mai sunt şi cele cu oamenii pe care îi ştiam dinainte, dar ele constituie o altă mâncare de peşte) 1. Prima luare de contact a fost în aprilie. Proaspăt instalaţi în oraş, am plecat cu maşina din faţa blocului, Mălina conducând, am intrat în cartierul rezidenţial la marginea căruia locuim, către parc. Am cotit dreapta pe o străduţă. Spre jumătatea ei, un om cânta la acordeon. Am spus că întâlnim un conaţional. Când ne-am apropiat, am fost salutaţi ceremonios: maşina are numere de România. 2. La înregistrarea la primărie, Mălina a avut norocul de a încheia formalităţile înainte de apariţia unui gălăgios grup masiv de purtători de lanţuri groase şi fuste înfoiate, cu numeroşi puradei chiuind prin birourile respective.

The Playmobil Park in Zirndorf is a nice place to be. I liked it much better than the Disneyland. Despite not being as “shimmering silver and gold” as the more famous attraction that I mentioned, I found Zirndorf Park is more instructive for kids (younger than 8-9 year old), more enjoyable, it has better food, and it is definitively less commercial. It is more about the content and less obvious oriented towards making profit.