Mă tot frământă această întrebare, legată de o întâmplare din trecutul meu pe care am povestit-o mai multora, dar pe care nici azi nu o înţeleg pe deplin. Ca să mă lămuresc, m-am adresat CNSAS. Iată mai jos scrisoarea pe care le-am trimis-o acestora, descriind de ce nu am idee ce poate scrie în prezumtivul meu dosar de la fosta Securitate. [WARNING: postarea e lungă şi poate fi plicticoasă dacă nu vreţi să aflaţi detalii despre sfârşitul anilor 1980, în Prahova. Click pe titlu dacă vreți să vedeți toată postarea]
Pe când eram student la două facultăţi, s-a întâmplat la un moment dat să mă prezint pentru prima oară la examenul de la o anumită materie direct în sesiunea de re-reexaminări din toamnă. Pe atunci nu mergea să treci anul cu un examen picat. Dacă picai sau nu te prezentai, puteai să mergi la restanţă. Dacă nu luai nici în sesiunea de restanţe, mergeai la aceste re-reexaminări (pe scurt re-re), unde erai evaluat de o comisie formată din minim trei sau patru cadre didactice. Dacă nu treceai nici atunci, depuneai cerere de re-re-reexaminare. Dacă nici acum nu reușeai să iei notă de 5 sau mai mult, repetai anul anterior, dând din nou examen la majoritatea materiilor, nu doar la cele la care picasei.
Anul cu pricina cred că era al doilea meu an ca student în sociologie, al patrulea la cibernetică. În al doilea semestru am avut la ASE materia P.M.. În sesiunea obişnuită, calendarul s-a suprapus aiurea cu sociologia, nu am avut cum să mă pregătesc bine, aşa că nu m-am prezentat la examen. În sesiunea de restanţe cred că eram pe teren, departe de București, în echipele Observatorului Social, coordonat de profesorul Vintilă Mihăilescu. Aşa că am ajuns să susţin examenul la P.M. direct în re-re.
Se dădea oral. Am tras un bilet, era uşor, l-am rezolvat repede (la final am luat nota 9). Stăteam în prima bancă, aşa că auzeam tot ce vorbeau cei trei profesori din comisie. La un moment dat, a apărut şi un al patrulea, scuzându-se faţă de ceilalţi că a întârziat. După ce s-a aşezat, cel mai în vârstă dintre ei i-a întins un tom: „Uite măi S., că am scos carte.” „Felicitări!” a îngăimat noul venit, dar primul nu încheiase: „Te-am pus şi pe tine autor, uite aici, la capitolul 12”. Apoi discuția a decurs normal, ca şi cum comunicarea cu pricina era un lucru firesc.
Oare cum o fi să devii autor fără să ai habar? Oare S. chiar scrisese vre-un rând cândva pe care îl incluseseră în carte?
Tot cam pe vremea cu pricina, viitorul preşedinte al Ungariei îşi scria teza de doctorat. Anul acesta a demisionat: o copiase în bună măsură de la un bulgar. Tot pe vremea aceea, unul dintre numele importante ale celeilalte universităţi unde studiam, ne spunea la curs: „Cărțile din cărţi se fac”.
În timpurile noastre, aflăm despre isprăvile unora pe care îi chemă Mang şi Kövesi. În timpurile noastre ministrul german al apărării demisionează după ce e acuzat de plagiat.
Mă întreb dacă o fi vreo legătură între faptele astea, altfel
disparate. Să fie oare vorba de coincidenţe, de chestii complet
neconectate, de trăsături culturale, de tendințe globale, sau de altceva?
PS. Tot în timpurile noastre, am primit un e-mail amuzant în care aflam că aş fi coordonator al unei părţi dintr-un volum, primind direct şpaltul cărţii, fără a mă fi întrebat nimeni ce părere am despre conţinutul părţii cu pricina. Mi se spunea însă că e posibil ca textul să fi suferit modificări față de forma pe care o știam eu și pe care nu agreasem oricum că ar merge publicată în volum. Mi se spunea că trebuie să mă mișc iute, că în trei zile pleacă la tipar, la o editură de prestigiu. Am optat să nu accept să contribui la volumul cu pricina și să le urez succes.
Hai să precizez de la început lucrurile: nu l-am auzit vreodată vorbind pe Nicuşor Dan, dar am o anumită atitudine empatică faţă de persoana sa, derivată din vechea mea prezenţă, fără rezultate notabile, pe la olimpiadele naţionale. Cred de asemenea că Nicuşor Dan este o persoană bine intenţionată, sufletistă, mai politicoasă decât alţi candidaţi, mai educată. Altfel nu ar fi atras valul de simpatie pe care îl simt în rândurile multora dintre prietenii mei. Entuziasmul şi bunele intenţii nu cred însă că sunt suficiente pentru a-l transforma în candidat credibil pentru primăria unui oraş mare. O să argumentez mai jos şi asupra dubiilor pe care le am cu privire la modul în care completează aceste calităţi cu altele ce l-ar fi putut transforma într-un primar eficient.
Mai întâi e util să spun cum am ajuns să scriu despre Nicuşor Dan. În mod normal, candidaţii independenţi la primăria unui oraş mare mi se par prea puţin interesanţi. Mărimea localităti implică o complexitate rezolvată prin construcţia de instituţii complicate, iar soluţiile din orice zonă necesită ceva expertiză. Nimeni nu deţine expertiză în toate domeniile, prin urmare are nevoie de o echipă largă, omogenizată prin acele training-uri şi team-building-uri prin care trec membrii partidelor serioase. În comunele mici e altă mâncare de peşte, dar la peste două milioane de locuitori ai nevoie de o echipă serioasă în jurul tău. De aceea prefer în general, în oraşe mari, candidaţii de partid.
Se întâmplă însă că în ultimele săptămâni am tot primit îndemnuri şi solicitări de a-l susţine. Spre exemplu, între contactele mele electronice (pe reţele de socializare), sunt câţiva care sunt pe de o parte susţinători activi sau semi-activi, dar şi parte a unei elite locale incipiente: Mirel Palada, Mircea Kivu, Ovidiu Voicu, Claudiu Tufiş sunt câţiva dintre ei. Toţi nume importante în domeniile lor, persoane a căror părere contează sau începe să conteze din ce în ce mai mult în spaţiul public românesc. Zilele trecute, unul dintre puţinii jurnalişti români care este cu adevărat profesionist, Cătălin Tolontan, a făcut şi el publică preferinţa sa. Tolontan se înscrie de altfel într-o campanie electorală despre care bănuiesc că a fost discutată cu Nicuşor Dan şi care a cunoscut zilele trecute o intensificare în blogosferă.
Era firesc să văd ce e cu candidatul preferat al acestei elite, să aflu dacă nu cumva e special, dacă nu are o vastă echipă în jurul său, de genul celor 15.000 de specialişti ai CDR, dar de această dată reali.
Imediat după o postare a lui Claudiu Tufiş pe Facebook, am căutat pagina de Internet a lui Nicuşor Dan şi acolo am căutat după programul său. Am experimentat prin urmare prima dezamăgire. Nu am găsit programul, ci doar o listă cu acţiuni în varii domenii, botezată @Ce vreau să fac@ şi care probabil ţine loc de program. Sună foarte mult a declaraţii de intenţii. Toate sunt dezirabile. Toate ar putea fi utile. Unele sunt mai la stânga, altele mai la dreapta. Aproape niciunul nu pare a avea calcule de fezabilitate în spate. Aproape niciunul nu sugerează o echipă care să îl susţină pe Nicuşor Dan şi care să se priceapă cu adevărat la administrarea unui oraş.
Uite câteva exemple de proiecte propuse bucureştenilor de către candidatul la fotoliul de primar, în grafia folosită pe site-ul acestuia:
* ECONOMIA: @Spatii gratuite pentru startup’uri@. Nu am înţeles de unde ar dispune primăria de aceste spaţii, localizate probabil, conform a ceea ce se spune deasupra propuneri cu pricina, de-a lungul Dâmoviţei, în zona universităților care sunt sau vor fi localizate acolo.
* EDUCAŢIA: @Catedre pentru un numar de profesori universitari de varf la nivel mondial, in special in tehnologie, IT si industrii creative.@ Eu nu ştiam ca primăria Bucureştiului să aibă în proprietate sau în administraţie vreo universitate? Şi chiar dacă ar fi aşa, cu câţi bani ar trebui plătit un profesor „de vârf” pentru a accepta să vină să lucreze la o universitate slabă, departe de elita mondială, cu dotări discutabile, şi studenţi preocupaţi mai degrabă să lucreze pentru a se întreţine. La urma urmei şi Messi ar dori probabil din suflet să fie coleg cu Curelea şi Ferfelea, la Sportul, dar e greu de crezut că ar putea fi stimulat financiar să joace acolo…
* CÂINII VAGABONZI: @Amenzi drastice pentru persoanele care abandoneaza caini@. Pragmatic vorbind: cum îi identifici pe aceşti contravenienţi? Avem deja CCTV??
* LOCUINTE SOCIALE: @Obligarea dezvoltatorilor de noi complexe rezidentiale la un procent de locuite „sociale”, cu pret accesibil@. Deci, candidatul ar vrea ca să stimuleze partea de bussiness (cursuri gratuite de antreprenoriat pentru studenţi – probabil indiferent de provenienţa studenţilor; un parc IT şi stimulente pentru industria respectivă ş.a.m.d.), dar îşi propune o politică de tip chinezesc sau poate cubanez în construcţii: „construieşti matale, dar dai o parte din ce construieşte către primărie, că altfel nu se poate”. Asta ca să nu mai zic de faptul că e greu de crezut că un dezvoltator ce face locuinţe la standarde contemporane (adică mai scumpe), ar putea găsi clienţi care să cumpere astfel de case şi să fie vecini cu beneficiarii de ajutor social. Impactul asupra capacităţii comunităţii de a acţiona pentru generarea de bunuri publice (i.e. oamenii să coopereze pentru a face chestii ce le sunt utile tuturor vecinilor, aducând părţi egale sau aproape ca şi contribuţie) ar fi dezastruos.
V-a plăcut ultima frază, înainte de paranteză? Nu am scris-o întâmplător aşa, cu trimitere către limbajul academic. Modul în care este scris programul lui Nicuşor Dan este unul tipic jargonului ONG. „Propun o schimbare de viziune.” este cred o emblemă a acestui mod de exprimare. „Trebuie sa inceteze cheltuirea aberanta a banului public.” Simbolizează cealaltă componentă semantică a programului, cea desprinsă din politică.
De altfel, întregul program seamănă cu programele partidelor politice din România, în 1996-1997, când le-am analizat şi prezentat în amănunt. (Mălina Voicu, Bogdan Voicu. 1999. Programe sociale ale partidelor politice româneşti, in Cătălin Zamfir, ed., Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti: Expert, 583-691.). Senzaţia este neplăcută, mai ales că, în urmă cu câţiva ani, când am privit în treacăt prin programele de partid, acestea deveniseră un pic mai consistente.
Bref, Nicuşor Dan nu m-a convins că bunele sale intenţii sunt dublate şi de expertiză, de o echipă cu care să lucreze. Programul său pare mai degrabă o înşiruire de lucruri care i se par drăguţe decât un proiect consistent.
Intrigat de subţirimea propunerilor din secţiunea de educaţie, mai ales în ce priveşte educaţia universitară, am zis să verific şi legitimitatea pe care Nicuşor Dan o invocă. Am folosit Google Academic ca să observ un scor (google-)H de 3. Web of Knowledge m-a ajutat să observ că nici pe acolo nu sunt foarte multe produse. La o primă privire pare a avea nivelul mediu în matematica românească. Am constatat apoi că doi ani de la obţinerea doctoratului a devenit un soi de rector a unui soi de fundaţie pe care a numit-o universitate. Poate nu am înţeles eu bine? :( Cert este că legitimitatea academică pe care o invocă pare a fi una subţire.
Am rămas cu impresia de la început: probabil este un candidat bine educat, entuziast, dornic de a face lucruri bune. Din păcate nu are o echipă, îi lipsesc însuşirile de a fi primar.
Nicuşor Dan nu pare a fi sus prin sondaje. El atrage însă atenţia unei elite locale relativ tinere. Devine astfel simbolul unui fenomen îngrijorător pentru democraţia de la noi, o expresie a proastei funcţionări a partidelor şi mai ales a societăţii.
Cu mult timp în urmă, Claudiu (Tufiş) îmi spunea că ar fi bine ca şi la noi votul să fie condiţionat de înregistrarea prealabilă a electorilor: dacă vrei să votezi, anunţi cu două luni înainte acest lucru la primărie. Aceasta te include pe listele de votanţi. Fără a fi pe listă nu poţi vota. Am tot respins până de curând ideea. Mi se părea că restrânge dreptul de a fi reprezentat. Acum însă sunt tentat să văd mai degrabă avantajele. Dincolo de potenţialul de a elimina fraudele (sau mai exact de a creşte substanţial probabilitatea de a depista pe eventualii organizatori de fraude), înregistrarea prealabilă ar face ca la vot să apară mai ales oameni relativ informaţi, forţând partidele să crească calitatea ofertei. Nicuşor Dan şi-ar putea atunci găsi locul într-un partid, ar căpăta o echipă şi ar putea să îşi completeze calităţile de om entuziast şi bine intenţionat, de activist civic, devenind ceea ce acum din păcate astăzi nu pare a fi: un bun edil.
În ce privește candidatul care voi vota, pentru mine lucrurile sunt simple. Nu voi fi în țară, așa că nu am dilema de a decide cu cine să votez. Dacă aș fi fost însă votant în București, cel mai probabil nu aș fi votat cu Nicușor Dan. O victorie a sa, în condițiile unui program bazat mai degrabă pe sloganuri, ar fi riscat să fie mai degrabă păguboasă pentru democrație și dezvoltare. Ar fi generat dezamăgiri similare eșecurilor CDR din 1996-2000. Ar fi ucis încă nițel din o chestie mică și năpăstuită numită speranță...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
