Cărţi la poli opuşi

Încă mai citesc literatură românească contemporană şi postez aici lucruri despre cele citite...

Zilele regelui, de Filip Florian (Polirom, 2008) propune o perspectivă romantică asupra sfârşitului de secol XIX, în anii domniei lui Carol I de România. Cartea este scrisă cu vervă, candoare, umor. Sunt descrise împrejurări istorice aşa cum sunt ele văzute şi resimţite de oameni simpli. Cele câteva licenţe literare te fac însă să te întrebi dacă documentarea a fost una cu adevărat serioasă sau întreg romanul este o simplă fantezie a autorului. Evaluarea mea: 7/10.

Tokyo by Night. Planeta Tokyo II este un altul dintre romanele autobiografice ale Claudiei Golea (prima ediţie: Nemira, 2000; a doua: Polirom, 2005). Ca şi în French-Coca Cola, se remarcă uşurinţa de a scrie, curajul de a scrie despre propria viaţă, dar şi inconsistenţele date de trecerea sub tăcere ale unor episoade, „petele albe” constituite de detaliile lipsă în descrierea lumii în care autoarea se află. „Tokyo II” rămâne o carte despre lumea prostituţiei din capitala japoneză, instructivă pe alocuri, iar din punct de vedere al scrisului este ca o promisiune doar parţial împlinită. Evaluarea mea: 3/10.

Circul din faţa casei, de Adrian Sângeorzan (Curtea Veche. Ediţia I -2006, Ed. II - 2008) mi s-a părut o carte numai bună de introdus în programa obligatorie pentru clasa a VIII-a sau a IX-a. Romanul, autobiografic, vorbeşte despre o adolescenţă trăită în anii 50-60, despre cunoaşterea propriei sexualităţi într-un comunism ce se împletea da minune cu lipsurile cronicizate ale României de atunci. Autorul scrie bine, povestea este frumoasă, subiectul este mai actual decât … „Baltagul”. Nu, „Circul…” nu e o capodoperă, dar reprezintă o lectură utilă pentru vârsta cu pricina. Evaluarea mea: 6/10.

Ce e remarcabil la Degete mici de Filip Florian (Polirom, 2006) este faptul că autorul reușește să nu se piardă în frazele de o lungime considerabilă şi în paragrafele care se întind pe câteva pagini. În rest, o poveste interesantă, însă cam prost spusă. Şi, evident, o carte mult lăudată, ajunsă la ediţia a treia în 4 ani (2006, 2007 şi 2010), tradusă în mai multe limbi. Nu mi-a plăcut, l-am citit greu. Din păcate, stilul confuz pune în penumbră ideea de a insista asupra faptului că nu sunt doi oameni care să vadă la fel acelaşi lucru, ci îl interpretează în funcţie de experienţele personale trecut. Evaluarea mea: 2/10.

Bogdan Suceavă / Vincent Nemuritorul

Întotdeauna mi-a plăcut să cred că, la un moment dat, va fi construit un mod care să îţi permită să îţi lungeşti viaţa mult în viitor. Aceasta ţi-ar da posibilitatea de a experimenta multe lucruri diferite, dar mai ales ţi-ar satisface curiozitatea de a afla continuarea poveştii despre pământeni …

Cartea lui Bogdan Suceavă (apărută la Curtea Veche, în 2008) exploatează tocmai acest lucru, plasând „nemurirea” în viitorul apropiat şi vorbind despre ea de la prima până la ultima pagină (pagina 188).

Prin urmare am citit-o repede, începând-o la boarding, pe Otopeni, şi încheind-o în gara aeroportului din Frankfurt. :)

Asta nu înseamnă însă că m-a impresionat. Ideea este incitantă, realizarea este decentă, dar cartea mi s-a părut deopotrivă prea comercială şi superficială. Trebuie spus din capul locului că, după părerea mea, cartea este mai degrabă literatură mainstream decât SF, în ciuda plasării sale în viitor. Apoi, autorul discută „nemurirea” într-un mod destul de original, abordând disfuncţionalităţile acesteia, implicaţiile religioase şi lăsând senzaţia că mai degrabă dezavuează o astfel de alternativă. Autorul schiţează (destul de sumar) zbaterile personajului principal ce preced intrarea în imortalitate şi primele sale momente.

Deşi cartea este mai degrabă statică, ea se construieşte în jurul unei intrigi dominante, culminând în ultimele pagini cu o acţiune ce seamănă cu cea din filmele americane: coincidenţele se înlănţuie, eroul trece prin transformări etice, iar la final vine un soi de dezamăgitor happy-end. În plus, sunt dialogurile multe, în care personajele vorbesc adesea pe un ton didactic, folosind dialoguri compuse adesea din intervenţii ale personajelor a căror descriere durează peste jumătate de pagină, mergând până la o pagină întreagă.

Argumentaţia aminteşte şi ea de filmele americane, ignorând varii alte posibile întâmplări a căror materializare, destul de probabilă în condiţiile descrise, ar putea schimba complet cursul evenimentelor. Spre exemplu, este ignorată (surprinzător!) multe dintre căile bătute în romanele similare, ce ar constitui alternative ce ar schimba complet soarta personajelor din carte. La fel, autorul pare a uita că şi alţi indivizi ar putea face ceea ce face eroul pe la pagina 170, fără a avea nevoie să fie în situaţia specială în care e acesta.

Pe ansamblu, cred că e vorba de o idee interesantă, cu aspecte de originalitate, tratată însă prea superficial.

Evaluarea mea: 5/10.



Coperta merită o menţiune specială: se potriveşte excelent cărţii, lucru destul de rar la noi!

Mai multe despre autor am scris aici.

Alte opinii despre carte:
Critica oficială e, ca de obicei, dominată de descrierea a ce se întâmplă în carte, însă dincolo de acest aspect comun, opiniile sunt împărţite. Pentru câţiva, opinia mai degrabă negativă pare influențată de faptul că e vorba de un roman cu tente SF: România literară , Revista cultura. Pentru cei ce îşi propun să promoveze literatura SF, romanul este unul bun: Cititor SF. Alţii sunt mai degrabă vagi în aprecieri: Andrei Simuţ, Observatorul Cultural.

Am găsit doar două bloguri independente interesate de carte primul se rezumă în general la a descrie acţiunea cărţii:Constantin Ghioc. Al doilea sintetizează în cuvinte puţine mai tot ce am spus eu mai sus: :Torrence

Un interviu, deloc incisiv/incomod este disponibil aici. De asemenea, autorul propune în pagina sa o listă a referinţelor critice.

Mihnea Rudoiu / N-are momentan titlu

Cartea despre care voi vorbi în continuare a apărut la Curtea Veche în 2005 şi beneficiază de o critică nefavorabilă, destul de înverşunată, ce te face să te întrebi ce e în neregulă în relaţia autorului cu „intelighenţia oficială”. Acest lucru se petrece pe site-urile cu pretenţii de profesionalism în ale cărţilor (vezi aici, aici şi aici), volumul fiind practic ignorat de blogurile celor neimplicaţi în critică literară, publicare, scriere.

Romanul nu e chiar atât de prost precum zice critica. El începe prin a propune o inovaţie interesantă: scrierea numelor proprii în stilul mirc/Messenger – Khrysthy, Phyeny, Cklawoodya etc., delimitând-şi astfel contextul în care evoluează.

Acţiunea este plasată în oarecare măsură online, permite descrierea unor bucăţi din realiatea românească contemporană şi, ca aproape orice roman românesc de după 1990, trimite de câteva ori la perioada comunistă. Stilul adoptat este vonegutian, dar volumul nu reuşeşte să găsească un conţinut potrivit acestuia. 

Cartea nu mi s-a părut statică, aşa cum zice unul dintre critici; uneori e amuzantă, însă este prea puţin amuzantă pentru stilul adoptat; are prea puţine de spus (adesea mi s-a părut că autorul scrie pagini de umplutură); nici măcar inovaţia de a scrie numele proprii cu o ortografie aparte nu este suficient exploatată.

Nu ştiu dacă ceea ce a oprit autorul să dezvolte mai bine textul a fost tocmai faptul că a împrumutat eroului său elemente multe ale biografiei personale. Poate că, dimpotrivă, aceste elemente au făcut cartea să fie digerabilă. Nu am citit din păcate celelalte două romane publicate ale lui Mihnea Rudoiu, ca să pot judeca mai bine informat, iar lectura celui de faţă nu mă îmbie să le aloc timp şi lor.

Evaluarea mea: 4/10.

Scândurica / Dan Miron

Am citit Scândurica lui Dan Miron (Polirom, 2006), mi-a plăcut, şi am început să caut ceva mai multe informaţii despre autor. Am constatat surprins că Internetul nu e foarte ofertant în acest sens, iar cartea în sine este destul de rar amintită de bloguri sau de presa culturală (excepţia notabilă: Dan C. Mihăilescu – Omul care aduce cartea, din păcate cam pudibond în aprecieri, și descriind excesiv acţiunea, în detrimentul unei evaluări critice mai extinse :().

A reuşit însă să aflu că de fapt Dan Miron descrie o realitate pe care o trăieşte, ca profesor de liceu (sau de grup şcolar?), descriind o generaţie în formare sau, mai exact, într-o formare care este aparent altfel decât a generaţiilor dinaintea ei.

Să fiu sincer însă, nimic nu pare nou sub soare: și generaţia mea s-a format cam la fel, ce e drept în alte timpuri, dar aducând inovaţiile și modurile sale de a face, un pic altfel decât ale celor precedente.

M-am tot întrebat dacă nu cumva Scândurica e mai degrabă o carte pentru liceeni, unită într-un soi de arc peste timp aiuristic cu „Cişmigiu et company” sau cu cărţile lui George Şovu (!!). Am preluat sugestia ultimei comparaţii de la Dan C. Mihăilescu, însă folosirea ei mi se pare uşor deplasată.

În primul rând lui Dan Miron îi place și chiar ştie să scrie. Cartea lui nu e o înşiruire siropoasă de prostitoare nevinovate, ci e chiar lumea reală, cu bunele și relele ei. Eroi săi nu sunt de fel romantici, excepţionali și senzaţionali. Dimpotrivă, sunt fiinţe omeneşti, croite cu migală în carte, uşor de identificat și cu care m-aş aştepta să mă întâlnesc oricând pe stradă. Lumea pe care o schiţează e o lume adevărată, respirabilă.

Altfel însă, prin subiect cartea rămâne o carte despre liceeni și mai degrabă pentru liceeni. E scrisă de un profesor, oarecum în afara modei literaţilor români (ceea ce explică probabil lipsa de popularizare a volumului). Ca mai toate cărţile româneşti postdecembriste, are și ea obsesia inserării a măcar unui capitol despre comunism. (cred că și filmele fac acelaşi lucru; oare când va dispărea obsesia, firească altfel?)

Tot prin subiect, cartea se adresează deopotrivă (sau „mai degrabă”?) unui public matur, care vede cu alţi ochi lucrurile, mai ales în ce priveşte finalul.

Prin urmare, rezumând, avem de a face cu un subiect interesant, aparent exclusiv adolescentin, cu o scriitură de clasă, pe alocuri chiar spumoasă, cu un autor ce poate deveni important. Aş zice că e o carte de citit!

Evaluarea mea: 7/10.
Alte opinii: Mihnea Graur.

Adina Rosetti / Deadline (Curtea Veche, 2010)

De la o vreme ezit să citesc cărţi ale jurnaliștilor români. Aproape toate au parte de o critică laudativă, de o promovare intensă. Multe sunt şi traduse în limbi străine. Îmi place argumentul acesta: „cartea e tradusă în şase limbi”. Nu e aproape niciodată însoţit de amintirea numărului de exemplare vândute sau a tirajului… În fine, adesea am dezamăgirea de a descoperi că multe dintre volumele astfel promovate sunt simple încercări stinghere de a scrie.

În cazul Adinei Rosetti mai aveam cel puţin un motiv de a ezita: colaborasem în trecut, în mod plăcut, şi nu îmi doream o dezamăgire. Se mai adăugau şi câteva articole interesante pe care i le citisem, unele postări de pe un blog vremelnic…

În fine, mi-am luat inima în dinţi şi am citit Deadline. Cartea avea premize proaste: autorul este jurnalist, iar volumul are un marketing destul de bine gândit. Dincolo de toate acestea însă, cartea constituie din fericire o reuşită, fiind unul dintre puţinele romane româneşti recente care mi-au plăcut (nu că aş fi citit însă prea multe).

În primul rând o să observ un fapt legat de … ambalaj: Coperta este altfel decât la cărţile ce apar îndeosebi în România. Chiar pare a transmite ceva. Iar coperta patru este nu doar haioasă, ci şi trimite direct la conţinutul cărţii (nu, nu mă refer la textul criticului, care după gustul meu este mai degrabă o înşiruire neinspirată de cuvinte, ci la felul în care este compusă coperta IV).

Cartea debutează antrenant şi continuă la fel. Ea îmbină două ştiri ce au făcut înconjurul presei româneşti: Prima este moartea şocantă, la doar 29 de ani, a Ralucăi Stroescu, o tânără ploieşteancă despre care s-a spus că a murit de epuizare (în 2007), după o carieră la Ernst & Young. A doua este descoperirea unui artist de colaje, Ioan Bârlădeanu, ce locuia până la descoperirea sa (la 60 de ani), într-o ghenă de gunoi, după o carieră ce inclusese doar meserii interesante: hamal, gropar, gunoier) şi care a ajuns să expună în varii galerii bucureştene şi internaţionale.

Adina Rosetti combină cele două istorii, între care prima furnizează pretextul principal al romanului, o poveste construită din bucăţi, ca o oglindă spartă şi reconstituită piesă cu piesă, dar nu neapărat într-o ordine logică. De aici elementul dinamic al romanului, cel care atrage şi te face să îl citeşti repede. Povestea se construieşte din perspective diferite, ca intr-o imagine 360 de pe Google Earth. Autoarea ne poartă pe Facebook, în lumea SMS-urilor, în mediul office-ului corporat, spre dilemele cumpărătorului din Mall, pe bloguri, în Pub-uri. Contrastul cu o generaţie ce şi-a atins maturitatea în comunism este fin schiţat, laolaltă cu reproducerea stereotipului bucureştean despre „provincie”.

Cartea poate fi citită ca o istorie a sfârşitului amânat al copilăriei primei generaţii socializate preponderent în post-comunism, sau, mai exact, al acelei părţi al ei care a avut şansa de a debuta pe piaţa muncii cu salarii şi în poziţii net superioare celor ocupate de generaţiile precedente şi, probabil, de noile generaţii de oriunde din lume. Un sfârşit al copilăriei împins undeva, târziu, pentru mulţi dincolo de căsătorie…

Am stat mult să mă întreb dacă nu cumva capitolul care plonjează în anii 1980 îşi avea locul în carte sau este doar un reflex al scriitorului român. (Majoritatea romanelor româneşti de după 1989 par a se simţi datoare să includă şi ceva despre perioada comunistă). Înclin să cred că partea respectivă îşi are rolul în carte, în povestea lui Ioan Bârlădeanu, deşi parcă istoria în sine nu prea ar fi avut de ce să se suprapună cu cea a Ralucăi Stroiescu.

Cele două poveşti inspirate din realitate sunt însă doar pretextul cărţii. Ele sunt prezentate destul de fidel, cu doar mici licenţe scriitoriceşti. Autoarea mută, de exemplu, oraşul natal al Ralucăi Stroiescu (în carte o cheamă altfel) din urbea X, către un oraş ce este probabil Brăila natală Adinei Rosetti. Dincolo de aceste amănunte, cartea imaginează şi propune reacţii extrem de autentice ale unor personaje diverse. Acestea se îmbină şi reconstituie puzzle-ul societăţii în imagini ce m-au surprins prin plasticitate, prin faptul că deveneau, cel puţin în mintea mea, neaşteptat de palpabile. O dovadă clară a forţei scriiturii.

Dacă ar fi să fac un reproş, acesta ar fi faptul că, deşi gândesc şi acţionează diferit, personajele îşi exprimă mereu gândurile în acelaşi mod, fără a se diferenţia prea tare din punct de vedere al limbajului folosit: fraze lungi, având toate cam aceeaşi logică, cam aceeaşi structură a argumentaţiei... Totuşi, să nu uităm că rar un scriitor reuşeşte să îşi facă personajele să îşi construiască frazele în mod diferit decât şi le construieşte el în lumea sa reală. Pe de altă parte, este posibil ca o diversitate a limbajului să fi complicat prea mult cartea, îngreunând lectura.

Repet încă o dată că, pe ansamblu, am avut plăcerea de a citi o carte interesantă, bine scrisă, reală, care pe alocuri m-a încântat şi m-a făcut să sper la următoarea.

Evaluarea mea: 9 din 10. (sau poate 9 o fi prea mare şi reacţionez emoţional, în condiţiile în care nu prea punctez peste 8…??)

Alte două cărţi despre anii 1980

Am continuat să citesc romane româneşti din ultimii 20 de ani. Iată acum două cărţi despre care aş spune că sunt mai degrabă scrieri experimentale, ambele căutând neapărat preţiozitatea, ambele ocupându-se de anii 1980. Ca de obicei, am notat de la 1 la 10, evident după gustul meu, şi cu precauţia că dau rar note mai mari de 8.

Filip & Matei Florian, Băiuţeii, Polirom 2006. Autorii exersează scrisul împreună, într-o carte ce imită stilul anilor 1980, al scrisului cu cod, în care cititorul trebuie să desluşească destul de desceea ce autorul nu spune sau doar sugerează folosind metafore ce ocolesc cenzura. Peste aceasta se suprapune o avalanşă de cuvinte şi virgule, prin care cei doi fraţi, autori, rememorează anii 1980, cu ochii copilului şi adolescentului de atunci. Cartea nu prea m-a prins. M-a surprins şi faptul că cei doi autori, deşi alternează capitolele, nu reuşesc să propună două voci tocmai diferite două perspective care să nu semene între ele. Poate că peste 20 de ani aş aprecia mai mult valoarea sa ca documentar.

Evaluare: 2/10. Alte opinii (toate contrare gustului meu): Silviu Man, . Arana, Liviu.


Hertha Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Humanitas, 2009 [ediţia originală, în germană: 1992]. Cartea propune o descriere a unor întâmplări mărunte din perioada comunistă. Oameni obişnuiţi, dar relativ depersonificaţi, trăiesc în carte scurte pasaje ale vieţii lor. Figura cea mai bine creionată este cea a personajului negativ, a celui ce în principiu este incriminat, dar căruia Hertha Müller îi subliniază în principiu nevoile, motivele omeneşti, intenţiile, fără a-i judeca însă deciziile, fără a-l demoniza. Este figura securistului, despre care mi s-a părut că este descris (şi) prin trăirile sale în mai mare măsură decât ceilalţi.

Din acest punct de vedere, al contrastului dintre personajele abia schiţate şi atenţia acordată celui hulit, experimentul propus de carte este fascinant: cartea este scrisă cu cod, în stilul din timpul comunismului, în care mai mult ghiceşti ce vrea să spună autorul, cu elemente ce pot fi cel mult intuite. Frazele sunt scurte, cu multe verbe, însă tabloul este unul static, adesea parcă auzindu-se lâncezirea timpului, într-un soi de vis halucinant şi vâscos. Din păcate tocmai această reuşită stilistică conduce la o lectură ce adesea este greoaie, plictisitoare.

Altfel, prin obsesia pentru omniprezenta Securitate, cartea mi-a amintit de Miss Bucureşti, a lui Richard Wagner, soţul autoarei laureate cu Nobel. De altfel cei doi au scris împreună scenariul iniţial al filmului Vulpe vânător. Ideea acestuia a fost prelucrată ulterior de Hertha Müller şi a devenit romanul de faţă.

Evaluare:6/10. Alte opinii: Liviu Drugă, Surorile Marx, . Ilă Citilă.

Cărţi despre anii 1980 şi 1990

Am citit în ultima vreme un pic de literatură românească contemporană. Cum o parte din ceea ce am citit aduce în prim plan cam aceleaşi decade, cred că merită să pun laolaltă câteva gânduri despre unele din aceste romane. Am dat şi note de la 0 la 10, cu precizarea că dau greu note peste 8 şi că, evident, acestea reflectă exclusiv gustul meu în materie de cărţi.

În O limbă comună (Polirom, 2004), formatul ales Sorin Stoica mi-a amintit de … Emil Cioran. Similitudinea este doar de formă şi doar vagă, dar mie asta mi-a venit în minte citind cartea. Ca şi Cioran, Stoica foloseşte fiecare capitol pentru a-şi expune gândurile despre câte un lucru din viaţă. Se opreşte însă doar asupra aspectelor vieţii de zi cu zi, fiind mai puţin preocupat de scopurile majore ale vieţii. În plus, Sorin Stoica nu caută să producă filozofie, ci un roman închegat, cu acţiune şi personaje.

Romanul este conceput ca o serie de istorioare, legate însă între ele de tenta autobiografică, de personajele ce revin de la un capitol la altul. Depănarea povestioarelor despre viaţa cotidiană permite autorului o suită de satire la adresa societăţii româneşti a anilor 1980 şi 1990, cu accent pe ultimii. Între ţintele lui Sorin Stoica sunt societatea în ansamblu, Băneşti-ul natal, viaţa ca pacient la spital, ca bucureştean locuind în gazdă, la bloc, ca student la Jurnalism, ca ziarist, ca scriitor, ca băutor etc. Firul roşu al cărţii este persoana povestitorului, dar mai ales limbajul non-academic folosit. De altfel aceasta este satira fundamentală: cea a ascunderii în spatele limbajului, ca în povestea cu gunoiul şi cu preşul.

Altfel însă, motivul cărţii mi s-a părut a fi repetat obsesiv, obositor de mult. Pentru gustul meu, poveştile sunt, în ansamblul lor, prea statice. (Evaluarea mea: 5 din 10).

Claudia Golea, filolog, rememorează în French Coca-Cola (Polirom, 2006) secvenţe din „Epoca de Aur”. Perspectiva nu este însă una obişnuită. Tatăl autoarei a lucrat în ambasadele României din Republica Centrafricană şi de la Paris. Amintirile Claudiei Golea vin din perioada respectivă. Cu precădere cele din Bangui, pe când avea doar câţiva ani sunt savuroase. Probabil ele sunt de fapt modificate de trecerea vremii, şi completate cu elemente repovestite de părinţi şi cunoscuţi în momente ulterioare, dar chiar şi aşa, autenticitatea este neschimbată, iar poveştile sunt interesante.

Scriitura este suplă, cu fraze simple, fără înflorituri, cu o derulare captivantă. Istoria anilor 1970 este pentru Claudia Golea cea a ambasadelor amintite. A doua parte a anilor 1980 aduce cu sine şocul revenirii în România, şi trimite rapid într-o epocă pe care adolescenţii de astăzi şi-o imaginează cu dificultate. Partea finală, cea postdecembristă, sună mai mult ca o justificare, dar rămâne interesantă. Pe ansamblu este o carte care se citeşte pe nerăsuflate. (Evaluare: 7/10).

Dan Lungu, sociolog ieşean, propune în Raiul Găinilor (Polirom, 2004), o frescă ce aminteşte de proiectul mamut al lui Radu Tudoran, dedicat sfârşitului de mileniu. Asemănarea se opreşte însă aici. Cartea este mai puţin ambiţioasă de atât, dincolo de experimentarea unui format similar, dar de dimensiuni mult reduse, nu sunt multe alte elemente comune. Dan Lungu se rezumă la a spune povestea anilor 1980-1990, aşa cum ar fi putut fi ea pe o Stradă a Salcâmilor din marginea oraşului. Povestea cred că are potenţial de a fi interesantă ca documentar peste 20-30 de ani. Eu m-am oprit insa pe la jumătate, nefiind foarte atras de ea. (Evaluare: 3/10).

Şi Norman Manea (Întoarcerea huliganului, Polirom, 2003) propune o carte autobiografică (da, aşa s-au nimerit mai toate sunt autobiografice, mai toate se ocupă de anii 1980-1990). E vorba mai ales de anii comunismului, dar şi anii 1990, aşa cum s-au văzut ei de un scriitor român emigrat în America. La Manea trimiterile merg şi mai mult în trecut, istoria personală având nevoie de precizarea unor surse încă dinainte de război. Evreu, emigrat la sfârşitul anilor 1980 în SUA, prin Germania şi Franţa, Manea propune o altă perspectivă asupra evenimentelor din România cea a emigrantului sceptic. Mie cartea însă nu mi-a plăcut, nu am citit prea mult din ea. Stilul greoi este cel care m-a îndepărtat în primul rând, deşi era genul de roman care de regulă mă prinde. (Evaluare: 1/10).

Richard Wagner este un scriitor german, emigrat din România natală la sfârşitul anilor 1980, după o scurtă disidenţă. Etnic şvab şi scriind în germană, Wagner aparţine prin tematică mai degrabă spaţiului literaturii române. Miss Bucureşti (Rao, 2009) este o ficţiune (cu elemente ce par autobiografice, plasate ]n istoria personală a mai multor personaje!) despre anii 1970-1980, văzuţi prin prisma perioadei postdecembriste, şi completată de întâmplări din anii 1990. Tema centrală este explicarea motivelor securiştilor ca indivizi cu trăiri proprii, ca oameni normali mânaţi de dorinţe, nevoi, fapte lumeşti, altfel decât imaginea simplificatoare cu care operează de regulă ditiramba publică. Expunerea este interesantă, iar stilul de policier este folosit cu îndemânare de autor. Inedită este şi traducerea colectivă, realizată ca temă de seminar de către 25 de studenţi braşoveni, în decursul a 6-7 ani. Calitatea pare a fi rezonabilă (o umbreşte doar introducere stângace, conţinând şi un dezacord în cele câteva paragrafe!). (Evaluare: 9/10) (PS. Richard Wagner este soţul Herthei Müller).

(Dat fiind subiectul încă sensibil al cărţii lui Richard Wagner, trebuie să fac o notă: Evident, descrierea securiştilor ca oameni nu presupune justificarea existenţei Securităţii sau ale faptelor membrilor acesteia, ci doar contribuie la înţelegerea mecanismelor care au stat în spatele acestora)

Parodia României de ieri ... și de azi

Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, Polirom, 2004.

Bogdan Suceavă este un matematician român stabilit prin SUA. A terminat liceul în 1988, a făcut facultate şi master la Bucureşti, iar în 1995 a plecat. Acum e profesor universitar prin State. Şi scrie cărţi în limba română.

Venea din timpul diez povesteşte despre o Românie a începutului anilor 1990. Apăreau atunci tot felul de lucruri noi, neaşteptate, exista practic un singur canal de televiziune, disputele politice şi societale se rezolvau cu bâta.

Cartea nu vorbeşte direct despre acest lucru ci propune o alegorie amuzantă, cu o acţiune pe alocuri delirantă, o satiră discretă la adresa naţionalismelor şi protocronismelor pe care le învăţăm cu asiduitate la şcoală şi în discuţiile pe care le purtăm zilnic între noi.

Dacă nu sunteţi la curent cu doua parte din fraza anterioară, este posibil ca să nu gustaţi cartea. Dacă vă aflaţi în situaţia opusă şi aveaţi între 13 şi 40 de ani în 1989, e foarte probabil ca să fiţi atraşi de carte.

Nu aşteptaţi însă o scriitură strălucită, ci doar una interesantă, în genul lui Mihai Găinuşa din Fără cap şi fără coadă (cartea cu Marean), dar cu personaje mai atent creionate, cu o acţiune mai cursivă.

Citind cartea, m-am întrebat mereu dacă a fost chiar așa în anii aceia și mai ales dacă azi o mai fi la fel...

Alte opinii: Biblioteca Babel.

Nota mea: 7/10.

Bucureşti-ul, cel fără de identitate ...

Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureşti, Humanitas, 2007 [link]

Oraşele, ca să poată respira, ca să poată exista într-un mod decent, au nevoie de identitate. O simplă aglomerare de betoane nu e suficientă ca să te simţi mândru că faci parte din acel conglomerat.

Am simţit-o mai întâi în urmă cu 12 ani, în Strasbourg. Multe dintre pieţele oraşului conţineau câte un soi de stâlp pe care se puneau cândva afişele teatrelor sau cinematografelor, din cele groase, de beton. "Stâlpii" ăştia, în Strasbourg, erau complet din plastic, iluminaţi dinspre interior cu neon. Sus de tot era scris numele locului. Apoi, pe "stâlp", ţi se explica de ce se numeşte locul respectiv aşa cum se numea, cu alte cuvinte aflai despre istoria lui, începeai să îi pricepi identitatea.

În România nu este aşa: străzile, pieţele, stadioanele, clădirile, ministerele şi chiar localităţile, îşi schimbă numele cu o frecvenţă neaşteptată. Numele unor oameni sunt date unor locuri alandala: liceul X-ulescu, strada X-ulescu, bustul lui X-ulescu decorează adesea oraşul Y, prin care de altfel X-ulescu nici măcar nu a trecut vreodată. Mai mult, bustul , strada şi liceul se află cel mai adesea în trei părţi diferite ale aceleaşi localităţi.

Din păcate Bucureşti-ul este tipic în acest sens. Ca o demnă capitală, oraşul este cel dintâi ce se conformează la normă.

Există însă câteva locuri care au reuşit să îşi păstreze identitatea neschimbată nici în timpul lui Cuza, nici pe vremea lui Carol, nici între războaie, nici pe vremea lu' to'a'şu', nici în haosul postdecembrist. Despre ele şi despre istoria lor este cartea lui Alexandru Ofrim. Interesantă, excelent ilustrată, bine documentată, ea reprezintă un volum de citit, fără a fi neapărat o carte de căpătâi.

Comparaţia cu cartea lui Adrian Majuru (Bucureştii mahalalelor) se impune: cele două volume sunt complementare, însă Bucureştii mahalalelor reprezintă un volum mai închegat, oferind o imagine mai de ansamblu a dezvoltării oraşului. Străzi vechi din Bucureşti aduce însă bucăţele savuroase despre viaţa şi potenţiala identitate a unor locuri...

Ambele volume au acelaşi mare "bug", comun de altfel multor volume editate în România: lipsa aproape completă a hărţilor, necesare mai ales când este vorba de repere de mult dispărute.

Dumitru Manolache. Tezaurul dacic de la Sinaia: legendă sau adevăr ocultat?

Dumitru Manolache. Tezaurul dacic de la Sinaia: legendă sau adevăr ocultat?, Editura Dacica, decembrie 2006. Postfaţă: Aurora Peţan. Link: http://www.dacica.ro/, mai în josul paginii (este una dintre cele două cărţi apărute la editura cu pricina, eu am cumpărat-o din Carrefour).

O carte despre presupusul tezaur de plăcuţe dacice din aur, găsite de Carol I la Sinaia şi topite cu acordul mai marilor vremii, însă în secret, pentru a finanţa finalizarea Peleşului. Mai întâi însă plăcutele ar fi fost copiate în plumb.

Ştiam despre poveste dintr-un editorial pe care îl citisem întâmplător în revista de promovare de la Diverta, aşa că atunci când am văzut cartea am cumpărat-o.

Autorul, jurnalist, se străduieşte … să scrie. Din păcate logica structurării celor 250 de pagini este una firavă, coerenţa frazei lasă de dorit, referirea surselor este aproape nulă, documentarea – bizară prin abundenţa lacunelor (voit sau nu, unii actori cheie pentru evenimentele relatate nu sunt intervievaţi de fel sau cel puţin autorul uită să ne spună dacă i-a intervievat, dacă a vrut să ii intervieveze; pe cei intervievaţi este neclar cum şi mai ales când i-a intervievat etc.). Combinaţia de jurnalism, teoria conspiraţiei, roman gen „Codul lui da Vinci”, invocarea unor elemente cu iz ştiinţific, face din carte un discurs care pare a sugera că autorul nu prea ştie de fapt despre ce vorbeşte :(

Abia postfaţa (semnată Aurora Peţan) reuşeşte să aducă ceva lumină, punctând atent principalele ipoteze, argumentele pro- şi contra-, implicaţiile veridicităţii plăcuţelor.

Dumitru Manolache mi-a lăsat gustul amar că am aruncat 31,19 lei pe fereastră. Am aflat abia din postfaţă că ar fi jurnalist. Cred că este unul dintre cei de aici (un "profesionist").

PS. Contextul mai larg al cărţii este legat de activitatea grupului protocronist „Dacia Nemuritoare”, satirizat aici. Referinţele la mişcarea respectivă sunt abundente pe net, însă nu am găsit nici una care să se menţină echilibrată, neatinsă de un radicalism pro- sau contra- celor susţinute de membrii grupului…