Furtul căciulii: anti-pesedismul

Asist de multă vreme la felul în care societatea românească își dă cu dreptul în stângul, la propriu.

Mai bine educată, mai avută, mai fițoasă, partea societății care se pretinde progresistă face totul ca nu cumva să progresăm.

Mai puțin plimbată prin lume, „captivă” unor baronași de mucava, partea care votează spre stânga se poartă ca în peștera lui Platon: se îndreaptă spre fărâma de lumină pe care o cunoaște neasumându-și nici un risc. Aceasta este partea majoritară. Ea ar putea vedea lumina alternativă dacă nu ar fi stimulată de partea dreaptă să nu o facă. Dreapta îi tot aruncă cu amenințări și o definește drept nătângă. Nu văd cum ar putea avea cineva încredere în cel care te ponegrește.

„Dreapta” este în fapt un concept vag, pe care l-am folosit ca să definesc mai degrabă variile curente anti-pesede. În fapt, PSD nu e tocmai un partid social-democrat, iar opozanții săi mai substanțiali sunt lipsiți de ideologie, fiind mai degrabă partide populiste (includ aici PNL). Mișcările de stânga radicală sunt subțirele. Mă amuză și mă îngrozește totodată cum se organizează ele precum cuiburile legionare.

Revenind la „dreapta”, aș zice că aceasta este mai degrabă o pătură socială, o serie de oameni ce distribuie gânduri pe social media și uneori protestează prin piețele publice. Problema postărilor lor este că sunt cvasimajoritar negative și au un aer de superioritate.

Mai mult, ele resping tot ce vine dinspre PSD, cu multă bășcălie, doar pentru că vine dinspre PSD. Spre exemplu, orice inițiativă a primarului Firea este primită cu ostilitate, indiferent de rațiunile sale. A fost ridicol valul de proteste "da' ce, pe vremea lui Ceaușescu se închideau școlile dacă era frig?". Roma făcuse exact același lucru în zilele cu ninsoare. Germania închide școlile dacă sunt mai mult de 30 de grade Celsius (sau cel puțin așa este în NRW, cel mai urbanizat și modernizat land). În Suedia, pentru a te împiedica să îngheți când e ger, programul autobuzelor este clar vizibil și respectat, iar stațiile sunt foarte dese. Oare cum ar fi fost să fie în Bcurești vreo 3 copii înghețați de frig pe drumul spre școală?

O atitudine rațională, dornică să schimbe ceva în România, ar solicita mai multă condescendență și a căuta căi de colaborare. Din păcate „dreapta” românească continuă a fi încătușată în sindromul „cine nu e cu noi este împotriva noastră” și în nevoia de a își arăta superioritatea. Și tot din păcate, o astfel de atitudine face ca prognoza lui Brucan* să pară în continuare super-optimistă, dacă nu cumva utopică. Societățile se construiesc prin comunicare, prin dialog, nu prin desconsiderarea (voită sau involuntară) a celuilalt…



++++++++
*În ianuarie 1990, Silviu Brucan, fost nomenclaturist comunist de vârf și apoi disident, prognostica o perioadă de 20 de ani până când România ar prinde din urmă Vestul…

Full Text/Citeşte textul complet...

De câteva săptămâni circulă pe Facebook o poveste a unui om oarecare, sunat de o companie de sondare a opiniei, și întrebat ce părere are despre PSD. Omul cu pricina răspunde în răspăr la orice întrebare, dorind să arate deopotrivă scârba profundă pe care o are față de PSD și lipsa de considerație față de operatorul de interviu, un om plătit pentru a face un job oarecare.

PSD are aproximativ 50% susținere populară*. Ceea ce face postarea omului cu pricina este să întărească opinia susținătorilor PSD că ceilalți nu vor să audă de ei și că îi tratează drept cetățeni de mâna a doua. Acesta este modul simplu în care câștigă PSD voturi constant, deși își dă în continuu cu stângul în dreptul. Mă întreb dacă nu cumva cel cu postarea o fi de fapt plătit de partidul în cauză. Despre cei ce au distribuit postarea … să auzim numai de bine, probabil ar trebui să facă la fel cu postări în care femeile sunt considerate o rasă inferioară.




+++++
*a susține că este vorba de 50% "dintre cei ce ar merge la vot" și prin urmare nu ar fi vorba de mare lucru este doar un alt mod de a-ți fura căciula. Până una alta, dacă ar fi forțați să voteze, de regulă indecișii se distribuie relativ proporțional cu cei ce au opțiuni de vot, cu un mic bonus pentru partidele mai mari. Iar PSD este cel mai mare.

Full Text/Citeşte textul complet...

Furatul căciulii academice

Prin anii 1990, universitățile se confruntau cu o problemă acută de personal: salariile mici făceau profesorii să dorească să ia mai multe cursuri/ore decât puteau duce. Fie comasau mai multe grupe de studenți, fie nu țineau pur și simplu cursurile.

Universitățile ar fi putut să scadă numărul de ore, așa cum e spre exemplu în UK, adică acolo unde azi sunt cele mai bine cotate universități europene. Dar asta era complicat: presupunea ca studenții să stea să citească în timpul astfel eliberat, profesorii să poată susține ore de consultații, și oricum, presupunea ieșirea din relația ierarhică, de putere, profesor-student.
Sau puteau crește salariile. Numai că pe vremea lui Văcăroiu și Ciorbea salariile de astăzi erau un vis. (vă rog rețineți: nu am spus că salariile de azi ar fi mici sau mari)
 Sau putea accepta mai puțini studenți. Dar România deja avea cel mai mic procent din Europa nesovietică de absolvenți de învățământ superior în populația activă.

Dintre multe alte soluții, cea aleasă a fost să descurajezi profesorii să ia cursuri depreciind constant și hotărât plata celor ce făceau ore peste normă. Implicit, a scăzut suma de bani pe care un profesor „asociat” o putea lua.

Povestea aceasta cu „profesorii asociați” nu este prea răspândită în lume. Prin alte părți, cel care predă sau face cercetare, chiar predă sau face cercetare, nu stă să i se pună o etichetă; indiferent dacă mai are și alt job, el tot angajat al universității este. Așa cum, chiar dacă e și ministru, un profesor de la UAIC* tot profesor la UAIC rămâne.

Universitățile românești practică însă această distincție amuzantă. Cei cu contract pe termen nedeterminat cu universitatea sunt titulari. Ei sunt cei luați în calcul, spre exemplu, la evaluarea universităților. „Asociații” sunt doar umplutură. De parcă pe student l-ar interesa dacă laureatul premiului Nobel care îi predă ar fi titular sau asociat!

Îmi amintesc de vremea când eram student în ASE și mergeam la cursul lui Anghel Rugină. Acesta era asociat și ținea un curs la care venea vreo trei sute de studenți din tot ASE-ul. La cursurile ținute în aceeași sală, de către profesori titulari, chiuleam pe capete. Cursul lui Anghel Rugină era unul opțional…

Dar să revenim în timpurile noastre. Practica de a considera asociații drept o clasă inferioară de cadre didactice a dus de curând la paradoxul ca, prin schimbarea modului de impozitare, cu vărsarea contribuțiilor în mod anticipat, de către angajat, o parte dintre acești asociați au avut onoarea de a preda pe gratis. De fapt ar fi trebuit să aducă bani de acasă, dar universitățile au plătit ele diferența (le obliga legea, dacă nu mă înșel). În mod bizar (sau nu), universitățile nu au părut a se gândi că soluția ar fi ca să plătească competențele certificate, nu lungimea contractului de muncă. E adevărat însă că acest lucru ar fi aruncat în aer bugetele universităților, amintindu-le eventual că marea majoritate au prea mulți profesori în raport cu numărul de lectori și de conferențiari.

Ca să vă explic altfel: în clipa aceasta, un asociat costă mult mai puțin decât un titular, indiferent de calitatea actului didactic al celor doi. Dacă ai 40 de titulari și 60 de asociați, se poate spune că cei 40 au avantajul de a exploata la maxim prestigiul de a fi într-o universitate. (exemplul nu este ipotetic)

Cu alte cuvinte, dacă Jeffrey C. Hall (laureat al premiului Nobel pentru medicină în 2017) ar veni să predea un curs la o universitate românească, conform regulamentelor universitare el ar fi plătit pe oră de câteva ori mai puțin decât un profesor „titular” la acea universitate. C-așa-i în tenis!

Firesc ar fi ca să dispară distincția dintre cele două categorii, iar contractele parțiale ale actualilor asociați să fie amendate în sensul includerii în ele și elementele de muncă administrativă pe care „titularii” le au în fișa postului. Ar fi o situație de win-win: asociații actuali sunt plătiți la nivelul muncii lor, în timp ce titularii primesc mai mult timp pentru cercetare. Numai că … bugetul alocat în prezent învățământului superior, calculat ca procent din PIB, este plasat … în jurul mediei UE. Sursa suplimentară de bani ar putea veni de la bugetul alocat cercetării, care în prezent este, tot procentual, de 11 ori mai mic decât ținta UE pentru 2020. Da, de unsprezece ori mai mic. Evident, cel mai mic din UE. Și, evident, gestionat într-un mod absolut năucitor, impredictibil, incredibil de … inuman, jignitor față de cei care fac cercetare.

Pe scurt: dacă am dori ca universitățile românești să nu mai producă Tudorei Toader și Florini Iordache, ar fi cazul să punem ordine în ele și să le oprim de la a-și fura căciula. Încă de prin anii 1870, universitatea modernă este una al cărei staff se implică continuu în a produce cunoaștere, adică a cerceta. E cazul să intrăm și noi în modernitate, stimulând producerea de cunoaștere, că se făcu deja 2018!!!


===================================
*UAIC=Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

Full Text/Citeşte textul complet...

Oamenii caută în mod natural să fie fericiți, în felul lor de a fi fericiți desigur. Lucrul pe care l-am învățat în ultimii ani este că instinctul de a spune ce gândesc nu ceea ce vor să audă alții este felul de a fi care mi se potrivește. Oricât de dureros ar fi uneori pentru mine, sau oricât de anormal pentru alții, a spune lucruri doar pentru a obține popularitatea este departe de mine. Popularitatea de altfel nu este printre lucrurile care mă fac fericit. De aceea mă și încăpățânez adesea în a susține lucruri ce par a fi îngrozitoare sau dincolo de opiniile majorității. O fac atunci când știu că așa sunt ele. Iar dacă mă înșel, dau înapoi și o recunosc.

Mi-ar place să recunosc că m-am înșelat în privința domnului fost prim-ministru Tudose. Din păcate nu prea cred că mă înșel.

Domnul Tudose era unul dintre prim miniștrii pe măsura țării. Este inutil a căina România. Hai să vedem ce prim miniștri a avut în ultimii 15 ani (doar cei confirmați de Parlament, nu interimarii):

  • 2000-2004. Adrian Năstase. Pedepsit de presă pentru aroganță și de justiție pentru corupție.
  • 2004-2008: Călin Popescu Tăriceanu. Afectat decisiv de la bun început de intervenția în favoarea lui Dinu Patriciu. Probabil cel ce a legitimat traficul de influență mergând pe urmele lui Adrian Năstase.
  • 2008-2012: Emil Boc. S-a spus despre el că îndeplinea ordinele de la Cotroceni.
  • 2012, feb-mai: Mihai Răzvan Ungureanu. Cele trei luni în funcție i-au adus pe cap neelucidatul scandal „unghiera”. Ungureanu se remarcase însă mai mult ca simpatizant al lui Traian Băsescu în interiorul PNL, ceea ce a condus în cele din urmă și la numirea ca prim ministru.
  • 2012-2015. Victor Ponta. Remarcat ca plagiator.
  • 2015-2017. Dacian Cioloș. În mai puțin de un an, guvernul său tehnocrat și lipsit de emoții în Parlament 10 schimbări de ministru.
  • 2017. ian-iun. Sorin Grindeanu. Reprezentarea despre nominalizarea sa l-a definit drept hologramă pentru Liviu Dragnea. Aflat în dilemă puternică la momentul OUG13, se poate spune că a gestionat situația meritoriu, în condițiile date. S-a remarcat însă prin a fi sigurul prim-ministru fără cabinet. Pare a fi publicat și o carte care nu există.
  • 2017-2018. Mihai Tudose. A doua „hologramă” a lui Liviu Dragnea care se revoltă împotriva acestuia.
Vorbind despre demisia lui Tudose,
BBC aduce în prim plan pe Dragnea.
Asta da oglindă a ce este societatea noastră!


România seamănă din ce în ce mai mult cu Italia pre-Berlusconi. Funcția de prim-ministru este malignă, nu atrage, aduce în general oameni ce nu reușesc să aibă capital de încredere sau care asigură un interimat oarecare. Exceptându-i pe Năstase, Tăriceanu și Ponta, toți ceilalți au părut a ține de fapt locul altuia. Iar Năstase, Tăriceanu și Ponta sunt cei care au încălcat flagrant regulile formale ale societății, prin furt, trafic de influență, furt intelectual.

În această linie, Tudose era candidatul perfect. Un om simplu, cu facultate făcută târziu, de proastă calitate (UCDC nu este nici azi în prima jumătate la calitate, iar la începutul anilor 1990 nu era nici măcar cât este azi), acoperit apoi cu diplome pe la Colegiul de Apărare și alte organizații similare, seamănă multor politicieni, jurnaliști, antreprenori, universitari și corporatiști români. Iar cheia spuselor mele de la început sunt exact aceste cuvinte. Tudose este pe măsura modului de a fi al corporatiștilor, universitarilor, jurnaliștilor, medicilor, antreprenorilor și politicienilor români. Mânat de dorința de a fi popular, de a fi șef, de a impune ierarhii stricte și de a face mișto de subalterni, public, în Ședință televizată de guvern . E vorba de subalterni la care altfel sunt convins că ținea și îi ajuta dacă putea, dar fața de care nevoia sa de a fi șef era mai mare decât orice altceva. Această dorință de a fi șef este de altfel ceea ce l-a dus la a pierde șefia guvernului. Șeful lui nu a suportat asta, subalternii se voiau și ei șefi. Într-o societate ierarhică se petrece ceea ce Grindeanu (sic!) l-a avertizat pe Tudose că se va petrece.

Robert Merton, un sociolog american, are o dezvoltare a teoriei grupurilor care mi-a plăcut întotdeauna. Nu este nouă (Merton a fost la vârful științei acum 60 de ani), dar este încă validă. Într-un grup sau colectivitate oarecare, lider este cel care se conformează la cele mai multe dintre normele acelui grup. Cel care seamănă cel mai mult cu media colectivității. Cei care se abat de la normele grupului se vor izola pas cu pas și se vor plasa spre periferia colectivității în cauză.

Tudose este precum esența normei din societatea noastră. De patru ani navighez prin ea, la diverse nivele, cu experiențe personale și profesionale succesive. Privesc oameni și vorbesc cu ei. Le recunosc stereotipurile, modurile de a fi. Țin la ei. Pe unii încep a-i iubi. Învăț de la toți, sau așa îmi place mie să cred. Toți avem în noi reflexul de a ne pricepe la toate, dar de a nu fi cu adevărat buni la ceva, toți credem că ceilalți sunt mai puțin competenți, puțin acceptă să sună că s-au înșelat, unii fug de viață spunând că se ocupă doar de ei, alții vor să schimbe neamul.

Am asistat cu interes la diatribe ale unor corporatiști care se băteau cu pumnul în piept cum dau ei lecții guvernanților, fără a se pricepe în realitate la ceea ce spuneau cu emfază. Am văzut oficiali rostogolind cu greu cuvintele și universitari spunând banalități sau teorii perimate ca și cum ar fi ultimul răcnet în cunoaștere. Nicio diferență față de corporatiștii de mai sus sau față de antreprenorii care se bat în piept cu cărămida anticorupției și transparenței, dar refuză să plătească până și taxele românești, chiar dacă ele sunt printre cele mai mici din Europa. Am văzut tineri de 30 de ani explicându-mi doct ce bun era comunismul și cum eu nu am priceput nimic fiindcă nu am diplomă de la CEU, acolo unde preda domnul acela cu doctorat falsificat care e privit de o parte a noii „intelectualități” drept guru absolut.

Prin urmare, Tudose a fost o oglindă potrivită a societății noastre. Unul care vrea oamenii asemenea lui și este fericit dacă le poate da indicații publice despre cum trebuie să fie. (Tata când voia să exemplifice ceva normativ avea o vorbă: "ne dau ăia din Brăila cu vaporul în cap". Oare toți cei din Brăila sunt atât de inflexibili, mai că l-aș întreba pe Marius despre asta :p)

Lăsând gluma la o parte, concluzia este simplă. Dacă vrem altfel de prim miniștri, cel mai probabil e cazul să schimbăm societatea, să ne schimbăm pe noi. Nu avem nevoie de „salvatori”, fie că sunt ei Fronturi, Uniuni, sau tehnocrați. Avem nevoie de noi înșiși, să fim așa cum vrem să arate societatea, fără compromisuri și dublă morală. Avem nevoie să facem ceea ce pretindem altora să facă, fără a ocoli permanent legea, nici sub acoperirea că ar fi strâmbă sau că „statul” nu știe ce să facă cu banii noștri (BTW, amintiți-vă mereu că statul român controlează extrem de puțin din PIB în comparație cu orice stat european). Până atunci, conform principiului reciprocității, următorii prim-miniștri vor continua să fie după chipul și asemănarea societății. Sau la fel de nefericiți ca ea…

Full Text/Citeşte textul complet...

Cu mare drag, măi dragă!

Societatea românească cunoaște de câțiva ani buni un val de salutări și apelări publice care sună mai degrabă post-emo sau/și political correctness. Cel mai vizibil este acel „cu drag” aruncat la finalul unei conversații și mutat adesea și prin mijlocul ei, unde se trezește chiar repetat de mai multe ori. La concurență apar „te îmbrățișez”, „dragule” și … „cu mare drag”.

E o mare diferență față de anii 1990 când nici nu se punea problema de a ți se zice „la revedere” într-o interacțiune întâmplătoare, cum ar fi prin magazin, iar președintele țării folosea apelativul „măi dragă” cel puțin ușor peiorativ.

Saltul de la o extremă la alta poate fi benefic sau doar o altă fațadă a vestitei duble morale mioritice.

Hai să explorăm un pic subiectul.

Am mai povestit despre cum „cu drag” îmi scrijelește creierul ca un șrapnel. Este evident o chestiune de preferință personală. Pentru mine, a-i spune cuiva „cu drag” implică un anumit conținut asumat, nu doar o comunicare convențională. De altfel așa ne explică și dicționarul cu privire la „drag”, după cum se vede în extrasul de mai jos, preluat din dexonline.ro.


Locuțiunea adverbială subliniată cu verde indică o folosire mai degrabă în construcții pe care le precizează, decât de sine stătător. Dar în zilele noastre ea a devenit cu totul altceva. A devenit un salut care golește de conținut cuvântul pe care îl adresai cândva iubitului sau iubitei. Aștept și momentul în care voi interacționa cu casierul de la Metrou, care îmi va vinde un bilet, iar ca răspuns la a-i mulțumi îmi va ura „cu toată iubirea inimii mele”...

Expunerea societății la un astfel de val de declarații de dragoste poate avea un efect pozitiv important. Este vorba de ceea ce s-a încercat adesea prin soluții de labelling impregnate cu political correctness. Adică s-a căutat a se defini pozitiv o situație sau un grup social, cu scopul de a elimina stigma asociată. Spre exemplu, spunem azi romi în loc de țigani, încercând să eliminăm conotațiile negative ale ultimului termen. În acest sens, invazia emo post-factum a lui „cu drag” ar putea avea efectul de a face oamenii mai empatici la nevoile celorlalți -- asumând desigur că ești empatic față de persoana iubită (!). Expunerea constantă la a rosti „cu drag” ar putea avea ca efect interiorizarea rostirii și transformarea ei în preferință proprie spre a fi deschis și plin de iubire față de ceilalți.

La fel de bine, la polul opus, auzind mereu o astfel de exprimare golită de conținut ai putea interioriza de fapt golirea de conținut a ceea ce ai de spus persoanei iubite. Ai putea spune în timp ce faci sex „iubita mea” și „iubitul meu” în neștire, pentru ca o oră mai târziu cuvintele să nu mai conteze, fiindcă ele de fapt nu contează, la urma urmei spui mereu „cu drag” și „dragule” tuturor, ca pe niște efemere balonașe de săpun, drăgălașe dar reci.


Am făcut o referire implicită la modul în care cred eu că a apărut „cu drag” printre noi. Când am plecat în Germania/Luxembourg, îmi amintesc că acest cu drag practic nu exista. Era însă momentul când sub-cultura „emo” ieșea din modă aproape complet. Ea se ivise cu adevărat prin anii 1990, ca un curent muzical, se suprapusese bine cu tendința postmodernă a exprimării sentimentelor (și a personalității la modul general), a acceptării celorlalți. Pe la începutul anilor 2010 subcultura emo se stingea (intrarea din Wikipedia e chiar decentă), dar rămânea autoexprimarea postmodernă, mereu și mereu mai actuală, fiind generații mai vechi ce o experimentează ca pe o explorare a sinelui, ca pe o redescoperire personală sui generis.

În România, postmodernitatea pare a avea încă mult de așteptat. Vom vedea în câteva luni ce spun în acest sens noile date ale echipei noastre. Până atunci însă să notăm că la noi subcultura emo a dăinuit un pic mai mult, iar apogeul său a coincis cu generalizarea lui „cu drag” în interiorul păturii celei mai expuse la tendințe postmoderne. A fost practic o expresie fără fond, un simplu împrumut făcut mecanic, fără atenție la conținuturi.

Revenit în țară acum câțiva ani, „cu drag” m-a izbit în toate părțile creierului. Nefiind expus la influența respectivă zi de zi, apariția sa în limbă mi-a sărit în ochi, urechi și inimă într-un mod neplăcut. Obișnuitele „cu plăcere” sau „bucuros” mi s-ar fi părut mai interesante, fiind și mai apropiate de echivalentele din alte limbi.

Și mai nefirească mi se pare generalizarea lui „cu drag” la final de email formal. Dacă aveți dubii în privința a cum se încheie în mod obișnuit o comunicare, și în ce condiții poți trimite îmbrățișări sau dragoste către destinatar, puteți găsi multe exemple pentru italiană, engleză, franceză, germană și cu siguranță fix aceleași reguli le veți regăsi și prin alte limbi.


Părerea mea este simplă: renunțați la „cu drag”, spuneți mai bine ceva din suflet! Poate de la un punct încolo vom putea spune din nou persoanei iubite, celei pentru care simțim lucruri adânc în suflet … „cu drag”, pentru că ea sau el ne sunt cu adevărat dragi și chiar vom prinde cu adevărat drag de ei ... ;)

Full Text/Citeşte textul complet...