Prin anii 1970, în lume, a început să se discute despre aplicarea principiului alegerii publice în ce priveşte selecţia şcolilor de către părinţi. Era momentul chestionării capacităţii statului de a gestiona competent crearea bunurilor publice. Prinsese deja ideea de a lăsa cetăţenilor mult mai multă libertate de alegere, ceea ce era consonant şi cu denormalizarea stilurilor de viaţă şi accentuarea (postmodernă) a libertăţilor indivizilor de a decide ce îşi doreşte. Cum nu toţi oamenii trebuiau să fie la fel, şi şcolile primare pe care le alegeau putea fi diferite.

Tot pe atunci, în România comunistă, oamenii trebuiau să fie identici şi nu era permis să ai libertate de alegere. În ce priveşte şcoala pe care o aveai de urmat, aceasta se definea strict în funcţie de unde locuiai. Aşa că, prin 1979, mama şi-a făcut o mutaţie fictivă pe o stradă care se chema Miciurin. Habar nu am dacă a plătit ceva celor ce au luat-o în spaţiu, conform actelor. Cert este însă că ea a continuat să locuiască cu noi, iar eu, care de asemenea devenisem locuitor fictiv al străzii Miciurin, am putut merge în clasa I la Şcoala de Aplicaţie a Liceului Pedagogic, unde aveam să fiu coleg cu mai multe persoane care îmi sunt dragi şi astăzi. Eram iniţial 29 în clasă, dar unul dintre noi era mai emotiv, aşa că la insistența învăţătoarei noastre părinţii săi l-au retras şi am rămas 28. Eu locuiam la distanţa cea mai mare de şcoală: cam 4 kilometri: luam autobuzul, ieşeam din oraş, ajungeam în Berceni. Dacă nu mă înşel, dintre noi, cei care eram colegi în clasa I B, doar 1-2 erau de drept arondaţi şcolii cu pricina. Toţi eram un soi de „ilegalişti”, pentru care părinţii fentaseră legile şi ne aduseseră împreună pentru patru ani. Până în clasa a VIII-a am ajuns să fim 40 în clasă (parcă eram chiar 42 la un moment dat?), unii plecând, dar încă şi mai mulţi venind.

După 1990, România a renunţat de facto la legea cu pricina şi până de curând părinţii au avut posibilitatea de a alege la şcoli să îşi trimită copiii. De fapt alegerea nu e tocmai una simplă: în mod firesc eşti constrâns spaţial. Preferi ca al tău copil să meargă la o şcoală din apropiere, unde merg şi alţi copii din vecini, cu care poate merge împreună la şcoală, cu care se joacă, care îi oferă un mediu sigur în care să se dezvolte şi cu ai căror părinţi poţi să te ajuţi reciproc. Pe de altă parte, în majoritatea oraşelor, în cartierele dens locuite (adică mai toate cartierele din oraşele româneşti cu blocuri multe şi fără spaţii verzi), ai în proximitate măcar două şcoli aflate la distanţă egală sau aproape egală. Îmi amintesc că, pe când locuiam în Ploieşti Nord, eram foarte aproape de şcolile 8 şi 25 (aflate gard în gard, nu am priceput niciodată de ce nu constituiau o singură entitate?), dar şi şcoala 24 era foarte aproape de noi. În Bucureşti, când am ales şcoala Irinei, prin preajma casei erau cel puţin 4 cele la care se putea ajunge mergând pe jos.

SUA, Suedia, Finlanda sunt câteva dintre ţările care astăzi folosesc school choice ca principiu de alocare a copiilor în şcoli. Mare avantaj este că determină o implicare mai activă a părinţilor în viaţa şcolii. La urma urmei îi obligi să devină responsabili încă din etapa selecţiei, este firesc să participe mai mult la activităţi şcolare. Dezavantajele sunt multiple:

(1) poţi avea copii care străbat distanţe mari până la şcoală, să zicem 4 kilometri (sic!). Cred însă nu aceasta a fost în mintea legiuitorilor români când au modificat legea educaţiei, impunând arondarea ca principiu atotputernic începând cu 2012. La urma urmei, dacă ai conexiuni bune de autobuz, 4 kilometri sunt uşor de parcurs. V-o spune unul care a făcut naveta cu pricina timp de 4 ani. (apoi ne-am mutat la doar 3 kilometri distanţă de şcoală…)

(2) În plus, poţi ajunge la segregare: concurenţa va duce la selecţie şi şcolile bune vor avea posibilitatea de a respinge elevi din clasele sociale inferioare. Reproducerea structurii sociale va fi extrem de puternică. Sunt ţări însă în care lucrurile se petrec exact la fel chiar dacă şcoala este desemnată exclusiv prin arondarea elevilor. Spre exemplu Germania: aici school choice este tolerat, dar regula este cea a arondării. Prin urmare, când elevii ajung la şcoală, părinţii caută să se mute în cartiere mai bune. De altfel, segregarea rezidenţială este pretutindeni în lume extrem de puternică. Prin urmare, e greu de crezut că a lega copii de glie, aşa cum o făcea regimul comunist ar putea să producă efecte pozitive. Dimpotrivă, cred că efectul este întărirea strategiilor de a evita aplicarea legii. Adesea acestea se transpun într-o chestie căreia i se spune corupţie.

(3) School choice face ca procesul de gestionare a elevilor de vârstă şcolară, a resurselor din şcoli şi a combaterii abandonului şi non-participării să fie mai dificil. Permiteţi să spun că cei care susţin acest lucru au perfectă dreptate. Problema lor este însă că au apărut computerele, care fac ca procesul să fie cam acelaşi, dacă ai idee despre cum să le foloseşti…

Pot fi şi alte dezavantaje. Mai toate pot stârni contraargumente. Cel mai important rămâne însă numărul (2), cel despre care se tot spune că de fapt nu contează. Am început mai sus arătând cum era pe când aveam o astfel de lege şi noi. Am explicat şi care este motivul pentru care astăzi multe ţări lasă părinţii să aleagă şcoala, renunţând la arondare.

Prin noua sa lege a educaţiei, România a făcut o opţiune opusă. Nu ştiu care sunt raţiunile ce au condus la paragrafele respective. Nu a existat o dezbatere parlamentară asupra legii, ci aceasta a fost impusă de sus în jos.

Am mai multe indicaţii colaterale că ar fi de fapt vorba de convingerea că România se află într-un alt stagiu de dezvoltare şi că nu trebuie să aplicăm soluţiile altora, ci trebuie să le construim pe ale noastre, cu mai puţină libertate, că altfel nu putem să dezvoltăm acest sistem slab performant. Cam aşa mi-a zis un ministru care se bătea în piept că este progresist.

Mai cred că e vorba de dorinţa de a reveni la vreme când învăţământul românesc era unul performant. Aşa cum am scris-o, nu cred că acest stereotip are o bază reală: în ultima sută de ani, învăţământul românesc a fost mereu mai puţin performant decât prin alte ţări europene. Puneţi-vă o întrebare simplă: cei care constituie astăzi părinţii majorităţii elevilor, cei care reprezintă generaţia dominantă prin status social în societatea românească, cei care fac legile şi le aplică, cei care sunt profesori şi învăţători, din care sistem de învăţământ or fi răsărit?

În opinia mea, prevederea prin care se renunţă la school choice este interesantă de urmărit ca experiment social. Nu cred însă în capacitatea sa de a produce efecte benefice, o consider retrogradă, şi nu cred că România îşi permite să se joace efectuând experimente din dorinţa de a fi originală sau autoritară…


Alte opinii despre temă: un absolvent al aceloraşi şcoli preuniversitare prin care am trecut și eu.

Full Text/Citeşte textul complet...

More toilets

Flies? Are there flies in these urinals?




It seems that there are several such places across Europe: the above ones are from Leuven, Belgium, but I saw some in Luxembourg, as well. They remind me of the porcelain plates from Augustusburg ;)

Full Text/Citeşte textul complet...

Voila la carte des élections qui se tiennent en 2012. Peut être le journal sait des choses qu'on ne les sachent pas... ;)

capture d'ecran de http://www.lepoint.fr/html/atlas-des-elections/

Full Text/Citeşte textul complet...

Pro- si anti- POSDRU

Robinetul POSDRU s-a închis. Deocamdată doar temporar. Decizia reflectă capacitatea redusă a României, a noastră a tuturor, de a propune proiecte rezonabile, fără a băga mai întâi banii în buzunarele proprii. O problemă de resurse umane, de profesionalism, adică tocmai la ce se referea programul încercând să îmbunătățească.

Sunt comentatori care s-au repezit ca ulii asupra programului, atacând însăți esența sa. Uite ce spune unul dintre ei:
"După modul cum a fost conceput, POS-DRU n-ar fi dat rezultate nici dacă era administrat de suedezi. [...] POS-DRU este o sorcovă de obiective nobile, dar vagi, puse sub eticheta înşelătoare de „investiţie în resursa umană“. Asta acoperă orice: [...]. Dacă la Transport, Mediu sau POR se fac nişte chestii tangibile, [...], există un produs final care poate fi pipăit, măsurat şi eventual înjurat, cu POS-DRU se intră în domeniul alunecos al intangibilului."
(Sorin Ioniță, 22)


Dar hai să o luăm pe rând:

(1) POS-DRU și-a propus investiția în resurse umane. Acest lucru urmează mai multe tendințe probate de ceva vreme în lume, cum ar fi investiția în capital uman (vezi modul în care s-a dezvoltat Coreea de Sud, spre exemplu), trecerea la învățarea de-a lungul vieții, eficientizarea programelor universitare și postgraduale (vezi componenta dedicată învățământului universitar). Cu alte cuvinte POSDRU vrea să ajute adulții să devină mai competenți în domeniile lor de activitate, și are componente centrate explicit pe relaționarea mai clară dintre învățare și societate/economie. Toate acestea sunt tendințe extrem de dezbătute în acea literatură academică la care comentatorul de mai sus face referire în articolul respectiv și care, din păcate, pare a îi fi nu foarte familiară. iar literatura cu pricina este consensuală în ce privește efectele benefice ale investiției în capital uman și life-long-learning.

(2) Rezultatele unor astfel de programe sunt măsurabile. Este adevărat că nu sunt vizibile, asemenea unor autostrăzi spre exemplu. Există însă metode de evaluare a impactului, care presupun însă utilizarea unei metodologii atent puse la punct și ceva cunoștințe dincolo de nivelul licenței sau masterului. 

(3) Începând cu 1998, am evaluat astfel de programe nu doar în cadrul POS-DRU, ci și în alte tipuri de finanțări. Am văzut și proiecte dezastruoase, și inițiative reușite. Am avut de a face și cu management iluzoriu, și cu oameni competenți. De regulă impactul pozitiv există, dar nu are anvergura triumfalistă anunțată de implementatori. În schimb, efectul este mult mai subtil, simțindu-se în modul în care beneficiarii direcți ai programelor de formare își modifică înțelegerea asupra lumii. Acest lucru se reflectă într-o creștere de productivitate vizibilă pe termen lung. Mai ales într-o țară cu resurse umane slab calificate, precum România, astfel de programe ar trebui să fie atent implementate și monitorizate.

(4) Din păcate, așa cum am mai spus-o, și cum o spune și comentatorul amintit, aici România stă tare prost. Mecanismul de alocare a fondurilor, birocrația excesivă (moștenită de la UE, ca să fim corecți), salariile adesea uriașe (chiar și în comparație cu cele din sectorul bancar!) ale celor implicați ridică semne de întrebare asupra corectitudinii procesului și eficienței acestuia. Se aruncă mulți bani, pe criterii ce par bizare, în programe ce adesea par a fi fost proiectate cu dedicație. Mult prea mulți bani (în opinia mea) sunt direcționați direct către ministere și agenții guvernamentale. Aceasta nu înseamnă însă că nu există și numeroase proiecte oneste dezvoltate în cadrul POS-DRU.

Bref: POS-DRU este/a fost prost gestionat și proiectat. A ne repezi însă ca ulii asupra sa și a-l desființa trimite mai degrabă către proverbul cu vulpea și strugurii. Nu ar fi mai util să vedem ce este bun în program și să accentuăm acele laturi? Și, din nou, să nu uităm că degeaba am avea autostrăzi, dacă nu am avea și oameni capabili să le folosească și să le întrețină...


PS. ceea ce cred că ar fi necesar la POSDRU: (a) redefinirea mecanismelor de monitorizare; (b) simplificarea procedurilor birocratice și diminuarea aparatului birocratic; (c) limitarea salariilor experților; (d) accent pe măsurarea impactului, astfel încât acesta să devină clar pentru toți (efectul ar fi diseminarea unui mod de evaluare contemporan, ceea ce ar conduce implicit la creșterea cunoașterii la nivel societal, obiectiv implicit și cred că și explicit al liniei de finanțare respective).

Full Text/Citeşte textul complet...

Test de depistare a autenticilor

(CONTINUARE DIN POSTAREA ANTERIOARĂ) 

Răspunsul la testul cu blonda autentică

Aşa cum se vede din fotografie, şamponul pe bază de bere nu este pentru brunete, ci pentru păr subţire şi delicat. Deci nu putem spune nimic despre culoarea părului blondei, dar putem zice că are un păr fain.

Mai problematic e atunci când se ia după soţul ei care nu ştie germană şi care a crezut iniţial că dünnes înseamnă închis la culoare, cam aşa ca flaconul de şampon, şi cam ca dunkel, care e însă un alt cuvânt.

Şi mai problematic ar fi dacă ar alege un balsam cu nuci, destinat special părului brunet :)

Până una alta însă, răspunsul la testul cu blonda se afla în fotografia ce însoţea textul. Iar fotografia poate fi imaginată ca un soi de verso metaforic ;)

Imaginile sunt preluate de pe guhl.de.





Full Text/Citeşte textul complet...

Test de depistat blonde autentice

sursa foto: guhl.de
Se ia blonda cu pricina şi se aşează în faţa unui raft. În raft se plasează diferite flacoane cu şampon. Toate provin de la aceeaşi firmă, dar conţin ingrediente uşor diferite şi se adresează unui anumit fir de păr, astfel încât fiecare flacon să aibă ca ţintă acel tip de păr, caracterizat prin lungime, desime, grosime, grăsime, culoare. Şamponul în sine trebuie să nu fie nici prea scump, nici prea ieftin.

Dacă blonda cu pricina alege şamponul pe bază de bere, pe care scrie că este pentru brunete, atunci culoarea părului ei este cu siguranţă …
(RĂSPUNSUL SE AFLĂ PE VERSO)


PS. Verso înseamnă „pe partea cealaltă a foii”. Deci puteţi să încercați una din soluţiile următoare:
  • (a) să printaţi postarea aceasta şi să vă uitaţi pe verso; 
  • (b) să vă uitaţi în spatele ecranului (fie el monitor, display de laptop, smartphone, tablet …); 
  • (c) să întoarceţi monitorul cu susul în jos, poate de fapt răspunsul este scris cu litere mărunte şi întoarse pe dos;
  • (d) să vă daţi cu părerea asupra răspunsului, poate o fi un concurs cu premii; 
  • (e) în caz de eşec cu cele de mai sus, să speraţi că voi da răspunsul în postarea următoare, pe care am programat-o să apară … miercuri. 


Disclaimer. Testul descris mai sus se bazează pe fapte reale și nu intenționează să includă elemente discriminatorii legate de gen, rasă sau etnie, așa cum se va vedea și din postarea de miercuri.

Full Text/Citeşte textul complet...

Dilemele unui experiment online

Începând de joi, Dilema veche a schimbat politica accesului gratuit online. Din câte am observat e singura publicaţie online românească care introduce plata pentru accesul conţinutului. Cel puţin e prima dintre cele cu audienţă rezonabilă.

Mai exact, fără a plăti abonament ai acces la 12 articol pe număr, restul fiind restricţionate. Vezi din ele doar primele 2-3 fraze. Preţul nu e mare (3 Euro pe lună), dar dacă faci socoteala pe an (25 Euro în versiunea cea mai economicoasă) şi raportezi la veniturile din România suma este destul de mare.

Nu am prea văzut în lume săptămânale de dimensiunea Dilemei, mult mai redusă decât Le Figaro spre exemplu, care să practice o astfel de politică. Pe de altă parte, nici România nu are un public educat atât de larg care să poată consume hebdomadare de peste 100 de pagini precum The Economist. Aceasta face ca totul să constituie un pariu multiplu: acces restricţionat la un număr nu neapărat impresionant de materiale.

Experimentul este interesant. Probabil revista va pierde masiv din audienţa online, sau poate, dimpotrivă, atracţia fructului oprit va fi mai importantă? Abonaţii vor fi mai ales din străinătate (diaspora românească) sau vor fi (şi) din ţară? Va dispărea publicitatea invazivă*, pe care mărturisesc că nu am văzut-o atât de prezentă altundeva decât în media online românească? Va păstra revista, pentru ediţia online, doar un public de nişă? Cum va arăta nişa respectivă? Vor urma şi alte publicaţii online aceeaşi cale? Dacă da, va apărea şi o creştere a calităţii?? Cum se vor poziţiona pe piaţă acele publicaţii care vor alege să păstreze accesul nerestricţionat de abonare? Cât de iute vor apărea pachetele de abonamente, de genul celor de la televiziunea prin cablu (cumperi acces la mai multe canale, iar preţul total este mai mic decât dacă l-ai cumpăra pentru fiecare în parte)? Să nu uităm că presa academică (ştiinţifică) are astăzi o regulă similară, bibliotecile universitare cumpărând pachete largi de jurnale pentru a beneficia de disconturi.

Toate acestea sunt lucruri de urmărit, lucruri care se petrec într-un viitor ce se petrece deja azi…



* Prin "publicitate invazivă" mă refer la acele reclame care se bagă între ochii tăi şi textul articolului sau care ocupă jumătate din ecran. Cu NoScript şi AdBlock, ca extensii pentru Firefox, scapi de ele şi consumi practic pe gratis ziarul (altfel plăteşti prin consumul de publicitate). La birou nu am însă NoScript şi AdBlock, aşa că dizgraţioasa presă românească este încă şi mai dizgraţioasă. Am constatat că reclamele sunt la fel de multe şi pe siturile din alte părţi, dar ele lasă loc şi pentru text. Cum reclamele constituie preţul plătit pentru accesul gratis la text, rezultă că a fi cititor online este mai costisitor la noi decât prin alte părţi!

Full Text/Citeşte textul complet...

În discursul public revine obsesiv, de câţiva ani, ideea că România moare, se stinge din punct de vedere demografic. Se invocă o celebră prognoză demografică ce spune că în 2050 vom fi 16 milioane. Recensământul recent încheiat sugerează că o astfel de prognoză ar fi optimistă şi dă apă la moara celor ce văicăresc România.

Soluţia văzută de mulţi este să facem copii cu nemiluita. Ciudat sau nu, o astfel de prostie (da, aţi citit bine, mă enervează rău văicărelile aiuristice!) l-ar face fericit pe primul preşedinte al ţării, un individ limitat şi plin de sine, împuşcat şi pentru o astfel de politică în 25 decembrie 1989. 

O altă soluţie utopică este să sperăm că migranţii românii se vor întoarce în ţară. De parcă ei ar fi migrat doar pentru că în România nu se trăia bine şi, ca nişte roboţi, vor reveni pentru că, dintr-o dată, pe plaiurile mioritice vor curge râuri de lapte şi miere, iar căţei vor umbla cu pretzels în coadă*…

O altă văicăreală comună spune că vor veni alţii şi identitatea noastră seculară va dispărea.

Sincer, nu văd de ce am ignora nevoia de a atrage migranți către România? Şi, mai ales, nu înţeleg cum acest lucru ne-ar afecta marea şi minunata noastră ţară, care a produs nenumărate genii validate internaţionale, de care toţi copii din toată lumea învaţă la şcoală?

Comunismul a purificat etnic țara. Față de orașele multiculturale de la începutul secolului XX, în România mai sunt azi doar câteva minorităţi pe cale de dispariţie. Am săpat uşor, uşor de nemţii din Ardeal, dar şi din Bucureşti (veniţi odată cu Carol I), de turcii şi grecii din Brăila şi Galaţi, din Tulcea, Sulina şi Constanţa, de bulgarii din Dobrogea, de evreii din Moldova, de o bună parte din maghiari, de americanii ce se ocupau de rafinării, de negustori, industriaşi şi liberi profesionişti francezi sau englezi, a dispărut Bucovina cu austriecii ei cu tot, împreună cu Basarabia de sud cu găgăuţii şi tătarii, precum şi cu restul Basarabiei cu ucraineni şi ruşi. Aceasta era România, şi aşa era ea de secole. Nu zic nimic de legionarii romanii veniţi din toate colţurile imperiului (or fi fost şi romani-romani printre ei?), sau de diverşii migratori, nici de Basarab I (despre Neagu Djuvara spune că a fost probabil cuman) sau de Iancu de Hunedoara (despre care se spune că se autodefinea drept maghiar).

Făceau toţi aceştia România să fie mai puţin românească?

Atunci de ce să stăm cu mâinile în sân şi să ne văicărim că moare ţara, când putem gândi o politică de imigraţie inteligentă? Să spun şi că în Suedia, Germania, Franţa, Anglia etc., procentul etnicilor non-suedezi, germani, francezi sau englezi se scrie de mult timp cu mai mult de o cifră? Sau că în Luxembourg cei născuţi în afara ţării constituie 46% din populaţie? Dar de SUA aţi auzit?

Pe scurt, mie unul, văicărelile legate de scăderea populaţiei îmi sună a povestea cu drobul de sare şi a naţionalism de doi bani, prostesc.



*Nu, nu am scris întâmplător Bretzel în engleză.

Full Text/Citeşte textul complet...

Un om ... adevărat

Stârnit de Cristi, am studiat azi CV-ul unei doamne. Am comentat pe Facebook, dar cred că e util să pun și aici câte ceva:

Mai întâi a fost învățătoare, timp în care, în paralel, a făcut o facultate. Cred că este mult mai greu decât a face două facultăți în paralel, ceea ce face ca să emit două supoziții: (1) persoana în cauză este extrem de dotată, sau (2) a mimat cel puțin una dintre cele două activități (a fi învățător și a fi student). Aleg prima variantă.

2000-2002: Termină facultatea (finanțe-bănci) și schimbă meseria, devenind auditor public. Urmează un master în domeniu apropiat de cel al licenței.


2003-2004 - urmează alte două programe de master în paralel, în alte specializări decât facultatea, dar oarecum înrudite și apropiate și de specificul ocupației, fiind în același timp și angajată ca șef de serviciu la DJPC Arad. Ar fi interesant de aflat de ce optează pentru a urma două programe de master în paralel, mai ales că acestea se suprapun (ca timp) și cu serviciul.

2004-2008: are traiectoria academică clasică în România, în câteva dintre științele sociale, fiind simultan lector, doctorand și angajat într-o instituție publică. Greu, dar nu imposibil. Doctoratul este în asistență socială, la fel și orele predate, iar ocupația este în același domeniu.

Lucrurile se complică însă începând cu 2008: încă având cele 3 ocupații de mai sus, se implică în politică la vârf (era membru de partid din 2003) și devine deputat, student la alte două facultăți și apoi masterand în alte două programe (sau poate al doilea o fi doctorat sau tot licență, că nu scrie), în trei universități diferite (Goldiș Arad, Titulescu București și Academia Militară, tot București), în domenii diferite, chiar dacă înrudite (pentru niciunul nu precizează specializarea, probabil neimportantă în opinia dânsei: 1. Administrație publică și științe politice, 2.
Relații internaționale și studii europene; 3. probabil științele securității). Din fericire cele patru rânduri de noi studii universitare se suprapun doar două câte două, dacă am numărat eu bine. În 2008 ia titlul de doctor (la UVT) fără a avea nicio publicație cu adevărat academică.

Pe blogul domniei sale este un post de zilele acestea care se încheie epocal. Îmi permit să citez:

"timpul ne va arăta adevăratul rol al acestui Guvern, care a stabilizat România, în momente grele pentru întreaga lume. Aşa cum măslinul rodeşte după 30 de ani, poate peste alţi 30 de ani se va vorbi în cu totul alţi termeni despre realizările din cei trei ani de guvernare.


Guvernul pleacă, dar realizările rămân!"

Este absolut admirabilă opinia politică a doamnei sau domnișoarei cu pricina (CV-ul nu precizează statusul marital, sau nu am observat eu, fotografia o înfățișează blondă). Am zis mai sus epocal dintr-un motiv simplu: mi-a amintit de "Epoca de Aur".

Tot din CV, la secțiunea afiliere profesională, am aflat că persoana în cauză este "Membra inactiva a Corpului Expertilor Contabili si Contabililor Autorizati din Romania".

Din ziarul de azi am aflat că este propusă să devină ministru.

Era să zic că nu am comentarii. Poate e totuși util să am astfel de comentarii, ca unul care mi-am petrecut întreaga viață profesională în mediul academic românesc și am scris adesea (texte academice, dar și de popularizare) despre România, dezvoltarea sa, educația superioară, valorile românilor, resursele umane de la noi, toate aflate la un nivel ridicat în comparație cu unele țări africane, precum și în topul european, dacă întoarcem topul cu susul în jos.

Prin urmare: Da, persoana cu pricina este potrivită postului de ministru. Se încadrează bine în peisajul românesc. Cunoaște lucruri din multe domenii, este cadru didactic universitar, are destulă experiență ca politician, blondă, vine din administrația publică, va aduce cu siguranță ceva interesant pentru presa de la noi.

Full Text/Citeşte textul complet...

Coincidențe ... de gen

1.
În manualul de germană pe care îl studiez (una dintre cărțile PONS), femeile sunt de regulă soții și fac de mâncare. O dată pe săptămână sau mai rar, au o seară liberă, în care se întâlnesc cu prietenele și nu fac de mâncare. E sarcina soților să facă atunci de mâncare, așa că ei comandă pizza amicului lor Giovanni, de la pizzeria din colț. (Recunoașteți aici și stereotipul imigrantului italian ;)

Mă rog, modelul este cel al Germaniei, mai ales în Sud, acolo unde are originea editura în cauză.

2.
În lista miniștrilor propuși în posibilul guvern Ungureanu, 18 inși din ce scrie în ziar, unul singur este fată sau femeie.

Propunerea cu pricina vizează Ministerul ... Muncii. Mă gândesc că asta ar fi fost o ironie prea fină, dacă Președintele, cel care probabil a inspirat în bună măsură Guvernul, ar fi studiat și el manualul de germană respectiv :)



PS. Angela Merkel este din Estul Germaniei, acolo unde valorile de gen au un pic altă distribuție...

Full Text/Citeşte textul complet...

Despre un cetățean cinstit?

"Este o legitate ca cei care câştigă alegerile să facă dosare politice celor care le pierd." Am găsit citatul cu pricina în cele două ziare (Gândul, respectiv Jurnalul) în care am citit știrea despre condamnarea la doi ani de închisoare cu executare a unui fost prim ministru.

Acum, mă întreb și eu, oare Adrian Năstase ce rol o fi jucat: excepția care confirmă regula, inițiatorul unui nou obicei, cetățeanul turmentat, ...?!

Parol, mamițico!

Full Text/Citeşte textul complet...

Nu știu dacă postarea aceasta este tocmai un promo. Mai degrabă este un soi de revanșă. Mă tot implic în de astfel de chestii: am o postare pe care am scris-o prin septembrie și care e programată să apară undeva în mai (prietenii pot bănui de ce :), care dă drumul public la mai multe frustrări. Și va mai veni una, încă nefinalizată, cât de curând voi fi în stare să o scriu.

Dar acum e vorba despre altceva. Pe la începutul liceului, am fost la o olimpiadă de limba română. Nu îmi amintesc care era subiectul despre care am avut să scriu, dar eu am vorbit despre capra cu trei iezi. Mai exact am scris o povestioară simplă, în care capra, iezii și lupul se ocupau de chestiunea gramaticală sau morfologică despre care aveam de scris chestii serioase. Dacă am înțeles eu bine, au punctat la maxim ce am scris eu acolo, că era conform baremului, dar au scăzut două puncte, că eram complet neserios și nu puteam să fac municipiul de râs dacă mă trimiteau mai departe.

Pe mine m-a lăsat rece: mergeam oricum cu șanse la olimpiada de mate, unde nu m-am calificat atunci la etapa pe țară (fusese printre ultimii la etapa pe țară cu un an înainte, în clasa a VIII-a pe când un blogger acum celebru lua premiu special sau cam așa ceva) și am (re)descoperit fizica (fusesem aproape corijent prin clasa a VII-a sau a VIII-a, urând un profesor imbecil, de sex feminin și de meserie babă, pentru care era important să tragi pe fiecare pagină din caiet, pe verticală, la fix trei pătrățele de la margine, o dungă verde și una neagră, la distanță de un milimetru una de alta; într-a noua lucrurile se schimbaseră însă, dată fiind influența Dirigului, Viorel Popescu, un tip extraordinar, care mi-a reamintit că fizica e frumoasă și complicată, atât de frumoasă că, am utilizat-o ca exemplu în mai multe cursuri ținute studenților în sociologie, care e însă încă și mai complicată și frumoasă decât fizica :p).

Printre zeci de paranteze mai găsesc vreme și pentru mesajul principal: acum două-trei săptămâni am recidivat. Andrei Manolescu, de la Dilema Veche, m-a rugat să scriu ceva. Mi s-a părut interesant, dar când m-am apucat să scriu a ieșit o poveste cu Făt-Frumos și cu Ileana Cosânzeana, pe care am fost extrem de fericit să o pot scrie. Nu pot aprecia obiectiv dacă e lizibilă sau nu, dar eu m-am simțit bine scriind-o. M-am oprit cu greu. Alexandra m-a prins în momentul în care o scriam, mi-a dat un pic de feedback, așa că îi mulțumesc. Andrei și Dilema veche nu au zis nu, așa că am zis că poate mai am și eu o șansă, nu oi fi complet neserios. Prin urmare, la 12 zile de la apariția online, dau și eu un link către articol, așa cum m-a rugat și Andreea acum 9 zile. (ei, ce importanță are timpul la scară istorică și, mai ales, cine ar putea să creadă că eu aș fi un tip serios?!)

Full Text/Citeşte textul complet...

Muzica și nu numai

Săptămâna trecută au fost Tim Bendzko, Andreas Bourani, Sunrise Avenue.

Să zic așa, criza de timp m-a făcut să citesc 148 de mailuri în timp ce îi salvam pe toți cei de pe Terra (Bendzko), am cucerit lumea în trei secunde, știind că totul e doar în mintea mea (Bourani) și apoi am zis "pa!" dealurilor Holywood-ului (finlandezii ăia de pe bulevard).

Să fie doar vârsta? Influența Irinei? A Mălinei? Vreo dorință ascunsă de acțiune pozitivă? Sau doar faptul că băieții ăștia cântă un soft-rock de calitate? (adult contemporary sună prea a muzică pentru boșorogi, așa că eu îi zic tot soft-rock)

Cel mai probabil este câte puțin din toate.

A, da, și faptul că am început să pricep câte ceva în germană. Era și timpul, nu mai învățasem o limbă străină de pe la mijlocul anilor 1990. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Dar mai bine pun punct postării narcisiste, că doar Wir sind für 2 Sekunden Ewigkeit unsichtbar :p (Bourani, Nur in meinem Kopf), așa că Please bring me another tequila (Sunrise Avenue, Stormy End), chit că nu am mai băut tequila de ceva ani (exceptând câteva margaritas), iar pe strada mea nu e tocmai o stormy weather.

Full Text/Citeşte textul complet...