Post-referendum

Săptămâna trecută spuneam că ma aștept ca referendumul să treacă oricum, cu sau fără boicotul total sau parțial al celor ce nu erau de acord cu inițiativa legislativă conservatoare. Și spuneam că voi merge la vot, pentru că este firesc sa existe o pondere cât mai mare a celor ce votează împotrivă, pentru a preveni acțiuni conservatoare în cascadă.

M-am înșelat in două privințe: referendumul nu a trecut, iar eu nu am ajuns la vot din motive de răceală.

Spusesem de la început că estimasem prezența la vot diar pe baza asteptărilor legate de capacitatra de mobilizare a BOR+PSD+PNL, neavând date în acest sens. Pe Facebook,  Gabi și-a exprimat neîncrederea în estimarea mea privind prezența (55% este ce mă așteptam). La fel a spus și Claudiu, dar și el se aștepta ca referendumul să treacă oricum.

În mod bizar, acțiunea de a fi mers la vot rămânea opțiunea cea mai firească. Chiar dacă toți cei ce au boicotat ar fi mers la vot, referendumul tot nu trecea. (Cei ce au boicotat intenționat constituie o parte a celor care ar fi putut vota "nu". Chiar dacă toți ce ce ar fi putut vota nu veneau la vot, tot nh era cvorum). Prin urmare, anatorii de voturi 'strategice' ar fi putut opta linistit să iși exprime votul dacă ar fi avut a priori informația că BOR și cele două partide mainstream nu vor mobiliza votanți.

***

Este intetesant însă de aflat DE CE cele două partide și BOR nu s-au grăbit să mobilizeze electorat. Florin posta zilele trecute o hartă ce arată prezența la vot pe județe și care e altfel decât hărțile de vot obișnuite. Aceea este o cheie esențială a probabilelor temeri și trocuri ce implică probabil Catedrala Mântuirii Neamului, relația cu social-democrații europeni, monopolul ortodox și eventuala ascensiune protestantă, faptul că oricum legea interzice căsătoria gay (in România), dar acceptă familia gay (dacă s-a căsătorit altundeva) și altele. Dacă, ce parte din BOR sau PSD, cum, și în ce condiții a negociat vom afla insă peste vreo 20 de anișori, când vor incepe să iasă la suprafață volume de memorii...

****

Nu au fost bani aruncați pe fereastră. Referendumul a permis PSD să se definească în sfârșit ca partid social-democrat-conservator (o struțo-cămilă in a cărei piele PSD este din 1990, dar fără a face explicit acest lucru). USR s-a plasat spre stânga, ceea ce ii va crea probleme în a defini o politică fiscală de dreapta... PNL, partid crestin-democrat în ciuda numelui, a acționat conform doctrinei, iar asta l-a asigura că pierde voturile celor ce oscilau între PNL și USR.

De invins nu a invins nimeni. 92% au votat pentru, ceea ce confera legitimitate CpF. Din fericire, CpF a dat dovadă (din nou) de lipsă de inteligență, accentuând că a fost sabotată și de aceea a pierdut. Astfel a transformat singură o potențială victorie în înfrângere.

***

Scriu aceste rânduri pe telefon, de la Dublin, ceea ce e oarecum ironic.  Irlanda a aprobat acum 3 ani căsătoria gay prin referendum. Boicotatorii români au invocat între altele că ei nu merg la vot pentru că asta ar însemna să accepte că drepturile minorităților sunt negociabile. Oare ce or fi sperat minorii gay irlandezi de la cei ce au mers la vot în 2015 ca să le consființească drepturile?

***

Puțin mai devreme, am cumpătat un burito mexican de la un irlandez musulman (probabil irakian). Cheile de la camera in care m-am cazat mi le-a dat un irlandez brazilian. Taximetristul român ce m-a dus aseta de la Bucuresti la Otopeni tocmai revenise în țară din Köln, după ce muncise acolo 5 ani, iar mai demulf muncise în Italia. Aveasta este o lume contemporană,  global, in care CpF constituie o realitate anacronică. Iar acest globalism este cel ce a permis traiul în străinătate pentru vreo 4 milioane de români, menținând șomajul acasă extrem de jos, chiar și în plină criză la finalul anilor 1990 sau la finalul anilor 2000.

***

Celălalt referendum european din ultimele saptămâni s-a incheiat tot prin invalidare și a fost marcat tot printr-un boicot. Naționaliștii macedoneni nu au venit la votul pentru schimbarea denumirii statului în Macedonia de Nord, cu intenția de a zădărnici încercarea de a plasa țara pe o direcție de integrare în UE și NATO. Au fost la vot 36% dintre cei înregistrați ca alegători (pragul este 50%), iar rezultatele seamană cu cele din RO: 92% pro, 6% contra, restul - nule.

***

Scriu de pe telefon. Îmi cer scuze pentru probabilele greșeli de ortografie.

Ca pe vremea lui Ceaușescu ...

Fariseismul unora dintre cei ce promovează boicotarea referendumului pentru familie mă mâhnește profund. Pentru unii, tema referendumului este doar un prilej de a-și promova propria ideologie. Pentru alții, doar un prilej de a ignora realitatea.

Unul dintre infograficele ce îndeamnă la boicotarea referendumului spune că România alocă doar 1,3% din PIB pentru familiile cu copii, ceea ce este jumătate din media europeană. Pentru a da mai multă greutate spuselor sunt invocate surse Eurostat, Ministrul Muncii și Agerpress. Cifrele nu sunt eronate, dar ele nu furnizează și cauza reală a situației menționate.

Cu alte cuvinte, este la fel ca atunci când, în 1989, la TVR, aflam de la emisiunea „În lumea capitalului” că Vestul este populat cu drogați și cu oameni săraci, fără a se spune că acei săraci erau mai bogați decât românul mediu.

În cazul nostru, ponderea redusă a cheltuielilor cu aproape orice în PIB este dată de faptul că statul român controlează 33% din PIB (cifre pentru 2017), adică cel mai puțin din UE exceptând Lituania care e egală cu noi și Irlanda (26%), sub media europeană de 46% și departe de țări precum liberala Mare Britanie (40%) sau Belgia (52%).

Consecința este simplă: nu referendumul pentru forma cuplului împiedică alocarea de bani către familii cu copii (care oricum nu sunt subiectul referendumului!), ci taxele mici pe care le plătim…

Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tec00023&plugin=1

În tabăra opusă, unul dintre banere afirmă că votul este unul pentru copii („Nu vă luați după prostii, / Votați da pentru copii!”), în realitate votul fiind despre forma de legalizare a cuplului, nu despre copii. Cu alte cuvinte este aceeași formă de minciună prin omisiune... De fapt, mai toate argumentele CpF sunt prin natura lor presupuneri despre ce ar fi dacă oamenii ar fi liberi să gândească cu propriul cap și eludează părți consistente de realitate. A le contrapune același fel de a argumenta este la fel de nociv.

A nu merge la vot este mai rău decât a vota „da”

1. Cifre

65% din populație crede că familia trebuie să fie una tradițională și trebuie o lege în acest sens
15% cred că familia trebuie să fie tradițională, dar nu e nevoie de o lege
10% nu știu ce să creadă
8% acceptă familii non-tradiționale, dar nu văd necesară o lege care să stipuleze acest drept
2% vor o lege care să permită familia netradițională

Termenul „Tradițional” de mai sus desemnează familii alcătuite din parteneri care nu sunt de același sex. Cifre sunt date de sondaj, cu marjele lor de eroare.

Dintre cei 65% cam trei pătrimi vor merge la vot; așa cred, fără să fi căutat date în acest sens. 75%*65%=49%.
Dintre cei 15%, or merge la vot măcar jumătate. Adică 7-8%.
Adunați, fac 55% prezență la vot, ba chiar un pic peste. Toate sunt voturi „da”.

Să presupunem că cei 8+2=10% nu merg deloc la vot, urmând îndemnurile unor politicieni sau politicieni în devenire curenți. Am avea atunci un referendum cu 55% participare în care vreo 99% ar fi pentru. Dar cei 55% ar fi din populația rezidentă, excluzând imigranții (cei care stau în RO fără a fi cetățeni români) și emigranții (cetățenii români care nu stau în RO).

2. Interpretarea

Interpretarea aparține cui se uită la fapte. Fiecare o poate face din unghiul său, și acela va fi adevărul simplu.

Cei ce nu vor vrea să accepte înfrângerea și vor vrea să evite soluțiile de durată (vezi mai jos), vor afirma că este o majoritate la limită și toți cei 45% absenți de la vot ar fi votat împotrivă. Mai mult, vor spune că de fapt nu e vorba de 55% ci de vreo 40%, iar dacă votau și cei din diaspora, sigur rezultatul era contrar, prin urmare legea este nulă. Nu vor avea importanță absurdul acestor asumpții (a se vedea mai sus cum stă de fapt opinia publică, garantez că și diaspora gândește cam la fel, iar într-o democrație contează cei care merg să voteze, nu elucubrațiile ulterioare).

Dar nu opinia celor ce sunt fantastic de vocali mă preocupă acum.

Cei care vor fi de partea câștigătoare, vor avea cifre care să legitimeze următorii pași: incriminarea homosexualității, interdicția avortului, legi care să descurajeze prezența femeii pe piața muncii, impunerea creștinismului ca religie obligatorie. La urma urmei, în modul în care vor vehicula ei cifrele, au 100% din populație în spatele lor, mai puțin vreo câțiva guralivi care cred că reprezintă mare lucru.

Este motivul pentru care vreau să merg la vot, să votez „NU”. A arăta fără putință de tăgadă că sunt oameni ce au alte opinii este esențial în acest joc în care fiecare parte trântește cu bocancii în ușă.

.

3. Nimic nou sub soare

Comuniștii au căutat mereu un inamic. Burghezia, chiaburii, „personalul TESA”, „agenturili străine” au constituit legitimarea acțiunilor puterii politice impuse de sovietici.

Ion Iliescu a căutat mereu un inamic, care s-a opus „oamenilor de bine”. Inamicii au fost golani, huligani, animale șamd

Traian Băsescu a căutat non-stop un inamic: neocomuniștii și Parlamentul au constituit țintele sale. Aceasta îl transformă pe Traian Băsescu în cel mai slab președinte al României: atacul împotriva Parlamentului, cu îndemnuri la linșaj din partea suporterilor săi, a constituit principala lovitură primită de o democrație ce începea să funcționeze, o lovitură de la cei care se presupuneau că ar încuraja democrația. (în contrast, Ceaușescu acționa în alte timpuri și în alt context, ceea ce îl făcea mai puțin fățarnic).

Liviu Dragnea, actualul potențat al României, caută non-stop un inamic: „statul paralel” este sintagma pe care a preluat-o, pe Soros îl promovează de multă vreme, iar de la o vreme are și Uniunea Europeană în panoplia sa de inamici.

La fel fac și alții. Este suficient să îi amintim pe Trump sau pe Putin, pe Orban sau pe Kaczyński.

4. Consecința

La fel fac și cei care se opun vocal CpF: o bună parte dintre ei refuză dialogul cu majoritatea, încălcând principiul fundamental al democrațiilor. Mai grav, acuză fățiș sau voalat pe cei care se opun CpF, dar nu agreează metodele radicale. Radicalismul acesta, exprimat în prezent prin neprezentarea la vot, constituie în opinia mea reflexul aceluiași autoritarism care îl mână pe Dragnea în luptă, care l-a transformat pe Băsescu în cel mai slab președinte, și care a făcut ca CpF să aibă amploarea de azi: când argumentul contrar este radical, oamenii au tendința de a-l evita și de a îmbrățișa acel radicalism care e mai apropriat de opinia lor. La urma urmei, în orice coliziune frontală avantajul este de partea vehiculului mai robust, mai inert, mai mare.

De aici actuala cale a României spre iliberalism. Părerea mea, parol! (vorba vulgului!)