Se bate multă monedă pe elucubranta decizie a CNACTDU de a spune că o teză de doctorat are o parte originală și una neoriginală. Sau cel puțin așa reiese din
declarația făcută la momentul respectiv de profesorul Andruh.
Haideți însă să ne uităm altfel la teză, nu cu procente de text plagiat, deși și acelea sunt importante.
O teză de doctorat are menirea de a arăta că autorul poate contribui la cunoaștere. Adică se poate baza pe ceea ce deja se știe, că înțelege ceea ce s-a descoperit deja, și poate împinge cu o fărâmă mai departe căruța cunoașterii.
Pentru aceasta, formatul standard acceptat în mod curent al unei lucrări academice de orice fel implică o trecere în revistă a literaturii existente, urmată de rafinarea ei în ipoteze ce sunt testate în partea empirică. Cel puțin așa se petrece în științele sociale și comportamentale. Inclusiv acele lucrări ce se definesc drept „exploratorii” sau bazate pe „grounded theory” nu izvorăsc din neant, ci fac referire la ceea ce deja este cunoscut.
Secțiunea dedicată discutării a ceea ce este cunoscut este cea despre care profesorul Andruh nu spune că ar fi neapărat originală. (mai exact vorbește despre a doua parte ca fiind cea originală, lăsând impresia că prima ar putea să însemne orice, ceea ce ar putea legitima ideea că acolo ai putea copia din alții).
Nu am habar care o fi standardul în chimie sau în drept, dar mă îndoiesc că acolo poți lua pur și simplu paragrafe sau idei de la alții și să le reproduci ca atare, doar pentru că acest lucru s-ar face cu scopul descrierii „stagiului actual al cunoașterii în acel domeniu îngust”. Cerința explicită de la un autor este să arate că a priceput despre ce este vorba în ceea ce scrie. Adică să spună lucrurile folosind propriile sale cuvinte, trecute prin filtrul interpretativ personal, pentru că doar o astfel de abordare îi permite să dezvolte cunoașterea mai departe. Ia doctoratul este menit a atesta capacitatea de a produce cunoaștere la nivel superior, nu de a reproduce ce au spus alții.
Softurile anti-plagiat sunt utile ca să depisteze de unde vin șirurile de cuvinte pe care unii autori ar fi tentați să le copieze ca atare din alte documente. Sincer să fiu, nici nu mi-aș bătea prea mult capul cu astfel de șiruri. Nu mi se pare lipsit de plauzibilitate ca să citești ceva, să interiorizezi și, după o vreme, să reproduci ideea în cuvinte asemănătoare. Nu aceasta este problema, ci modul în care adaugi ceva în plus. Se poate întâmpla așadar să reproduci o frază pe care au spus-o și alții, fără să îți dai seama, crezând că tocmai ce ai spus-o tu. Se poate întâmpla chiar și cu alte câteva fraze într-un capitol de 10 pagini. Este însă greu de crezut că lucrarea ta ar putea avea exact aceeași structură precum o altă lucrare sau că ai putea avea doar astfel de fraze reproduse neintenționat. Și da, mai ales în partea în care contribuția ta ar trebui să apară în prim plan, nu pot apare astfel de derapaje.
Pe de altă parte, dacă tot faci copy-paste, de ce ai pierde timpul tău și al altora scriind acea parte „neoriginală”??????
Problema este însă mult mai complicată decât procentajul de șiruri de cuvinte ce repetă ceea ce au spus alții întocmai. Postam zilele trecute pe Facebook, un comentariu la un comentariu:
Dacă evaluatorii se bazează exclusiv pe ce spune softul, înseamnă că domniile lor nu stăpânesc domeniul evaluat. Originalitatea, pe de altă parte, nu este legată de plagiat. Poți bate câmpii liniștit sub soare, fără să aduci nimic nou la cunoaștere și fără a plagia cu ceva: reproduci ideile altora așa cum le-ai priceput. Eventual anunți că faci asta "pentru prima oară în România". Apropo, s-o fi inventat vreodată roata în România? Dacă nu, poate se oferă cineva să o facă pentru prima oară în România. Sau măcar pentru prima oară la Sighetul Marmației?
Problema acolo este: aduce teza sau articolul tău ceva nou? Se încadrează ea în domeniul în care susții doctoratul sau în care vrei să publici? Am văzut multe teze de doctorat care nu aveau cu nimic de a face cu domeniul. Un doctorand extrem de agresiv, căutând constant să influențeze membrii comisiei de evaluare,
a scris o teză mai degrabă de filologie (probabil slabă) și a primit titlul de doctor în științe sociale. Comisia de evaluare a decis că are de primit calificativul „foarte bine”.*
Un altul, are o parte de prezentare a stadiului cunoașterii în domeniu, în care copiază pe rând paragrafe din două cărți apărute în România. Am sesizat acest lucru fiindcă structura unui capitol de 15 pagini mi s-a părut familiară, ia textul îmi suna cunoscut.
Cărțile nefiind disponibile în format electronic, softwareul nu a raportat vreun plagiat. Comisia de evaluare neincluzând nici măcar un membru priceput la domeniul respectiv, a notat lucrarea cu același „foarte bine”. Unul dintre evaluatori a remarcat "virtuozitatea profesională" a autorului. În partea „originală”, erorile metodologice sunt abundente și se îmbină cu judecățile de valoare (cu nuanțe ideologice). Coordonatorul de doctorat remarcă faptul că o astfel de investigație ar fi realizată „pentru prima oară în România”. Din câte știu eu, mai sunt măcar alte douăzeci similare. Ce e drept nu sunt identice, așa cum nu toate roțile sunt perfect la fel.
De aceea nu cred că plagierea este principala problemă cu doctoratele de la noi.
Problema este mimarea întregului proces, ca rezultat al complicității tacite dintre evaluatorii doctoranzilor și doctoranzi. Iar acest lucru se extinde la orice publicație academică. Prin urmare, miezul problemei sunt acești evaluatori, printre care mă număr. Acolo este de acționat dacă vrem să schimbăm ceva. Prin urmare … voi continua postările pe această temă, aducând în curând și date concrete.
-------------------------------------------
* Universitățile românești acordă extrem de rar calificative „cum laudae”. Victor Ponta este excepția marcantă. Doctorate sunt evaluate cu calificative, mergând de la "insuficient" la "excelent". Acordarea lui "excelent" presupune un efort în plus, de argumentare de ce este conferită această distincție. Cvasimajoritatea tezele în științe sociale sunt evaluate cu "Foarte bine".
