28 iulie 2014

The new geopolitics of oil-richness in a Cretan beach resort

It is my first time in three years in a Greek all inclusive resort. It might be related to the place, but the striking difference is that the (wealthy) Russian tourists managed to counterbalance the influence of the German and British throngs of tourists. One can easily see it in the songs they play during the minidisco, and in the noisy presence of the Easterners, which are much more visible despite the Germans and British seeming more numerous.

(Romanians and Poles never played a role in the upper price market, there is almost no Dutch, the Belgians and Swiss are too lovely tolerant, while French, Italians and Spaniards are incredibly quiet in this resort)

(No, my amazing, lovely, but blasé, almost-teenager daughter decided not to go to the miniclub. "It's for another age", she told me. A little bit too much social change in my life, isn't it?)

24 iulie 2014

Creta, jurnal de bord. In avion

Doar o constatare: sunt singurul barbat din avion care poarta sandale. Cu pantaloni scurti mai sunt cativa.
Cum o fi sa mergi la 34 de grade cu pantofi grosi si blugi??

19 iulie 2014

Generația K. The Sequel ;)

Acum o săptămână și un pic, Dilema Veche a publicat un textuleț de al meu care se cheamă Generația K. Povesteam acolo cum fiecare generație a fost cool la timpul ei. Și nu precizam pe nicăieri de ce se cheamă Generația K. Când a apărut articolul, am postat aici, pe blog, așa – de vară, un promo. În care stârneam întrebarea de ce am pus titlul acela.

Cum am avut de răspuns mai multor tentative de a afla răspunsul, e cazul să dezleg misterul încâlcitei mele minți. Titlul este fix ideea articolului. Și include obișnuitul meu zwar … aber ;) (corect depistat de Monica, colega mea studii de germană)

Prin urmare:

  • Aveam nevoie de un titlu. Unul scurt, confuz, dar cu sens.
  • Și legat de generații.
  • K arată altfel decât Y, Z, X, dar parcă nu e mult diferit și e la fel de exotic.
  • K nu a fost atașat niciunei generații, deci poate fi al oricăreia
  • astfel încât TOATE generațiile pot fi la fel de cool.

Asta era de fapt ideea articolului: nu e nimic nou sub soare.
Apă de ploaie și nihilism constructiv, dacă o exista așa ceva…

Și accesări online ale articolului din Dilema și ceva Like-uri...

15 iulie 2014

Fă pe prostul!

Stârnit de Irina, am ajuns să îi repovestesc azi cum am ajuns să fiu eu mai bătrân decât colegii mei de generație școlară. Și cum mi se pare a fi o istorisire interesantă despre cum mergeau lucrurile acum 35 de ani, iată aici câteva amănunte.

Era în a doua parte a anilor 1970. De câțiva ani se schimbase legea și copii mergeau la școală de la șase ani, în loc de șapte cum fusese până atunci. Eu eram scund ca și azi, dar și slab ( :D), așa că ai mei, cred că în primul rând maică-mea, au decis că trebuie să mai amâne intrarea în viața școlară. Exista evident o procedură pentru astfel de evenimente. Dacă erai retardat, te amânau forurile îndrituite fără prea mare discuție.

Zis și făcut. M-a luat într-o zi mama, pe la sfârșitul primăverii și m-a dus la un doctor. Nu mi-a spus de ce, sau nu îmi amintesc eu exact. Îmi amintesc însă clar de tot atunci când mi-a zis: ¨Când intrăm înăuntru faci pe prostul!¨ și mi-a explicat că trebuie să par prost.

Doctorul, cu halat alb început de chelie (sau păr grizonat?) și ochelari rotunzi, m-a întrebat câți ani am, cum mă cheamă și mi-a pus în față o foaie de hârtie. Era desenată acolo o fată. Mai exact era doar schițată, iar schița era incompletă. Nu era un xerox, ci un print, de calitate bună. Hârtie albă, ca de carte, A4. Liniile și curbele trasate cu negru. Conturul exterior al părului, formele rochiei și atât. Nu ochi, nas, gură, urechi, conturul feței, urechi, sprâncene, gât, brațe, mâini, picioare etc. Toate acestea le-am desenat eu, atunci când doctorul (îmi amintesc și numele, chit că nu îmi amintesc exact unde era cabinetul, dar e mai bine să nu îl fac public) mi-a cerut să completez ¨ce lipsește din imagine¨. Din fericire, mă gândesc eu acum, nu am desenat niciodată prea grozav. Am făcut totul și apoi mi s-a pus un nod în gât: uitasem să fiu prost.

Noroc că a venit și proba a doua. ¨Ce e asta?¨ a întrebat vocea doctorului, iar mâna a indicat gura. Nu îndrăzneam să îl privesc, deja nu fusesem suficient de prost! ¨Nas¨ am răspuns fără vreo ezitare. ¨Dar asta?¨ și degetul a indicat nasul. ¨Ureche!¨ am spus prompt, în timp ce mintea îmi ajusta tendința să zic gură, ca nu cumva să am un pattern de schimbare a denumirilor între ele. Am botezat apoi ochii drept gât, urechea drept obraz, mâinile drept picioare. Și mi-a fost milă de mine și de mama, că nu puteam să mă las a părea chiar așa de prost, și am decis că orice mă întreabă mai apoi zic corect. Și degetul a indicat … sprâncenele. Ah, a zis mintea mea înciudată, nu putea să zică altceva, mai simplu. Sprâncenele astea au nume complicat, seamănă cu genele, e cel mai greu de pronunțat cuvânt din toate cele ce sunt pe față! Dar nu mai puteam da înapoi. Fără să mă grăbesc, dar fără să ezit, am avut momentul meu de grație și am spus ¨Sprâncene¨. Ni măcar nu m-am bâlbâit, ceea ce altfel era și atunci o problemă reală. Și l-am privit pentru prima oară în ochi. Mi-a rămas în minte o față nedumerită, ce nu putea distinge exact ce e cu mine. Sau doar așa mi s-a părut mie, cel ce aveam atunci, în 1978, șase ani.

Când am plecat, mama era mulțumită. Fusesem declarat retardat. Nu știu dacă era contribuția mea sau mama îl ajutase material să ia decizia asta, dar uite așa am păcălit eu lumea de mic.

10 iulie 2014

un alt fel de SELFIE

Ha!

Arareori am postat aici promo-uri pentru lucruri pe care le-am făcut prin alte părți, fără să includ ceva ce nu e acolo unde vă trimit.

De astă dată însă, am zis să fiu mai cool decât cool și cât de poate de GEIL, și -fără să am nimic în plus de arătat- să vă trimit la textul meu din Dilema Veche de azi, care are pe undeva, prin corpul său, și lucruri serioase cum ar fi pasajul acesta:



Dar noi suntem într-o eră în care lucrurile se schimbă repede, gadgeturile apar și dispar, tehnologia se înnoiește radical peste noapte, moravurile se mișcă mai iute ca în trecut. O epocă în care acceptăm diversitatea, suntem toleranți la cei ce sunt altfel, și mai ales nu mai există un standard unic de viață. Oamenii nu se mai nasc, cresc repede, să căsătoresc, fac copii, merg la serviciu, ies la pensie, cresc nepoți și mor. Nu, acum experimentează viața în mai multe chipuri înainte de căsătorie, divorțează fără să înțeleagă ce și de ce o fac, copiii cresc mai liberi și nu mai sunt cu nemiluita, plăcerile mai mici sau mai mari vin pe primul loc, ne dorim altceva decât o viață monotonă, ne dorim să cunoaștem, iubim frumosul și începem să atingem acel frumos pe care f...


Evident, dacă vreți mai mult de atât, sunteți liberi să citiți articolul, pe care l-am numit Generația K, și care se află într-un număr al revistei în care tema săptămânii este COOL.

Vă mai zic că povestesc pe acolo amintiri de pe vremuri și panseuri de-ale Irinei, că pomenesc ceva de globish, și vă mai rog să îmi comentați textul dacă vi se pare ceva nașpa prin el, și vă provoc să îmi spuneți de ce oare l-am intitulat Generația K???

A, și ca să fie totul varză, programez acest post să apară când probabil nu voi fi online, la fenomenal de atractiva oră 9:47 seara.

Enjoy!

9 iulie 2014

Povestea trubadurului

Că tot am cam abandonat eu blogul acesta…
Sau mai exact nu mă decid ce să fac cu el.
Și tot e cineva care crede că timpul a rămas în loc.

Că tot mi se pare că lucrurile în jurul meu arată bizar, fără a fi însă sub vreo influență.
Și tot mi s-a spus ieri de o bună prietenă că am luat-o razna.
Și …

Am zis să inventez o poveste frumoasă, numai că a ieșit o simplă înșiruire de cuvinte, fără personaje, fără acțiuni, doar cu imagini s cioburi de oglindă puse laolaltă alandala.


Marți seară am avut revelație după revelație, într-un loc care se voia a împinge către revelații, dar în alt sens. Inițial am crezut că gata, o încurc, mintea mea se îmbârligă singură și nu mai iese de acolo. Apoi … a fost declicul.

Ca și cum era un déjà vu. Și toți oamenii aceia à la David Lynch, cu Log Lady și Piticul clari ca lumina zilei. Ca și cum vedeam un film în care eu jucam propriul meu rol, fără rost.

Dar revelația totală a fost că de fapt luni seară făcusem … la fel ca altcândva, tare demult, repetând instinctiv un scenariu absurd, un experiment aiuristic pe care îl încercasem cu 22 de ani în urmă, aproape identic. Ca să fie clar: identic, adică la fel, cu personaje reale, aproape la fel, dacă doi complet diferiți oameni pot fi la fel, și cu mine folosind exact același strategii, fără să le planific, simțindu-le că vin, dar neopunându-mă lor, ca și cum aș știi că aceea e soluția rațională, și alegând să o aplic fără să îmi asum vreo responsabilitate, mai subtil decât atunci când eram adolescent, dar la fel de stupid, căci nu raționalitatea ar trebui să prevaleze aici, ci pur și simplu siguranța, curajul de a merge înainte.

Și da, era după ce stătusem online mai mult decât prevede legea, vorbind cu prea mulți pe prea multe canale, așa că simpla vorbă get a life se aplică din plin, ceea ce însă e mai greu că de fapt par a fi fost prea multe în același timp, dar o să fac această frază precum frazele fără virgule din acea caret a lui Bălăiță ce luase un premiu în anii 1980, o frază ce nu se lasă terminată ușor, fiindcă știe că la capătul ei lucrurile se schimbă, și de aceea am decis de fapt să folosesc blogul, tot o decizie instinctivă, pentru că de mâine, adică nu, de azi, fiindcă miercurea e o zi la fel de bună ca oricare alta, așa cum o spune reclama aia imbecilă la o băutură al cărei nume nu știu dacă ni-l vom aminti, însă pe Ci-ki-chan îl vom știi mereu, (ce diferență față de Adidas Torsion sau Panasonic Domesound System!), prin urmare de miercuri, gata, cu capul sus, e cazul să îmi văd de noua mea decizie, așa că, vorba lui Huxley, Brave New World here I come ;)

Cât despre blog… va fi și nu va fi același, curând. Azi însă e cazul să ia pe seama lui toate aceste cuvinte fără fire roșii și să le așeze așa cum au ieșit.

So, asta a fost fie mizeria de la marginea drumului, fie cenușa păsării Phoenix ;)

6 iulie 2014

Cultura hipster-ateistă?

O simțeam că vine, că e în aer și ... a reușit totuși să mă surprindă.

Am scris de mai multe ori, argumentând cu cifre, despre faptul că România este puternic religioasă. Nu stau să mai dau alte amănunte. Dacă nu m-ați auzit vorbind despre asta, puteți să mă credeți pe cuvânt, să răsfoiți prin acest blog, sau să scotociți după mine prin alte cotloane ale internetului.

Simțeam însă că ne pregătim de apariția unei comunități critice non-atee. Simțeam că accentul pus de media, ofensiva deșănțată prin care BOR invadează spațiul public, asocierea acesteia cu politica, va duce la apariția unui puternic curent de respingere. Iar aceasta se va întâmpla mai ales în acel mediu care are un consum cultural și material un pic mai rafinat sau cel puțin pretins a fi mai rafinat.

Și iată peste ce am dat azi pe Metropotam:

http://metropotam.ro/polling/bucuresti/Credeti-in-Dumnezeu/ 

Ca să fie clar: 

1) ponderea ateilor și nereligioșilor în România este pe undeva pe sub marja de eroare a oricărui sondaj. Adică nu poți avea un estimat cert, dar nu cred că poate trece de 2%, asta după ce elimini eventuala teamă de a se declara ca atare.

2) publicul consumator de Metropotam este unul evident mai special, din moment ce mai mult de jumătate din cei 3352 ce au răspuns la sondaj resping explicit biserica, iar o treime se declară răspicat atei.

Metropotam nu e un caz izolat. Am văzut în ultima lună exemple și pe alte site-uri.
Cum explic asta? E posibil să avem o comunitate critică, ce poate conduce la schimbare, dar și la radicalizare. Comunitatea cu pricina include cel mai probabil pe cei ce se definesc drept cool și hipsteri. Dacă e bine sau rău, o să vă explic însă altă dată, după ce lucrez un pic pe date și verific ipoteza (la urma urmei sondajul de pe Metropotam poate fi o simplă farsă a unui votant mai persistent, e nevoie de mai multă informație pentru a valida rezultatul).

Până una alta, dacă vreți mai multe despre hipsteri și a fi cool (fără legătură cu religiozitatea însă), aruncați o privire peste numărul viitor al Dilemei vechi (cel ce va apare joi).


PS. Nu, mai sus nu e o greșeala gramaticală. Majoritatea poate cere și plural și singular.



Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: -  ...