Sate şi oraşe ...

Brasilia, oraşul preconstruit de care am învăţat prin gimnaziu, m-a fascinat ca idee. Cum o fi să faci un oraş şi abia apoi să se mute lumea în el? Ei bine, asta se întâmplă la Belval, unde am locuit pentru un an. Aici, a fost cândva o uzină siderurgică, parte a acelei industrii care, timp de un secol, a asigurat Luxemburgul că nu va fi complet sărac. Asta se întâmpla înainte ca...

Continuarea poate fi citită în textul meu din Dilema Veche.
Materiale suplimentare (fotografii) sunt disponibile în pagina mea de Facebook aici. (le-am făcut publice, nu e nevoie să fim conectaţi pentru a le vizualiza, sper).


Full Text/Citeşte textul complet...

Problema universităţilor româneşti: coloana vertebrală?

Mă gândeam că o să public pe blog un text despre cum modul de distribuţie a programelor TV (fie prin cablu, satelit sau Internet) poate fi realizat, aşa cum e realizat prin alte părţi, evitând războiul stupid între agenţii de media, cablişti şi televiziuni. Mă mai gândeam poate am vreme să postez despre The Void Trilogy, a lui Hamilton pe care am terminat-o de ceva timp şi despre care mi-ar place să scriu. Astăzi însă mi-a sărit din nou în faţa ochilor eternul şi fascinantul mizerabil scandal al plagiatorilor.

Primadona Ponta este doar vârful vizibil al aisbergului. Zilele trecute un grup de oameni de bine au somat public ministrul învățământului să acţioneze. Acţiunea părea îndreptăţită. Universitarii încercau să rezolve o gravă problemă internă. Era neclar însă ce căutau pe lista iniţiatorilor non-universitari şi semi-politicieni, precum şi un personaj acuzat la rândul său de un plagiat destul de clar.

Ministrul educaţiei a preferat să nu exprime o opinie, pierzându-se în chiţibuşuri procedurale. Poziţia domniei sale era una de aşteptat. Avusese suficient timp până acum să fi luat poziţie, dacă ar fi avut o poziţie care să condamne furtul (dovedit de comisia de etică a Universităţii din Bucureşti) săvârşit de primului ministru. În mod bizar, mesajul public ce solicita retragerea titlului de doctor acordat primului ministru a apărut cu puţin timp înainte ca ministrul educaţiei, la rândul său, să fie acuzat de plagiat. De această dată nu mai e vorba de aplicaţia la CNCS, contrasemnată de Ecaterina Andronescu ca rector (prin urmare administrativ, nu ştiinţific), ci de o lucrare semnată împreună cu un doctorand, în 2003. Copiatul din varii alte lucrări pare destul de evident. Ministrul poate eschiva ce e drept acuzând doctorandul. Era însă datoria domniei sale ca acesta să nu producă plagiat pe când era coordonat de profesorul Ecaterina Andronescu.

Dincolo de aceasta însă, coincidenţele temporale sunt prea puternice ca să nu te împingă la idei.

Iar întrebarea care apare este în ce măsură solicitarea de a pedepsi furtişagul domnului Ponta a apărut întâmplător cu fix două zile înainte ca ministrul educaţiei să fie la rându-i acuzat de aceeaşi infracţiune.

Explicaţia simplă, legată de campania electorală şi jocuri politice este greu de ocolit.

Apar însă întrebări suplimentare şi o concluzie amară. Oare universitarii nu sunt capabili să se autoadministreze? Nu reuşesc să producă mecanisme care să ocolească şi să penalizeze plagiatele? Au mereu nevoie să se amestece ăn politică şi să amestece politica în problemle lor interne? Legea care indică ministerul şi nu universitățile care emiţători ai diplomelor de doctorat este rezultatul consensului apărut printre universitari, nu printre gunoieri şi bărbieri. Faptul că ministerul şi nu universităţile pot retrage diplome constituie consecinţa unui mod de a gândi cristalizat în mulţi ani în rândul universitarilor. De ce iniţiatorii petiţiei au avut nevoie printre ei de persoane din afara mediului academic, şi, mai ales, de oameni care sunt la rându-le acuzaţi de plagiat şi sunt puternic angajaţi politic. Oare tot acest amestec permanent între politică şi educaţie chiar foloseşte la ceva universităţii? Aduce un plus de calitate serviciului oferit acelui client numit Student şi, mai general, Societate? Nu cumva tocmai acest joc permanent de-a puterea, cu universitari care se pretind oameni de ştiinţă dar în fapt sunt parlamentari, miniştri, primari şi orice altceva, a condus la diplomele contestabile de azi, la calitatea pe alocuri jenantă a procesului educaţional, la incertitudinea incredibilă în ce priveşte stabilitatea regulilor ce reglementează universităţile? Concluzia mea este simplă: fără a renunţa la pretenţia de a fi cu toţii politicieni, universitarii români nu vor reuşi niciodată să fie oameni de ştiinţă respectabili, iar universităţile nu vor putea să furnizeze o educaţie de calitate.

Full Text/Citeşte textul complet...

Ţara lui Ponta

Hotnews spune că

Sase dintre cei zece procurori care vizau sefia Parchetului general sau a DNA au plagiat

Păi ăsta deja e sport naţional la jurişti. Şi spune ceva despre norma care există în domeniul respectiv: fiecare fură cât poate de la alţii şi apoi aplică justiţia.

Iar a doua normă, un pic naivă, ar fi că nu au încredere în propriile puteri şi atunci merg pe căile bătute: reproduc ce au zis alţii ca să fie siguri că nu au greşit.

Pe de altă parte, un bun prieten jurist, fără doctorate şi plagiate la activ, îmi spune că justiţia din România este marcată de dificultăţi în a aplica regulile simple ale jurisprudenţei: cazuri aproape identice primesc sentinţe uneori opuse, date fiind interpretările diferite aplicate legii de către magistraţi. Probabil că magistraţi ajung doar cei ce nu fac copy-paste. Sau nu sunt în stare să facă copy-paste?! Sau poate că procurorii, de felul lor, sunt oameni care doar vor să se dea importanţi, cu orice preţ, nu sunt neapărat oameni ai legii?

De ce oare îmi vin în cap numai ipoteze negative legate de procurori. S-o trage de la cel mai slab prim-ministru al României post-decembriste, tot procuror de felul său (Victor Ciorbea)? Sau de la un altul, tot procuror, tot prim ministru, acesta şi plagiator, şi tot Victor pe numele său?

Full Text/Citeşte textul complet...