Bucăţele din România pozitivă


24 decembrie 2012. Seara, 3Sat, canalul public de televiziune pangerman (Germania, Austria, Elveţia), retransmite concertul de Crăciun de la Viena, din anul precedent (2011). Finalul este Silent Night (Stille Nacht), cântat în germană. La un moment dat îmi ciulesc urechile, ne privim toti trei, şi înţelegem: germana s-a preschimbat pentru un minut în româna natală a sopranei în albastru, căreia i se face onoarea de a cânta puţin în limba ei estică, de undeva de la marginea Europei, dintr-o ţară dificilă, săracă, fără prea multe de oferit. Nu scrie nicăieri pe ecran numele ţării şi sigur puţini îşi dau seama ce limba aud pentru câteva versuri. Noi însă o ştim şi retrăim sentimentul acela de acum 8 ani, în Belgia, pe când toţi vroiau să ştie ce aia 'un haiduc' şi ce are el de a face cu Picasso, fredonând o melodie pe care nu o înţelegeau, dar pe care o auzeai prin mai toate locurile publice.

Crăciun fericit tuturor, oriunde v-aţi afla!

Full Text/Citeşte textul complet...

Şoferi....

Hai să vedem dacă trece cuiva prin minte de unde e extras pasajul de mai jos, sau mai exact dacă recunoaşteţi locul unde se petrece acţiune descrisă în engleză, care zice cam aşa:
In the last two years, he’d spent a lot of angry hours on the roads of [...], ruthlessly defending the inner lane [...] from assholes trying to pass him on the right, passing on the right himself when some fool or cellphone yakker or sanctimonious speed-limit enforcer clogged the inner lane, obsessively profiling and psychoanalyzing the drivers who refused to use their turn signals (almost always youngish men for whom the use of blinkers was apparently an affront to their masculinity, the compromised state of which was already manifest in the compensatory gigantism of their pickups and SUVs), [...], impotently blaming the corrupt state legislators who refused to lower the coal-truck weight limit [...] despite bounteous evidence of the havoc they wreaked, muttering “Unbelievable! Unbelievable!” when a driver ahead of him braked for a green light and then accelerated through yellow and left him stranded at red, boiling while he waited a full minute at [...]"
Hopa, nu dau mai mult că nea Franzen ăsta experimentează nişte fraze incredibil de lungi în Corrections, şi da, acţiunea se petrece exact unde vă gândiţi că se petrece, pe autostrăzile nou nouţe şi pe şosele mai vechi din Româ..., entschuldigung meinen lieben, m-a luat valul şi am început să scriu prostii, desigur că e vorba de West Virginia, unde altundeva ar mai putea fi astfel de comportamente pe drumul public??

(Ah, asta e într-adevăr o întrebare retorică, că experienţa mea curentă zice că ar fi din plin prin Franţa, cel puţin în nordul ei, şi, mult mai rar prin Germania, unde ănsă au o altă metodă originală de a dubla costul reparaşiilor la autostradă de către firmele care de regulă sunt mână în mână cu administraşia locală, regională sau centrală. Nope, Româ... nu era deloc prin poveste, nu văd de ce vi s-ar părea că ar fi fost aşa??)

Şi da, asta e postarea mea cu ocazia celui de-al şaizecilea şi ceva sfârşit al lumii din ultimii 50 de ani, conform informaţiei pe care am primit-o de la Claudiu.

Full Text/Citeşte textul complet...

Postelectorale (I): PDL

Adi Hatos a postat azi un interesant comentariu despre situaţia PDL, intitulat "începutul sfârşitului?". El observă acolo, corect, că deşi momentan a supravieţuit, PDL este ţinut mai degrabă în viaţă de existenţa unui conglomerat straniu, de o anvergură aparte, numit USL (când povesteşti unui străin de România că ai la putere o alianţă social-democrato-liberală, interlocutorul tău, dacă are carte, se uită la tine crucit). Claudiu posta ieri pe Facebook o constatare scurtă despre discursul lui Vasile Blaga în care făcea o paralelă între acesta şi Vadim Tudor.

Ambii par a avea dreptate.

Ar fi de adăugat doar că e greu să exişti, ca partid, fără a avea o opţiune ideologică clară. Să nu uităm că PD(FSN) era un partid ce se declara social-democrat, în timp ce doctrina includea şi ceva elemente de dreapta, iar afirmaţiile liderilor îl plasau un pic mai la dreapta decât centrul. Apoi, sub conducerea lui Traian Băsescu, în câteva luni, partidul s-a afirmat ba liberal, ba social-democrat, optând în cele din urmă pentru "popular", adică conservator sau creştin-democrat. Au lipsit dezbaterile interne serioase despre doctrină, astfel că nu a rămas decât o cale de a asigura coeziunea: în jurul preşedintelui, în jurul puterii, împotriva celorlalţi. De altfel opţiunea pentru afilierea la EPP (Partidul Popular European) (iniţial PD era afiliat la PES - forumul socialiştilor europeni) mi s-a părut a fi mai degrabă una de oportunism (aderarea la partidul cu şanse de a fi primul în ierarhia europeană şi unde nu era membru niciun partid din România cu o pondere mai mare), dar asta e mai puţin important.

Prin urmare, lipsit de o doctrină consistentă, fără putere politică, fără coeziune clară în jurul unei idei, fără lideri legitimi (vezi postarea lui Adi Hatos), PDL pare a mai avea doar o singură raţiune de a fi: USL. De văzut cum va evolua în continuare ...

Full Text/Citeşte textul complet...

Sate şi oraşe ...

Brasilia, oraşul preconstruit de care am învăţat prin gimnaziu, m-a fascinat ca idee. Cum o fi să faci un oraş şi abia apoi să se mute lumea în el? Ei bine, asta se întâmplă la Belval, unde am locuit pentru un an. Aici, a fost cândva o uzină siderurgică, parte a acelei industrii care, timp de un secol, a asigurat Luxemburgul că nu va fi complet sărac. Asta se întâmpla înainte ca...

Continuarea poate fi citită în textul meu din Dilema Veche.
Materiale suplimentare (fotografii) sunt disponibile în pagina mea de Facebook aici. (le-am făcut publice, nu e nevoie să fim conectaţi pentru a le vizualiza, sper).


Full Text/Citeşte textul complet...

Problema universităţilor româneşti: coloana vertebrală?

Mă gândeam că o să public pe blog un text despre cum modul de distribuţie a programelor TV (fie prin cablu, satelit sau Internet) poate fi realizat, aşa cum e realizat prin alte părţi, evitând războiul stupid între agenţii de media, cablişti şi televiziuni. Mă mai gândeam poate am vreme să postez despre The Void Trilogy, a lui Hamilton pe care am terminat-o de ceva timp şi despre care mi-ar place să scriu. Astăzi însă mi-a sărit din nou în faţa ochilor eternul şi fascinantul mizerabil scandal al plagiatorilor.

Primadona Ponta este doar vârful vizibil al aisbergului. Zilele trecute un grup de oameni de bine au somat public ministrul învățământului să acţioneze. Acţiunea părea îndreptăţită. Universitarii încercau să rezolve o gravă problemă internă. Era neclar însă ce căutau pe lista iniţiatorilor non-universitari şi semi-politicieni, precum şi un personaj acuzat la rândul său de un plagiat destul de clar.

Ministrul educaţiei a preferat să nu exprime o opinie, pierzându-se în chiţibuşuri procedurale. Poziţia domniei sale era una de aşteptat. Avusese suficient timp până acum să fi luat poziţie, dacă ar fi avut o poziţie care să condamne furtul (dovedit de comisia de etică a Universităţii din Bucureşti) săvârşit de primului ministru. În mod bizar, mesajul public ce solicita retragerea titlului de doctor acordat primului ministru a apărut cu puţin timp înainte ca ministrul educaţiei, la rândul său, să fie acuzat de plagiat. De această dată nu mai e vorba de aplicaţia la CNCS, contrasemnată de Ecaterina Andronescu ca rector (prin urmare administrativ, nu ştiinţific), ci de o lucrare semnată împreună cu un doctorand, în 2003. Copiatul din varii alte lucrări pare destul de evident. Ministrul poate eschiva ce e drept acuzând doctorandul. Era însă datoria domniei sale ca acesta să nu producă plagiat pe când era coordonat de profesorul Ecaterina Andronescu.

Dincolo de aceasta însă, coincidenţele temporale sunt prea puternice ca să nu te împingă la idei.

Iar întrebarea care apare este în ce măsură solicitarea de a pedepsi furtişagul domnului Ponta a apărut întâmplător cu fix două zile înainte ca ministrul educaţiei să fie la rându-i acuzat de aceeaşi infracţiune.

Explicaţia simplă, legată de campania electorală şi jocuri politice este greu de ocolit.

Apar însă întrebări suplimentare şi o concluzie amară. Oare universitarii nu sunt capabili să se autoadministreze? Nu reuşesc să producă mecanisme care să ocolească şi să penalizeze plagiatele? Au mereu nevoie să se amestece ăn politică şi să amestece politica în problemle lor interne? Legea care indică ministerul şi nu universitățile care emiţători ai diplomelor de doctorat este rezultatul consensului apărut printre universitari, nu printre gunoieri şi bărbieri. Faptul că ministerul şi nu universităţile pot retrage diplome constituie consecinţa unui mod de a gândi cristalizat în mulţi ani în rândul universitarilor. De ce iniţiatorii petiţiei au avut nevoie printre ei de persoane din afara mediului academic, şi, mai ales, de oameni care sunt la rându-le acuzaţi de plagiat şi sunt puternic angajaţi politic. Oare tot acest amestec permanent între politică şi educaţie chiar foloseşte la ceva universităţii? Aduce un plus de calitate serviciului oferit acelui client numit Student şi, mai general, Societate? Nu cumva tocmai acest joc permanent de-a puterea, cu universitari care se pretind oameni de ştiinţă dar în fapt sunt parlamentari, miniştri, primari şi orice altceva, a condus la diplomele contestabile de azi, la calitatea pe alocuri jenantă a procesului educaţional, la incertitudinea incredibilă în ce priveşte stabilitatea regulilor ce reglementează universităţile? Concluzia mea este simplă: fără a renunţa la pretenţia de a fi cu toţii politicieni, universitarii români nu vor reuşi niciodată să fie oameni de ştiinţă respectabili, iar universităţile nu vor putea să furnizeze o educaţie de calitate.

Full Text/Citeşte textul complet...

Ţara lui Ponta

Hotnews spune că

Sase dintre cei zece procurori care vizau sefia Parchetului general sau a DNA au plagiat

Păi ăsta deja e sport naţional la jurişti. Şi spune ceva despre norma care există în domeniul respectiv: fiecare fură cât poate de la alţii şi apoi aplică justiţia.

Iar a doua normă, un pic naivă, ar fi că nu au încredere în propriile puteri şi atunci merg pe căile bătute: reproduc ce au zis alţii ca să fie siguri că nu au greşit.

Pe de altă parte, un bun prieten jurist, fără doctorate şi plagiate la activ, îmi spune că justiţia din România este marcată de dificultăţi în a aplica regulile simple ale jurisprudenţei: cazuri aproape identice primesc sentinţe uneori opuse, date fiind interpretările diferite aplicate legii de către magistraţi. Probabil că magistraţi ajung doar cei ce nu fac copy-paste. Sau nu sunt în stare să facă copy-paste?! Sau poate că procurorii, de felul lor, sunt oameni care doar vor să se dea importanţi, cu orice preţ, nu sunt neapărat oameni ai legii?

De ce oare îmi vin în cap numai ipoteze negative legate de procurori. S-o trage de la cel mai slab prim-ministru al României post-decembriste, tot procuror de felul său (Victor Ciorbea)? Sau de la un altul, tot procuror, tot prim ministru, acesta şi plagiator, şi tot Victor pe numele său?

Full Text/Citeşte textul complet...

Yann Martel, Life of Pi

I will be really short. This is the only Yann Martel’s book that I red. Yann Martel is a Canadian writer. The Life of Pi is really amazing. Even more amazingly, it won a Man Booker Prize in 2002! In my view, it really deserved it. Even if they made a film out of it (not released yet, not interested in viewing it) it is a really good novel.

The story is vivant despite the lack of variation of the environment. It grows fast in the beginning then it gives the impression that the author lost himself too much into details, particularly when describing zoo gardens and animal habits. However, almost all details come in handy later on in the book. So, if you want more action, after the first hundred pages you will get it. You just need to be patient! If you want epic poetry, it is plenty all over the novel. If you prefer philosophical questions, take a spoiler here: “I don’t see why I can’t be all three. Mamaji has two passports. He’s Indian and French. Why can’t I be a Hindu, a Christian and a Muslim?”. If you prefer romance and erotic stories, or fight and war, then nope, this is not a novel for you. If you like humor, well, in this case, there is plenty all over the book. An educated one!

For me, the book was really nice, and the last 50 pages or so were truly unexpected. I should confess that I quite rarely find a novel to surprise me as much as this did when it came to a conclusion. Therefore, I thank Alexia who recommended the book to Mălina, who said that it is a nice novel that I may enjoy. So I did!

PS1. When reading this post, it is appropriate to use some Hoegaarden’s Le Fruit Defendu beer (yes, it is strong, take only one 33 cl bottle and poor it in a large cup - I used a Leffe glass).  You might also take a look at the bottle which caused uproar in the US, due to the almost naked bodies represented on it – in fact an adaptation of Reubens’ Adam and Eve). Finally, the coriander-spiced Belgian ale goes just nice with some early French organ music, or it did for me when writing this post ;)

PS2. Hint: Do not read Wikipedia’s entry about The Life of Pi! It has too many spoilers. Better read the book!

PS3. A good description of the Forbidden Fruit (the beer :p), in Spanish, is to be found in the blog Para Que Você Cerveza

Full Text/Citeşte textul complet...

Scabros

La începutul anilor 1990, Silvio Berlusconi utiliya cele trei canale TV naţionale ale Finivestului, propria sa companie, pentru a-şi face un fel de campanie electorală, mai mult sau mai puţin voalată. Varii "jurnalişti" venea şi difuzau informaţii despre incapacitatea politicienilor şi guvernanţilor italieni, bătătorind uşor-uşor calea către putere a lui Silvio, băiat bun şi, în prezent, prieten al unui alt om remarcabil, Vladimir Putin.

Am dat acum câteva minute televizorul pe un canal românesc, numit Antena 3. E acolo un jurnalist de mare valoare, una Alessandra Stoicescu.

Domnia sa, cu voce emoţionată, relatează despre vizita cancelarului german la Atena. Ne explică cum Germania, şi mai ales Merkel, e de vină pentru situaţia Greciei, cum toată lumea în Europa se plasează astăzi împotriva nemţilor şi nu uită să spună că Uniniunea Europeană e împotriva României, ăentru că nu a validat Referendumul din România.

Dincolo de fuga de idei, dincolo de convingerea mea personală că Traian Băsescu a încălcat grav regulile democratice, nu pot să nu remarc cât de strâmbă este informaţia prezentată de crainicul Antenei 3, cât de puternic este mesajul repetat sistematic, subliniind în fapt contrariul a ceea ce se spune aparent: "noi nu instigăm la violenţă"...

Îmi vine în minte o emisiune difuzată pe vremea lui Ceauşescu, "Din lumea capitalului", de unde aflam că vesticii sunt nişte amărâţi care sunt nişte exploataţi, drogaţi, lipsiţi de îngrijire medicală, trăind în ghetto-uri. Nimic din cele prezentate în emisiunea cu pricina, cea din vremea comunismului, nu era departe de adevăr. Problema era că elementele cu pricina reflectau doar o bucăţică de adevăr. Una mică de tot. Atât de mică încât, pentru mine, calitatea unui astfel de act jurnalistico-propagandist poate fi uşor de caracterizat prin titlul acestei postări.

Gata, închid televizorul, nu s-a schimbat nimic în bine :((

Full Text/Citeşte textul complet...

Enervarea de miercuri seară

Iar e miercuri, iar e Liga Campionilor, iar mă uit la meci. De astă dată Borussia Dortmund cu Manchester City, pe Sky Sports-ul englezesc. Şi iar mă enervez gândindu-mă la canalele TV din România. Nici măcar nu mai e vorba de comentariul nesărat al nulităţilor locale (vă mai amintiţi când Dumitru Graur, în 1990, nu a mai rezista criticilor şi a zis că orice jurnalist crede că poate comenta mai bine în direct poate veni să comenteze orice competiţie vrea la TVR? A venit CTP, la tenis,şi le+a dat clasă. Asta ca să nu mai zic de comentariile lui Ţiriac sau Hărădău, din aceeaşi perioadă. Acum sunt mai multe canale şi un număr infinit de comentatori printre care sub-mediocrii de Ionel Stoica şi Sorin Hobană ar lua mereu premiul I). Dar nu despre capacitătile limitate ale celor care comentează în direct vreau să vorbesc. Nici despre banalităţile debitate după meci de Parachiveşti, Decebali, Ivanovicieni şi alte neamuri similare. Noroc cu Ilie Dumitrescu sau cu Balint, care mai amintesc de cursivitatea şi gândirea limpede ale lui Ray Wilkins, Jamie Redknapp, Ruud Gullit şi a altora ca ei care vin să comenteze după meci pe Sky Sports, cu cuvinte puţine dar clare, şi fără a da mereu telefon la Oierul Şef.

Nu, de astă dată mă enervez pe ăia din spatele ecranelor, din spatele comentatorilor, care nu se văd, dar care sunt şefii lor, că ei produc emisiunea, şi cică sunt ăia care ar gândi mai mult şi mai profund. Pe aceştia cred că îi chemă producători, experţi în media şi cine-ştie-ce-alte-nume-interesante, desemnate probabil să le vopsească gardul. Eu am crezut mereu că a nu vorbi în timpul meciului despre ceea ce se întâmplă pe alte stadioane, a ignora că există Internet sau teletext (!), a priva telespectatorul de informaţie, aparent ca să creşti audienţa emisiunii de după meci în care difuzezi rezumatele, e o opţiune impusă aberant de UEFA.

Văd însă pe Sky Sports că ai lor comentatori nu aplică astfel de decizi aberante, ci sunt din secolul nostru. Văd că în pauză sunt trecute rapid în revistă rezultatele de pe alte stadioane. Ieri, pe portughezii la care mă uitam, în pauză au fost date chiar şi golurile din alte meciuri. Doar la noi însă ne purtăm de parcă am fi în peştera lui Platon. Chiar dacă ar fi o decizie UEFA, faptul că alţii au negociat şi au eliminat-o spune multe despre calitatea „profesioniştilor” din media şi televiziunilor româneşti. Halal! :(

Full Text/Citeşte textul complet...

Solar

It is useless to say that Ian McEwan is one of those writers that know how to write, master various styles, are very imaginative, have strong clear messages to transmit. In all his novels I had the strong feeling that he really enjoys writing.

Solar , his 2010 book confirms all these. Basically it is a comedy that satirizes academic life, militant activism, consumerism, contemporary relations, mass media, etc. The debut reminds of Tom Sharpe's Wilt series, but Solar is not as rich in comic situations. Instead, McEwan pays a lot of attention to apparently unimportant details, to almost dully aspects of daily life, to intimate feelings that the central character may have towards almost anything, towards every single situation, person or gesture. A reader from the future, let say 200 years from now, would find the book very informative if interested in the early 21st century life.

All these details considerably slow down the rhythm of the book. However, the subtle irony that stays behind them, feeds an enjoyable lecture.

On the other hand, the cornucopian details serve the main goal of the book, depicting piece by piece its message. There is a continuous display of instances on ‘human imperfection’, a ‘large subject’, as the author coins out. Solar switches from comedy to black comedy, and from slow moving description to fast action, arguing on how ordinary every person is, and how humanity actually rely on and consist from regular people and small gestures.

Since the main character of the fiction is a Noble prize winner, if you pardon the pun, I should ask myself when McEwan will finally receive a Nobel…

Full Text/Citeşte textul complet...

Leftovers -> Dilema veche

...Că tot veni vorba de limbă, tot cam pe atunci (1993), Academia Română a decis să se scrie predominant cu â din A şi să se folosească sunt în loc de sînt. Argumentele din spatele deciziei sunt controversate. [...] Prima parte nu m-a deranjat, deşi m-a mirat, dat fiind că nu prea îi vedeam rostul. Şi acum mi se pare ciudată ca decizie, deşi bănuiesc că, undeva, subiectiv, era inspirată de dorinţa academicienilor de a schimba şi ei ceva intr-o vreme când totul se schimba rapid. Poate vroiau a se delimita de o epocă de care limba rusă amintea supărător de mult, eliminând o parte din schimbările ortografice petrecute în 1953. La urma urmei şi primul preşedinte al Academiei, Ion Heliade-Rădulescu, fusese activ în a propune reforme ale limbii, ceea ce făcea din decizia din 1993 şi un act simbolic de identificare cu o tradiţie îndepărtată. Pentru mine, "sunt" în loc de "sînt" suna şi sună bizar. Cei din jurul meu foloseau şi folosesc în vorbire varianta care acum nu mai e recomandată.

Acest lucru nu mă împiedică să scriu, inclusiv acest text, folosind regulile în vigoare. Pentru mine, dacă e lege, e cazul să o respecţi indiferent de ce crezi despre ea...

Pasajul de mai sus e unul din cele ce au rămas pe dinafară când am redus textul la dimensiunile acceptabile în revistă. Care text? Care revistă?

Răspunsul, dimpreună cu povestea băiatului din lift, în numărul curent din Dilema veche.

Full Text/Citeşte textul complet...

Roboţei



Un articol din Science (rezumat în L'Express), povesteşte despre cum se poate scrie informaţie pe ADN. O echipă de americani a scris pe ADN şi apoi a citit de pe el ca de pe un stick USB. Se pare că pe un gram de ADN poţi depozita echivalentul a câteva milioane de harduri (455 exaocteţi, ca să fim exacţi).

Pe de altă parte, un articol din The Economist menţionează acei viruşi informatici deştepţi care se reconstruiesc şi se remodelează de unii singuri: iau bucăţele de cod inofensive de pe computer, le combină conform unui algoritm prestabilit dar flexibil, şi produc un progrămel care să îndeplinească scopul virusului. În plus, noul progrămel generează la rându-i virusei, al căror scop şi mod de acţiune se redefinesc permanent, însă au în comun reconstruirea prin utilizarea informaţiei disponibile prin computerul în care ajung.

Ia să combinăm noi acum cele două procese. De scris informaţie pe un mediu abundent şi generos ca spaţiu, precum ADN-ul, ştim că se poate. Am început să învăţăm şi cum să o manipulăm. Devine atunci o chestiune legitimă să ne întrebăm dacă oamenii nu or fi un soi de roboţi.

Full Text/Citeşte textul complet...

Two weeks ago, while sitting by the pool, Mălina red us a passage from the book she was reading. The source is a novel called Conspiracies of Rome, written by Richard Blake, a historical fiction having its plot set around the year 600. The following dialog triggered Mălina’s attention:

‘Where did you learn English?’ I asked nervously.
‘In England. Where else?’
A reasonable answer. Where else would anyone want to learn such an unimportant language, and learn it well?

The next day, I was reading a book which aims to help German speakers to learn English. On the left page is the English text, while German translation is on the right hand page. The book is called Snapshots of Britain, and the author is Joy Browning. I use it to learn German, and I cannot understand how they managed to have such a poor English translation (it is even poorer than my English!). I came across a paragraph that may answer my curiosity. As I said, the straightforward version is the German one:
"... die Bezeichnung «Britische Inseln» für dieses dem Festland Europas vorgelagerte Land sehr aussagekräftig und nützlich ist, denn es besteht aus mehreren Inseln, und seine Bewohner sind ein Inselvolk mit einer Inselmentalität."
I have underlined the nice word that explains much! The English translation from page 8 states:
 "... the “British Isles” is a very descriptive and useful name for this country just off the mainland of Europe, for it consists of several islands and its peoples are an island community with an island outlook.”

So, now everything is clear about England and English politics: the island mentality makes the Queen and her subjects to be somehow outside the mainstream :). Just the opposite to what the plot of the London Olympics' opening ceremony tried to demonstrate!

Full Text/Citeşte textul complet...

România prin cărțile altora ...

„But Beard had long ago lost interest in the plenitude and strangeness of America as represented by its television. They had hundreds of channels in Romania now, and everywhere else on the planet. Besides which, if it was on TV, it was no longer strange.”

Citatul se găseşte spre finalul cărţii din 2010 a lui Ian McEwan, Solar. Autorul nu are nevoie de prezentare, e un nume important al literaturii de azi, un tip bine documentat şi bine ancorat în realităţile contemporane. Fraza de mai sus reflectă probabil destul de bine imaginea României în lume: 'dacă până şi acolo, la marginea planetei, sunt sute de televiziuni…'

Full Text/Citeşte textul complet...

European geographies of reading

Imagine a 4 star all-inclusive hotel on a Mediterranean island. The guests obviously are a relatively homogeneous population: couples with pre-teen or young teenager kids, better educated and wealthier than average. More than this, their income should have been pretty similar.

My unsystematic observations, fully confirmed by my wife's, display a dully north-south discrepancy:

  • almost all Germans, British, and Poles were reading books;
  • French were also fervent readers, but, as compared to others, they preferred magazines;
  • Italians and Spaniards were laying in the sun.

Now, let see the Eurostat figures, knowing that comparison might be biased due to different population structures (i.e. some countries are far better educated as compared to others; some are wealthier than others; etc.). Also, some people may buy books from the neighboring countries.


I was actually surprised of the good fit. I would have expected lower consumption in the East, but there should probably be another effect given by the size of budget…




Note: The indicators are taken or derived from the Eurostat's Cultural statistics, 2011 edition. The graphs are drawn by myself.

Full Text/Citeşte textul complet...

Sâmburi

“Uite ăsta are unul!” îmi spuse Irina astăzi arătând către sâmburele negru ce trona pe felia ei.
*
Povestea începe însă mai demult, o poveste „de pe vremuri”, cum ar zice Irina. Şi începe simplu: a fost odată ca niciodată un om care avea o căruţă. O căruţă obişnuită, cu un cal putere, cu roţi de cauciuc, care se târâie încetişor pe străzile toropite de soare. Strada principală şi cea care duce la biserică sunt asfaltate. Restul, drumuri obişnuite, drumuri de praf. Omul strigă ceva. Aveau să treacă ceva ani în care să îl aud pe el sau pe alţi ca el, vară de vară, strigând acelaşi lucru. Poartă o pereche de pantofi negri, găuriţi de multă vreme, pantofi cenuşii, strălucind de atâta purtare, o cămaşă în carouri negre, albastre, roşii şi albe, duhnind a transpiraţie, de parcă ar veni din Evul Mediu, când oamenii se recunoşteau după miros. Ştiu asta chiar şi fără să mă apropii de el. Îl voi privi ani de zile de la distanţă, în fiecare vară. Mămaia va ieşi la poartă sau îl va striga chiar din curte. Se va târgui niţel şi se va întoarce cu braţele pline. Omul şi căruţa vor continua să se prelingă pe străzile satului, prin aceeaşi căldură toropitoare ce înmoaie asfaltul şi azi. Glasul lui îmi răsună şi acum în urechi. Satul a rămas acolo, în periferia Ploieştiului, 15 minute cu autobuzul până în centrul oraşului. Casele s-au mai schimbat, sunt acum şi alte străzi asfaltate în afara celei principale, care şi-a schimbat numele, împrumutându-l pe cel al tatălui meu.
***
Feliile mele au trei sâmburi negrii. Irina găseşte doar doi.
***
„Haai la peeeeeeeeeeeeepeni-pepeni!”. Glasul ţăranului se îndepărta uşor, continuând să răsune minute bune în urma sa. Mămaia iubea pepenii. Minim trei pepeni mari sau patru medii, nu îmi amintesc să fi cumpărat vreodată mai puţini. Doi mergeau în pivniţă, la răcoare. Al treilea poposea vremelnic într-o găleată cu apă rece. Dacă pepenii erau mai mici, doi luau calea găleţii. Mai ales în a doua parte a anilor 1980, apa era o resursă rară. Nu urca sus pe deal, pompele nu o trimiteau cu suficientă presiune pentru asta. Mergeam jos, în vale, cu găleţi şi butoaie urcate pe un căruţ. Tata ducea căruţul. Alteori o făcea Mămaia, ducând câte o găleată în fiecare mână. Deh, comunism, autoritarism, chestii din astea dragi lui Ponta, Năstase şi Băsescu.
***
Pepenele fără sâmburi e dulce şi răcoritor. Numai bun pentru cele câteva zile mai toride (26 de grade) din Köln. Un pepene produs în Spania.
***
Irinei nu îi plac sâmburii. În România era mereu o luptă să cureţe pepenele de seminţele sale negre. „Pe vremuri”, sub bolta din fața casei, feriți de arșiță, ascunși de straturile de flori ce ne despărțeau de stradă, scoteam pepenele din găleata cu apă, mâncam şi scuipam sâmburii afară cu mare asiduitate. Sâmburii alunecau, adesea căzând pe sol. Toţi pepenii aveau câte un ţanc, o tăietură mică, făcută special cu cuţitul, pentru ca să poată vedea cumpărătorul că pepenele este copt. De la o vreme nu am mai mâncat pepene verde. Nu îmi mai plăcea. Îl preferam pe cel galben. Ţin minte că tata tot mă îndemna la pepene verde, dar nu se mai lipea de mine. O fi fost de la sâmburi.
***
Flash-back în flash-back: Pe la jumătatea anilor 1980, tata a fost preşedinte al comisiei de bacalaureat la un liceu de prin Bărăgan. Erau doar 128 de kilometri din Ploieşti, dar cu Dacia noastră vişinie şi cu traficul de pe drumurile de atunci asta ar fi însemnat cam două ore şi jumătate. A dormit acolo câteva nopţi, aşa cum avea să doarmă mai apoi şi la Piteşti, într-un hotel în care aveam să înnoptez şi eu, 25 de ani mai târziu. Atunci, în Bărăgan, cei de acolo l-au dus la pescuit. Povestea că îi puneau până şi momeala în undiţă. Îi explicau la ce fel de peşte merge momeala făcută din pâine şi mămăligă, la care merg râmele. Iazul gemea de peşte, aşa că pescuia cu un spor incredibil. Mâncarea era bună şi multă, iar gazdele îi făceau toate poftele. Între cei ce susţineau Bacul era şi copilul şoferului primului secretar de partid pe judeţ. De aici tratamentul ultra-generos de care se bucura comisia de bacalaureat, în ciuda faptul că absolventul cu pricina nu ar fi avut nevoie de pile pentru a promova.
***
De acolo, din Bărăgan, tata a adus cei mai mari pepeni pe care i-am văzut vreodată. Cred că cel mai lung avea măcar 75 de centimetrii lungime, dar toate neamurile sale erau la fel. Parcă ni s-a spus că erau pepeni pentru export. Erau buni, răcoroşi. Atunci am aflat, de la tata, că cei vernil, lunguieţi, vărgaţi cu dungi longitudinale de un verde închis au numele lor: pepenoaică. Însă nici cei obişnuiţi – verde închis, aproape sferici, cu un moţ în vârf de la vrej, nu se lăsau mai prejos ca dimensiuni.
***
Irina nu avea cum să fi văzut pepenii acelor vremuri. Pe Mămaia nu a cunoscut-o, a murit cu câteva luni înainte ca Irina să vină pe lume. Se născuse cu 82 de ani înainte, în sezonul pepenilor. În certificatul de naştere scria 1 august, dar spunea că data nu e sigură, probabil se născuse câteva zile mai devreme. O înscriseseră în registrul de naşteri când îşi amintiseră (probabil între timp mâncaseră nişte pepeni!), dat fiind şi faptul că bunicul meu, tatăl ei, era de meserie primar în sat. Tatăl meu, ginerele ei, cel care acum este un simplu nume dat unei străzi, se născuse şi el în august. Glumea spunând că ar fi fost 23 august. Anul era chiar cel cu pricina, dar ziua era de fapt mai spre începutul lunii.
***
În satul acela pepenii erau importaţi. Solurile şi clima nu le era prielnică în sat, de aici şi căruţaşul venit din sud cu ai săi pepeni şi al său cal. Oamenii cumpărau pepeni de la cei ca el sau de la piaţă.
***
În anii 1980, o mulţime de oameni din Ploieşti au mers să lucreze în Africa de Nord, mai ales în Maroc. Regimul comunist român hotărâse să susţină zona respectivă cu resurse umane. Profesoara de geografie pe care am avut-o în clasa a VI-a (sau în a V-a?) ne povestea cum mersese cu maşina prin Africa, la marginea deşertului şi pe la marginea sa şi cum pepenii erau veneraţi pe acolo.
***
Toţi pepenii aceia „de pe vremuri” aveau sâmburi negri din plin. Pepenii aceştia de îi mâncăm azi în Köln sunt nişte soiuri noi, evoluate. Ani de zile am tot auzit în România că fructele şi legumele româneşti sunt cele mai bune, că pepeni ca la Dăbuleni nu mai există, că doar produsele noastre sunt cu adevărat naturale. Socrii mei, spre exemplu, ne-au furnizat astfel de gânduri, mai ales legate de roşii. Ce credeţi că au luat de curând din Köln, să mănânce la întoarcere, în România? Roşii!
***
Mă întreb însă cum ar arăta o lume în care pepenii nu ar avea deloc sâmburi, precum bananele. Ar fi şi ei în pericol permanent de dispariţie? Sau acest lucru să fie eliminat de diversitatea de specii, oglindită în varietatea fantastică de la magazin? (mai tot timpul anului ai de ales între trei feluri de pepene verde, incluzând un ‚mini-melone’, numai bun pentru două persoane sau chiar una singură, mai pofticioasă, iar pe post de pepeni galbeni găseşti - Galiamelone, Hönigmelone, Cantaloupe-Melone, Charentais-melone, Futuro-melone). O diferenţa mare faţă de acel „Hai la pepeni-pepeni!” din urmă cu 30 de ani.


Köln, 4.08.2012

Full Text/Citeşte textul complet...

Early 21st century: people matter!

Azi am făcut, am fost solicitat să fac, sau am de făcut review-uri la mâncarea pe care am comandat-o online, la două produse sosite prin amazon.de, la un articol pentru un jurnal academic, la vila romană pe care am vizita-o ieri cu Irina. Ieri am studiat review-urile făcute de alţii la hotelul unde mergem în vacanţă şi la împrejurimile sale, şi am dat şi like-uri la acele comentarii care mi-au fost de folos, sporind astfel reputaţia comentatorilor cu pricina. Un e-mail venit pe când scriam acest post mi-a atras atenţia că m-am împrietenit cu Alex pe Goodreads, asta doar pentru că eram deja conectaţi pe Facebook, aşa că pot să văd ce ratinguri a dat el la cărţile pe care le-a citit.

E vorba aşadar deopotrivă de leisure şi chestii profesionale, de consumerism şi cultură niţel mai elevată, de consum zilnic sau sezonier.

Asta e lumea noastră, de azi, în care prestigiul se democratizează şi toţi ne dăm cu părerea despre orice. Problema rămâne însă una de selecţie. Dacă majoritatea review-erilor sunt neprofesionişti, cum faci să decelezi comentariile cu adevărat utile? Într-o lume inegală, prestigiul va fi şi el afectat de calitatea comentatorilor. Ca să dau un exemplu simplu, în materie de muzică, dacă te referi la masa întregii populaţii de votanţi, voturile vor merge mai degrabă către manele şi house decât către jazz. În politică, Ponta şi Băsescu vor fi preferaţii. Iar Tom Clancy şi Paolo Coelho le vor lua clar faţa lui Kurt Vonnegut şi Ian McEwan. Chiar şi în ştiinţă, factorii de impact sunt biasaţi de masificarea învăţământului universitar.

Prin urmare mă întreb cum va reuşi umanitatea să asigure acele mecanisme regulatorii ce vor garanta progresul? Sunt sigur că o va face, însă întrebarea este cât de repede va reuşi acest lucru. Riscul unui nou Ev Mediu pare din fericire îndepărtat, dar nu trebuie ignorat. Oricum ar fi, cred că este interesant de urmărit în ce măsură vom reuşi să evităm pericolele aduse de cultura participativă şi să îi exploatăm optimal fantasticul potenţial…

Full Text/Citeşte textul complet...

România perfectă

45% prezenţă la vot şi 60% împotriva lui Traian Băsescu ar fi un rezultat bun. Foarte bun chiar, dacă e să luăm în considerare condiţiile existente. Mă refer, evident, la referendumul pentru suspendarea preşedintelui. Şi la modul în care văd eu lucrurile.

Ce ar însemna asta? Băsescu ar fi câştigător: nu a fost suspendat, nu a primit atâtea voturi împotrivă cât se aştepta la un moment dat, ba chiar stă bine considerând că o parte din electoratul său nu a venit la vot. Ponta ar fi şi el câştigător: populaţia a fost împotriva lui Băsescu. Procentul prezenţei la vot ar fi suficient de mic pentru a nu ne arunca în discuţii interminabile despre fraudare, chit că mulţi vor avea oricum tendinţa de a despica doar acest fir în patru, ca nu cumva să ne ocupăm de ce este esenţial în societate: corupţia, ineficienţa, lipsa de productivitate, nerespectarea legii, îndemnurile la autoritarism.

Pe de altă parte, un preşedinte cu tendinţe autocratice plasat împotriva unui guvern cu tendinţe similare ar putea asigura un pic de echilibru. Sau poate că nu, dimpotrivă, ar genera nesfârşite scandaluri şi hârşâială fără rost?

În acelaşi timp, ambele părţi ar pierde în mod evident. Suportul pentru Traian Băsescu s-ar dovedi inconsistent, ceea ce ar trebui să îi mai domolească tendinţa de a submina instituţiile statului, sportul său preferat în cei 7 ani şi jumătate de domnie. Ar fi destul de clar că preşedintele ar fi fost probabil uşor de demis dacă liderul coaliţiei ce i se opune nu ar fi un simplu hoţ ordinar (plagiat=furt).

În fine, România s-ar dovedi un mecanism care, organic, a respins simultan tendinţele dictatoriale, hoţia, nerespectarea legii. O Românie perfectă! În fine, nu chiar perfectă, într-o Românie perfectă, conform gusturilor mele, preşedintele nu ar căuta să deterioreze constant încrederea oamenilor în Parlament, Partide, Justiţie şi Media (adică cele patru instituţii fundamentale ale statului, dacă nu luăm în considerare Guvernul). În România perfectă un plagiator dovedit nu ar cuteza niciodată să rămână în o funcţie de decizie, ca să nu mai zic de faptul că nu ar fi avut şanse să devină prim ministru. În o Românie perfectă primul ministru nu s-ar plimba cu presa aservită pe la vile de lux, susţinând lucruri pentru care nu are dovezi. (sunteţi siguri că Ponta acesta e absolvent de drept?? Că a fost procuror??). În România perfectă nu s-ar fi cheltuit (din nou) atâţia bani pe un referendum fără rost. În România perfectă, curta constituțională ar interpreta legile în spiritul lor și nu în litera acestora, nepermițând, spre exemplu, mai mult de două mandate prezidențiale pentru Ion Iliescu, sau un prag de participare aberant atunci când nu ai habar care e de fapt numărul de electori.

Dar nu suntem în o România perfectă. Aşa că acum mă uit după soluţia optimală. O soluţie care să permită mai apoi identificare a problemelor majore şi corectarea lor. Şi nu mă gândesc aici la nici un fel de elită, ci la cetăţeni.Și mă gîndesc atât la felul cum arată lucrurile în țară, cât și la reflectarea lor în afara țării.

Şi ţin pumnii strânşi ca duminică să iasă scorul optimal: 45% prezenţă la vot (nu mai mult, nu mai puţin), 60-65% contra Băsescu (nici mai mult, nici mai puţin).

Full Text/Citeşte textul complet...

Lista rușinii / Shame list

These eight guys decided Wednesday that copy-pasting 85 pages out of 320 makes a PhD thesis honorable enough not to be considered plagiarism. According to my understanding of their character, I would suggest you the following:

If you met them, in international conferences, my advice is to avoid avoid them. If you see their papers in academic journals, do not quote them, they might be faked. If you get a patent signed by them, do not buy it, it might do the opposite of what it pretend to do. If you meet them in person, please go on the other side of the street.

They call themselves the National Council for Ethics, and are called by their lovely prime-minister as:

Doru Vladimir Puscasu - works as CEPROCIM, is engineer of industrial chemistry, and has degrees, including PhD, from Polytechnic University of Timișoara


Nicolae Burnete - Technical University of Cluj, with a BA from the same university (agricultural mechanics). Strangely enough, there is no reference to PhD studies in his CV, but he claims to be a full professor.He was recently accused of plagiarism.

Petru Andea - Politehnic University of Timișoara, degree (BA) in electromechanics from the same institution, no reference to PhD studies in his CV, full professor.

Victor Stoica - "Carol Davila" Medical University Bucuresti (medical doctor, degrees from the the same university)

Horia Iovu - Politechnic University of Bucharest, chemistry engineering, PhD from the same university. He has a good academic record, and a decent Internet page

Florin Ionescu - Steinbeis-Transfer-Institut Dynamic Systems of Steinbeis-Hochschule Berlin, is almost invisible on the Internet! He has a PhD in engineering, possible from University of Konstanz, where is also doctor honoris causa

Paul Dobrescu - Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative (sociologist, degrees in Philosophy from University of Bucharest), the second one with a decent internet page

Mihai Vladimirescu - University of Craiova - PhD in Theology from the same university, good LinkedIn profile**

Virgil Muraru - National Institute Of Research - Development for Machines and Installations Designed to Agriculture and Food Industry - INMA, PhD in engineering.


Later edit (21.07.2012, 18:54 Romanian time):
** There is no clear official news, but it seems that Mihai Vladimirescu resigned, leaving the National Council for Ethics just before the meeting which preceded the "clean Ponta decision". However, this news is not confirmed. In the Mediafax coverage from 13th of July, there is no mention to such resignment, although they say that two other members resigned: one invoked medical reasons, the other declined competence being from University of Bucharest. One comment to the news mentions that Mihai Vladimirescu would have been resigned as well. Evenimentul zilei make a note on 20th of July (that is after this post was published) saying that Mihai Vladimirescu might have been resigned, according to "same sources". I could not find any official statement on this, either released by the outrageous Council, by the Ministry of Education, or by Mihai Vladimirescu in person. A comment left to this post is the one that triggered my attention. If the news will prove true, I stand corrected, Mihai Vladimirescu did not participate to the "cleaning Ponta verdict". However, it is unclear why I could not find any declaration from him in the media??? (Let also note that, according to the StatCounter report, the bellow anonymous comment was done by a person from Craiova - the city of Mihai Vladimirescu, who entered the site after using Google to search for "mihai vladimirescu").

Full Text/Citeşte textul complet...


ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.


Definiţia de mai sus vine din DEX, ediţia 1998, şi poate fi regăsită pe Dex-online, aici: http://dexonline.ro/definitie/etica. Care va să zică în postarea de față folosesc un mod de citare corect. Folosesc sursa ca mai apoi să dezvolt o idee. O idee mai lungă decât cea enunţată de sursă, dacă mă înţelegeţi. Şi nu folosesc chiţibuşuri avocăţeşti ca să evit sensul corect al legii. Iar acest lucru se petrece pentru că mă refer la etică, carevasăzică la morală, și pentru că știu că imaginea țării mele este imaginea mea, parte din imaginea mea.

În clipa asta România e preocupată de soarta a două personaje: primul ministru şi preşedintele. Oarecum paradoxal, deşi aşa cum o să spun în ultima frază a acestei postări nu e chiar aşa, nu ăştia doi indivizi contează, ci alţii.

Hai să vedem despre ce e vorba: acum câteva săptămâni, în plin scandal Mang, Comisia de Etică a Ministerul Educaţiei este reformată, fiind înlocuită cu alta. Nu e prea clar de ce, dar e clar că acum avem alţi arbitri care să decidă dacă vremelnicul ministru al educaţiei de la Oradea a plagiat sau nu. Aflăm între timp că, în principiu, plagiatul e un sport obligatoriu în catedra cu pricina de la UO, universitate unde altfel există cel puţin un sociolog remarcabil (ştie el cine), dar şi multe acţiuni îndoielnice.

Întâmplarea face ca, doar câteva zile mai târziu să se declanşeze scandalul în care primul-ministru este acuzat că ar fi plagiat timp de 82 de pagini din cele 300 şi ceva ale tezei sale de doctorat. Cu alte cuvinte ar fi furat 25%. Primul ministru e şeful ăluia de a schimbat (ilegal spun unii) componenţa Comisiei de Etică. Evident, suspiciunile planează în aer. E greu de crezut că primul ministru nu ar fi ştiut ce se pregăteşte. În caz contrar ar fi clar că nu are ce căuta ca prim ministru. Să fie oare schimbarea componenţei Comisiei de Etică legată de publicaţiile unei reviste academice care nu se ocupă, aşa cum pare a crede primul ministru, doar cu natura?

La urma urmei nu are prea mare importanţă, exceptându-i însă pe noii membri ai Comisiei de Etică. Universitari, aceştia se trezesc într-o situaţie fantastic de complicată. Sunt chemaţi să repare prestigiul în pericol al unei țări de la periferia Uniunii Europene. Nu tocmai colonie, dar aşa, un soi de Vişeul de Sus, departe de capitală, aproape exotică pentru cei ce nu trăiesc în spaţiul carpato-danubiano-pontic, şi care, evident, nu prea au habar de existenţa unor oraşe precum Constanţa sau Iaşi, ca să nu mai zic de Vinţu de Sus şi Berceni. Dar care aud clar că primul ministru e acuzat de plagiat, că guvernul său a schimbat arbitrul (Comisia de Etică) în timpul meciului şi că acum încearcă să subordoneze Curtea Constituţională (CCR) şi să demită preşedintele. Nu contează dacă acestea sunt adevărate sau nu, dacă CCR e un instrument aservit sau nu puterii, dacă preşedintele e sau nu un autocrat. Tot ce contează e imaginea de ansamblu, care e devastatoare.

Iar ei, membrii proaspăt numiţi ai Consiliului de Etică se trezesc că ei sunt cei ce pot repara sau distruge imaginea ţării. E practic prima şi singura lor decizie care contează cu adevărat, indiferent dacă oamenii pricep sau nu asta. E simplu. Nici nu contează dacă Ponta a plagiat sau. Un verdict de non-plagiat va fi privit din start cu suspiciune şi nu va fi legitim. Ar fi fost firesc ca membrii Consiliului de Etică să îşi dea demisia în bloc imediat ce au aflat ce caz au de judecat. Ar fi fost firesc ca un prim ministru onest să îi ceară ministrul neinspirat al educaţie să repună temporar în funcţiune vechiul Consiliu, pentru a evita suspiciunile.

Nu s-a întâmplat niciuna dintre astea. Acum e vorba de o mână de oameni care trebuie să restabilească onoarea unei țări de la marginea Europei, care indiferent cât de marginal şi minoritar sunt, e şi ţara mea. Dacă Ponta nu a plagiat, e nasol: dacă spun asta, decizia lor e complet nelegitimă, date fiind împrejurările în care au fost numiţi membri în consiliul cu pricina. În cazul acesta ar trebui să îşi dea demisia şi să ceară ei ca vechiul consiliu să judece speţa. Dacă a plagiat e mai simplu: pot spune lumii întregi că Primul Ministru e un hoţ şi că e cazul să îl schimbăm. În ambele cazuri am arăta lumii întregi că suntem onorabili şi am intra imediat în Schengen. Altfel, suntem din nou pe fărașul istoriei.

Încerc să mă pun în pielea unui membru al Consiliului Naţional de Etică. Încep să simt o presiune apăsătoare. E responsabilitatea faţă de ţara mea, faţă de propria mea fiinţă. O decizie greşită înseamnă dezonoare, chiar dacă pentru moment ar duce la mărire. Dacă spun că Ponta a plagiat şi asta e fals, vor ridica pe moment în slăvi, dar voi fi deja un cadavru pentru generaţiile următoare. Voi fi cel ce a adus acuze nedrepte unui prim ministru onest. Dacă primul ministru rămâne în funcţie, ceea ce nu e exclus, am îmbulinat-o de-a binelea! Dacă spun că nu a plagiat şi asta e fals, devin un simplu lingău, iar ţara mea o suburbie fără onoare; când merg la conferinţe internaţionale (parte a meseriei de universitar), se vor uita ăia la mine ca la cea mai josnică specie de pe Terra. Numele meu şi al familiei mele va fi mereu mânjit de suspiciuni. Copii mei vor mereu copii ăluia care a făcut scăpat un hoţ şi a dus ţara de râpă. Asta se va întâmpla şi dacă nu a plagiat şi eu declar asta. Cel mai simplu ar fi dacă a plagiat şi noi decidem că a plagiat… Sau dacă găsim un chiţibuş avocăţesc să zicem că nu a plagiat, chiar dacă ştim că a făcut-o. Asta ar fi legal, dar nu ar fi moral. Moral este ca hoții să fie pedepsiți, indiferent ce portițe lăsa deschise legea din 2003 sau din 1234. Iar morala e cea pe care ar trebui să o apăr aici. Asta dacă ea contează cu adevărat pentru mine. Asta dacă imaginea României contează cu adevărat pentru mine. Asta dacă lumea îşi dă seama că EU, membru al Consiliul Naţional de Etică, sunt cel care trebuie să apere acum onoarea țării mele.

Pentru că, în clipa asta, România depinde decisiv de verdictul unei Comisii de care cvasimajoritatea nu au auzit până în urmă cu trei săptămâni: Consiliul Naţional de Etică. Iar ETICA e o chestie care ne poate confirma prezenţa în Europa sau ne poate trimite undeva departe, acolo unde am mai zăcut câteva sute de ani …

Ies din pielea membrului CNE. Realizez că trebuie să încerc să pun pe membrul acestui consiliu presiunea care să îl ajute să ia o decizie onestă. Şi postez aici. Sper să ajute.

Pentru că societățile, iar România nu face excepție, sunt formate din numeroși indivizi, și nu sunt simple jucării ale unora vremelnic definiți drept Prim-Ministru sau Președinte: România suntem noi toți, nu Băsescu sau Ponta.

Full Text/Citeşte textul complet...

Minoritar

În aprilie 1990 am fost la un pas de a mânca bătaie la mitingul opoziţiei. Cele trei partide istorice îşi prezentau candidaţii pentru Prahova în primele alegeri libere după mai bine de 50 de ani. Totul se petrecea pe platoul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti. Noi eram o mână de oameni. Cam o sută. În jurul nostru erau cam la fel de mulţi poliţişti, foşti miliţieni. Pe atunci nu existau jandarmi. În jurul poliţiştilor erau susţinătorii puterii. Aruncau cu ouă. Fie văzuseră reclama de la TVRL (Televiziunea Română Liberă), cea cu „două ouă, energie pentru o zi!”, fie, aşa cum spunea zvonul, la sediul FSN aflat în apropiere, la parterul clădirii „Şapte Etaje”, se distribuiau ouă. Şi linguri de lemn, confiscată din piaţa din spatele Halelor. FSN e partidul acela care avea să promoveze drept miniştri oameni de soi, precum Năstase şi Băsescu.

Am plecat de la miting cu câteva minute înainte să înceapă bătaia. Am scăpat nevătămat, aşa cum s-a întâmplat şi cu prietenii mei, colegii de clasă. Aveam 18 ani. Era prima întâlnire violentă postcomunistă la care asistam oarecum pe viu. Era un semn că eram în minoritate într-o ţară intolerantă, dar pe atunci eram prea idealist pentru a nu crede că se poate schimba ceva.

Şi s-a schimbat. În 1996, de exemplu, am votat PNL-AT. Vorba lui Cristi care mi-a zis pe atunci că ăia de votăm cu PNL-AT ne cam ştim între noi. Înotam ămpotriva curentului, nu votam nici CDR, nici FDSN. În 1996-1998 am fost convins că Ciorbea este o nulitate frustrată. Sunt la fel de convins de acest lucru şi acum. Mulţi credeau însă că individul cu pricina e un geniu. Se lăuda cu faptul că fusese şef de promoţie în facultate. Un tocilar obtuz, în opinia mea.

În 2000 ar fi trebuit să votez la locale în Bucureşti. Ar fi trebuit să aleg între Băsescu şi Oprescu. Merdre! Noroc că nu eram în ţară! L-aş fi votat pe Oprescu: nu mi-au plăcut niciodată autocraţii. Îmi amintesc că Lucian îmi zicea pe atunci că nu pricepe cum aş putea vota un FSN-ist. Câteva luni mai târziu mergeam să îl votez pe Iliescu, ca nu cumva să mă trezesc în ţara lui Vadim!

În 2004 a fost teribil de greu la preşedinţie, în turul II. A trebuit să votez din nou autocratul mai mic, pe Băsescu. Pe când toţi se aruncau orbeşte în braţele noii puteri, lăudându-o că e inteligentă, eu eram din nou minoritar. Minoritar total, nici cu puterea, nici cu opoziţia. Mă îndoiam că e corect ca DA să facă guvernul: pierduse alegerile. Spiritul Constituţiei spunea că PSD trebuie să propună un prim ministru. Preşedintele folosea însă chiţibuşării avocăţeşti ca să propună ceea ce tot el avea să denumească drept „soluţia imorală”.

Guvernul Năstase subordonase presa prin şantajele legate de distribuţia de contracte publicitare. Cel puţin aşa se spunea în jurul meu. Preşedintele Băsescu era şi mai rău: distrugea constant credibilitatea Parlamentului, singurul garant autentic al democraţiei. Dar lumea era fericită. Aveam creştere economică, adică pâine. Aveam 325 de parlamentari de tras în ţeapă. Adică circ. Ca pe vremea lui Carol al II-lea, nu-i aşa?

Băsescu avea să câştige din nou preşedinţia. De astă dată în faţa prostănacului. Eram din nou minoritar. Atât de minoritar încât până şi Iliescu devenea simpatic în raport cu ce vedeam că se petrece.

La Educaţie numiseră un ministru care se bătea cu pumnul în piept că e şcolit în vest. În fapte însă, intenţiile bune se transformau uşor-uşor în opţiuni dubioase. Guvernul Năstase dusese la rang de normă evitarea parlamentului prin ordonanţe de urgenţă. Asta fusese una din acuzele PNL şi PD. Guvernul Boc brevetase propria sa experienţă originală: asumarea răspunderii. Prima dată mi se păruse interesant, era un experiment la care speram prin 1993, în timpul lui Stolojan. A doua oară deja era o încălcare flagrantă a spiritului constituţiei. Legi fundamentale precum cea a educaţiei sau cea a sănătăţii trebuiau dezbătute de societate, altfel nu puteau fi implementate. Nu asta era însă poziţia majorităţii. Vorbesc aici şi de majoritatea parlamentară şi de populaţie. Curtea Constituţională, docilă, aproba orice, aşa cum aprobase şi cele N la puterea Ţ mandate ale lui Ion Iliescu.

Demiterea lui Băsescu în 2009 ar fi fost îndreptăţită în opina mea. Omul încălca flagrant legile bunei cuviințe, ca să nu mai zic de democraţie. „Ţigancă împuţită” şi „păsărică” ar i fost de ajuns. Românii iubeau însă bădăranii. Da, eram minoritar.

Nu m-am bucurat la venirea la putere a alianţei USL. Dimpotrivă, m-a uimit prostia acestora de a accepta guvernarea şi de a nu forţa alegeri anticipate. Comportamentul anticonstituţional al Guvernului Ponta m-a ororizat la fel de mult ca şi Guvernarea Boc. Sau Guvernarea Ciorbea. Până şi Văcăroiu mi se pare azi un tip decent în comparaţie cu urmaşii săi mai sus amintiţi. Pe Văcăroiu tata îl antipatiza puternic. Pe Mang şi Ponta, hoţi prin definiţie (asta e plagiatul: hoţie pe faţă) probabil i-ar fi urât cu înverşunare. A scăpat de asta, a murit pe neaşteptate acum câţiva ani.

Prin 2007 sau 2008 am fost la o emisiune la TVR. Aveam de a face cu un susţinător înfocat al Catedralei Nemurii Neamului (un alt punct în care sunt minoritar). Individul, jurnalist, ulterior parlamentar (ofensă maximă: din partea judeţului meu :(((), semidoct cu pretenţii intelectuale, şi acum susţinător înfocat al proiectelor autocratice băsesciene, dar pretinzându-se şi atunci şi acum drept garant al democraţiei, a tăcut abia când am adus în discuţie participarea mea la primul eveniment amintit mai sus. Ce importanţa mai avea acesta după aproape 20 de ani??

Asta e ţara mea, o ţară în care am fost şi rămân minoritar. Acum votez cu toate mâinile împotriva plagiatorului Ponta şi a autocratului Băsescu, aşa cum am votat împotriva Adrian Năstase şi Ion Iliescu, aşa cum nu mi-a plăcut aroganţa lui Nicuşor Dan (un program gol, dar pretenţii de mare gânditor), aşa cum mi se pare că PNL are un preşedinte nepotrivit. Mă uit pe analiza lui Barbu Mateescu şi văd că de fapt nu mă regăsesc defel în categoriile de acolo, aşa cum se întâmplă cu aceia care „ne cam ştiam între noi”, şi care par a avea şi azi păreri apropiate de cele expuse mai sus. Asta e, îmi place sau nu, sunt minoritar. Voi vota la referendum împotriva Băsescu şi voi susţine din răspunderi eliminarea lui Victor Ponta din viaţa publică. Cred că aşa se construieşte o societate democratică: penalizând pe cei ce încalcă legea. Altfel nu se poate. Şi nu aveţi încotro, trebuie să suportaţi minoritarii, chiar dacă vă deranjează constant prin existenţa lor, și nu sunt neapărat frizeri, plagiatori sau autocrați ;)



PS. La postarea asta a mers un Histoires Sans Paroles de la Harmonium (dacă nu ştiţi, asta e o trupă psyhedelică care s-a desfiinţat după 4 albume, constatând că deja a spus ce avea de spus, ceea ce le doresc şi lui Ponta şi Băsescu) şi un Leffe Radieuse (ca să radieze optimism), băut pe îndelete la cele 8,5 grade ale sale, că doar nu încurajez alcoolismul, minoritar fiind ;). Ah, pe la sfârșit merge și un EL&P, cu "Lucky Man" (nu mai dau link, că e clasică :p)

Full Text/Citeşte textul complet...

Spania-Italia ... la Belval

Pe un ecran gigant, în Belval, în Luxembourg, suporterii italieni privesc meciul, din mașină, de pe șezlongul colorat în culorile drapelului, de pe terasa restaurantului italian din piațetă. Fluturând steaguri, în tricoul naționalei, claxonând, scandând. Italia pare a pierde, dar nu contează. Iată câteva imagini de la pauză...



Full Text/Citeşte textul complet...

Am fost sau nu am fost securist??

Mă tot frământă această întrebare, legată de o întâmplare din trecutul meu pe care am povestit-o mai multora, dar pe care nici azi nu o înţeleg pe deplin. Ca să mă lămuresc, m-am adresat CNSAS. Iată mai jos scrisoarea pe care le-am trimis-o acestora, descriind de ce nu am idee ce poate scrie în prezumtivul meu dosar de la fosta Securitate. [WARNING: postarea e lungă şi poate fi plicticoasă dacă nu vreţi să aflaţi detalii despre sfârşitul anilor 1980, în Prahova. Click pe titlu dacă vreți să vedeți toată postarea]

Full Text/Citeşte textul complet...

Pe când eram student la două facultăţi, s-a întâmplat la un moment dat să mă prezint pentru prima oară la examenul de la o anumită materie direct în sesiunea de re-reexaminări din toamnă. Pe atunci nu mergea să treci anul cu un examen picat. Dacă picai sau nu te prezentai, puteai să mergi la restanţă. Dacă nu luai nici în sesiunea de restanţe, mergeai la aceste re-reexaminări (pe scurt re-re), unde erai evaluat de o comisie formată din minim trei sau patru cadre didactice. Dacă nu treceai nici atunci, depuneai cerere de re-re-reexaminare. Dacă nici acum nu reușeai să iei notă de 5 sau mai mult, repetai anul anterior, dând din nou examen la majoritatea materiilor, nu doar la cele la care picasei.

Anul cu pricina cred că era al doilea meu an ca student în sociologie, al patrulea la cibernetică. În al doilea semestru am avut la ASE materia P.M.. În sesiunea obişnuită, calendarul s-a suprapus aiurea cu sociologia, nu am avut cum să mă pregătesc bine, aşa că nu m-am prezentat la examen. În sesiunea de restanţe cred că eram pe teren, departe de București, în echipele Observatorului Social, coordonat de profesorul Vintilă Mihăilescu. Aşa că am ajuns să susţin examenul la P.M. direct în re-re.

Se dădea oral. Am tras un bilet, era uşor, l-am rezolvat repede (la final am luat nota 9). Stăteam în prima bancă, aşa că auzeam tot ce vorbeau cei trei profesori din comisie. La un moment dat, a apărut şi un al patrulea, scuzându-se faţă de ceilalţi că a întârziat. După ce s-a aşezat, cel mai în vârstă dintre ei i-a întins un tom: „Uite măi S., că am scos carte.” „Felicitări!” a îngăimat noul venit, dar primul nu încheiase: „Te-am pus şi pe tine autor, uite aici, la capitolul 12”. Apoi discuția a decurs normal, ca şi cum comunicarea cu pricina era un lucru firesc.

Oare cum o fi să devii autor fără să ai habar? Oare S. chiar scrisese vre-un rând cândva pe care îl incluseseră în carte?

Tot cam pe vremea cu pricina, viitorul preşedinte al Ungariei îşi scria teza de doctorat. Anul acesta a demisionat: o copiase în bună măsură de la un bulgar. Tot pe vremea aceea, unul dintre numele importante ale celeilalte universităţi unde studiam, ne spunea la curs: „Cărțile din cărţi se fac”.

În timpurile noastre, aflăm despre isprăvile unora pe care îi chemă Mang şi Kövesi. În timpurile noastre ministrul german al apărării demisionează după ce e acuzat de plagiat.

Mă întreb dacă o fi vreo legătură între faptele astea, altfel disparate. Să fie oare vorba de coincidenţe, de chestii complet neconectate, de trăsături culturale, de tendințe globale, sau de altceva?



PS. Tot în timpurile noastre, am primit un e-mail amuzant în care aflam că aş fi coordonator al unei părţi dintr-un volum, primind direct şpaltul cărţii, fără a mă fi întrebat nimeni ce părere am despre conţinutul părţii cu pricina. Mi se spunea însă că e posibil ca textul să fi suferit modificări față de forma pe care o știam eu și pe care nu agreasem oricum că ar merge publicată în volum. Mi se spunea că trebuie să mă mișc iute, că în trei zile pleacă la tipar, la o editură de prestigiu. Am optat să nu accept să contribui la volumul cu pricina și să le urez succes.

Full Text/Citeşte textul complet...

Hai să precizez de la început lucrurile: nu l-am auzit vreodată vorbind pe Nicuşor Dan, dar am o anumită atitudine empatică faţă de persoana sa, derivată din vechea mea prezenţă, fără rezultate notabile, pe la olimpiadele naţionale. Cred de asemenea că Nicuşor Dan este o persoană bine intenţionată, sufletistă, mai politicoasă decât alţi candidaţi, mai educată. Altfel nu ar fi atras valul de simpatie pe care îl simt în rândurile multora dintre prietenii mei. Entuziasmul şi bunele intenţii nu cred însă că sunt suficiente pentru a-l transforma în candidat credibil pentru primăria unui oraş mare. O să argumentez mai jos şi asupra dubiilor pe care le am cu privire la modul în care completează aceste calităţi cu altele ce l-ar fi putut transforma într-un primar eficient.

Mai întâi e util să spun cum am ajuns să scriu despre Nicuşor Dan. În mod normal, candidaţii independenţi la primăria unui oraş mare mi se par prea puţin interesanţi. Mărimea localităti implică o complexitate rezolvată prin construcţia de instituţii complicate, iar soluţiile din orice zonă necesită ceva expertiză. Nimeni nu deţine expertiză în toate domeniile, prin urmare are nevoie de o echipă largă, omogenizată prin acele training-uri şi team-building-uri prin care trec membrii partidelor serioase. În comunele mici e altă mâncare de peşte, dar la peste două milioane de locuitori ai nevoie de o echipă serioasă în jurul tău. De aceea prefer în general, în oraşe mari, candidaţii de partid.

Se întâmplă însă că în ultimele săptămâni am tot primit îndemnuri şi solicitări de a-l susţine. Spre exemplu, între contactele mele electronice (pe reţele de socializare), sunt câţiva care sunt pe de o parte susţinători activi sau semi-activi, dar şi parte a unei elite locale incipiente: Mirel Palada, Mircea Kivu, Ovidiu Voicu, Claudiu Tufiş sunt câţiva dintre ei. Toţi nume importante în domeniile lor, persoane a căror părere contează sau începe să conteze din ce în ce mai mult în spaţiul public românesc. Zilele trecute, unul dintre puţinii jurnalişti români care este cu adevărat profesionist, Cătălin Tolontan, a făcut şi el publică preferinţa sa. Tolontan se înscrie de altfel într-o campanie electorală despre care bănuiesc că a fost discutată cu Nicuşor Dan şi care a cunoscut zilele trecute o intensificare în blogosferă.

Era firesc să văd ce e cu candidatul preferat al acestei elite, să aflu dacă nu cumva e special, dacă nu are o vastă echipă în jurul său, de genul celor 15.000 de specialişti ai CDR, dar de această dată reali.

Imediat după o postare a lui Claudiu Tufiş pe Facebook, am căutat pagina de Internet a lui Nicuşor Dan şi acolo am căutat după programul său. Am experimentat prin urmare prima dezamăgire. Nu am găsit programul, ci doar o listă cu acţiuni în varii domenii, botezată @Ce vreau să fac@ şi care probabil ţine loc de program. Sună foarte mult a declaraţii de intenţii. Toate sunt dezirabile. Toate ar putea fi utile. Unele sunt mai la stânga, altele mai la dreapta. Aproape niciunul nu pare a avea calcule de fezabilitate în spate. Aproape niciunul nu sugerează o echipă care să îl susţină pe Nicuşor Dan şi care să se priceapă cu adevărat la administrarea unui oraş.

Uite câteva exemple de proiecte propuse bucureştenilor de către candidatul la fotoliul de primar, în grafia folosită pe site-ul acestuia:

* ECONOMIA: @Spatii gratuite pentru startup’uri@. Nu am înţeles de unde ar dispune primăria de aceste spaţii, localizate probabil, conform a ceea ce se spune deasupra propuneri cu pricina, de-a lungul Dâmoviţei, în zona universităților care sunt sau vor fi localizate acolo.

* EDUCAŢIA: @Catedre pentru un numar de profesori universitari de varf la nivel mondial, in special in tehnologie, IT si industrii creative.@ Eu nu ştiam ca primăria Bucureştiului să aibă în proprietate sau în administraţie vreo universitate? Şi chiar dacă ar fi aşa, cu câţi bani ar trebui plătit un profesor „de vârf” pentru a accepta să vină să lucreze la o universitate slabă, departe de elita mondială, cu dotări discutabile, şi studenţi preocupaţi mai degrabă să lucreze pentru a se întreţine. La urma urmei şi Messi ar dori probabil din suflet să fie coleg cu Curelea şi Ferfelea, la Sportul, dar e greu de crezut că ar putea fi stimulat financiar să joace acolo…

* CÂINII VAGABONZI: @Amenzi drastice pentru persoanele care abandoneaza caini@. Pragmatic vorbind: cum îi identifici pe aceşti contravenienţi? Avem deja CCTV??

* LOCUINTE SOCIALE: @Obligarea dezvoltatorilor de noi complexe rezidentiale la un procent de locuite „sociale”, cu pret accesibil@. Deci, candidatul ar vrea ca să stimuleze partea de bussiness (cursuri gratuite de antreprenoriat pentru studenţi – probabil indiferent de provenienţa studenţilor; un parc IT şi stimulente pentru industria respectivă ş.a.m.d.), dar îşi propune o politică de tip chinezesc sau poate cubanez în construcţii: „construieşti matale, dar dai o parte din ce construieşte către primărie, că altfel nu se poate”. Asta ca să nu mai zic de faptul că e greu de crezut că un dezvoltator ce face locuinţe la standarde contemporane (adică mai scumpe), ar putea găsi clienţi care să cumpere astfel de case şi să fie vecini cu beneficiarii de ajutor social. Impactul asupra capacităţii comunităţii de a acţiona pentru generarea de bunuri publice (i.e. oamenii să coopereze pentru a face chestii ce le sunt utile tuturor vecinilor, aducând părţi egale sau aproape ca şi contribuţie) ar fi dezastruos.

V-a plăcut ultima frază, înainte de paranteză? Nu am scris-o întâmplător aşa, cu trimitere către limbajul academic. Modul în care este scris programul lui Nicuşor Dan este unul tipic jargonului ONG. „Propun o schimbare de viziune.” este cred o emblemă a acestui mod de exprimare. „Trebuie sa inceteze cheltuirea aberanta a banului public.” Simbolizează cealaltă componentă semantică a programului, cea desprinsă din politică.

De altfel, întregul program seamănă cu programele partidelor politice din România, în 1996-1997, când le-am analizat şi prezentat în amănunt. (Mălina Voicu, Bogdan Voicu. 1999. Programe sociale ale partidelor politice româneşti, in Cătălin Zamfir, ed., Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti: Expert, 583-691.). Senzaţia este neplăcută, mai ales că, în urmă cu câţiva ani, când am privit în treacăt prin programele de partid, acestea deveniseră un pic mai consistente.

Bref, Nicuşor Dan nu m-a convins că bunele sale intenţii sunt dublate şi de expertiză, de o echipă cu care să lucreze. Programul său pare mai degrabă o înşiruire de lucruri care i se par drăguţe decât un proiect consistent.

Intrigat de subţirimea propunerilor din secţiunea de educaţie, mai ales în ce priveşte educaţia universitară, am zis să verific şi legitimitatea pe care Nicuşor Dan o invocă. Am folosit Google Academic ca să observ un scor (google-)H de 3. Web of Knowledge m-a ajutat să observ că nici pe acolo nu sunt foarte multe produse. La o primă privire pare a avea nivelul mediu în matematica românească. Am constatat apoi că doi ani de la obţinerea doctoratului a devenit un soi de rector a unui soi de fundaţie pe care a numit-o universitate. Poate nu am înţeles eu bine? :( Cert este că legitimitatea academică pe care o invocă pare a fi una subţire.

Am rămas cu impresia de la început: probabil este un candidat bine educat, entuziast, dornic de a face lucruri bune. Din păcate nu are o echipă, îi lipsesc însuşirile de a fi primar.

Nicuşor Dan nu pare a fi sus prin sondaje. El atrage însă atenţia unei elite locale relativ tinere. Devine astfel simbolul unui fenomen îngrijorător pentru democraţia de la noi, o expresie a proastei funcţionări a partidelor şi mai ales a societăţii.

Cu mult timp în urmă, Claudiu (Tufiş) îmi spunea că ar fi bine ca şi la noi votul să fie condiţionat de înregistrarea prealabilă a electorilor: dacă vrei să votezi, anunţi cu două luni înainte acest lucru la primărie. Aceasta te include pe listele de votanţi. Fără a fi pe listă nu poţi vota. Am tot respins până de curând ideea. Mi se părea că restrânge dreptul de a fi reprezentat. Acum însă sunt tentat să văd mai degrabă avantajele. Dincolo de potenţialul de a elimina fraudele (sau mai exact de a creşte substanţial probabilitatea de a depista pe eventualii organizatori de fraude), înregistrarea prealabilă ar face ca la vot să apară mai ales oameni relativ informaţi, forţând partidele să crească calitatea ofertei. Nicuşor Dan şi-ar putea atunci găsi locul într-un partid, ar căpăta o echipă şi ar putea să îşi completeze calităţile de om entuziast şi bine intenţionat, de activist civic, devenind ceea ce acum din păcate astăzi nu pare a fi: un bun edil.

În ce privește candidatul care voi vota, pentru mine lucrurile sunt simple. Nu voi fi în țară, așa că nu am dilema de a decide cu cine să votez. Dacă aș fi fost însă votant în București, cel mai probabil nu aș fi votat cu Nicușor Dan. O victorie a sa, în condițiile unui program bazat mai degrabă pe sloganuri, ar fi riscat să fie mai degrabă păguboasă pentru democrație și dezvoltare. Ar fi generat dezamăgiri similare eșecurilor CDR din 1996-2000. Ar fi ucis încă nițel din o chestie mică și năpăstuită numită speranță...

Full Text/Citeşte textul complet...

Égalité? Facebooké? Costumé?

Mark Zuckerberg este un tip care apare des prin ziare zilele astea. Pe prima pagină. Parcă săptămâna asta a fost ziua lui. Şi tot zilele astea, compania sa, Facebook pe numele ei, vinde pentru prima oară acţiuni. Probabil nu este o coincidenţă, ci un pas menit să atragă publicitate. Facebook va scoate probabil o grămadă de bani din listarea la bursă. Acţiunile se vor vinde cu mult peste preţul nominal (initial price offer IPO). Investitorii vor spera în câştiguri exorbitante, chit că experienţa anterioară spune că în cazul companiilor online, preţurile au scăzut sub IPO în mai puţin de un an.

Mark Zuckerberg este zilele astea peste tot, la fel cum like-urile sale sunt pe mai toate paginile de net, inclusiv în subsolul acestei postări preluate oricum automat de atotputernicul Facebook, cel cu 9 miliarde utilizatori. Presa luxemburgheză de exemplu este înnebunită după el. Sau mai corect ar fi să spun că e înnebunită de el. Vă reamintesc că Luxembourg este un paradis fiscal care a decis de câţiva ani ca să devină transparent, ca parte a UE. În plină criză financiară, Marele Ducat a început şi el să cunoască probleme, altfel greu de imaginat la cei 1500 de Euro lunari/om cât este ajutorul social sau 1800 de Euro cât e salariul minim.

Băncile rămân însă importante, iar statul le-a sprijinit recent să se menţină pe linia de plutire. Şi dintr-o dată apare pe prima pagină Mark Zuckerberg. 28 de ani, în şlapi, blugi şi hanorac. CEO. Patron. Multimilionar. Sau multimiliardar. Cu bani mulţi carevasăzică. Şi fără costum. Fără cravată legată până în gât. Un fel de Steve Jobs, dar mai rău, dacă e posibil aşa ceva. Atât de rău că L’Essentiel, unul dintre cele două cotidiane ce se distribuie gratuit în Luxembourg, îl pune pe fondatorul Facebook pe prima pagină în ediţia printată. Bancherii se înfioară. De ani de zile, mai exact de multe secole..., distincţia dintre pălmaşi şi oamenii cu adevăraţi valoroşi este marcată de pantaloni de stofă, costum şi, mai nou, cravată.

Vara, la 35 de grade, cămaşa stă încheiată până la ultimul nasture, iar nodul de la cravată se urcă până în mărul lui Adam. Aerul condiţionat se învârte harnic, aducând mediul ambiant la 17 grade, nu cumva să relaxăm nodul de cravată. La naiba cu protecţia mediului, asta e pentru idioţi, nu pentru bancheri, staruri TV sau politicieni. Deşi, la TV, au început să urmeze exemplul dat de mediul academic şi să treacă la casual, sau, mă rog, smart casual. Între politicieni, puloverul lui Petre Roman rămâne o excepţie. Starurile TV au momente când devin mai umane, dar atunci înlocuiesc uniforma de servici cu costumaţii scumpe, deci sunt de partea bună a baricadei. La fel şi avocaţii. Nu renunţăm noi aşa uşor la uniformă, chit că un ziar italian (da, italian, adică de la ăia care se pricep la modă!) scria acum doi ani că dacă am renunţa la cravată vara, am reduce consumul de energie electrică cu câteva procente importante.

Acum, vorbind serios, mă aştept ca nebunia cu înregimentarea anumitor profesii (funcţionarii bancari, reprezentanţii de vânzări, cei din asigurări, avocaţii, notarii, politicienii, CEO de la firme mai răsărite) să ia şi ea sfârşit în următorii 10-15 ani, dacă nu cumva mai devreme. Mişcarea indignaţilor, care aniversează zilele astea un an, e doar un mic semn că lumea s-a cam saturat de aşa ceva. Ţinuta lui Zuckerberg spune că deghizarea în mare om nu mai e la modă în societatea cunoaşterii. Banii încep să fie mai puţin relevanţi decât capacitatea de a înţelege, aşa spun studiile sociologice din ultimii 40 de ani. E adevărat însă că sociologii nu sunt economişti, dar nu ei au eşuat lamentabil în a prezice şi preveni recesiunea.

Mă uit la vecinii din clădirea vecină, sediul central al unei bănci, o clădire masivă, în care toată activitatea se petrece fără relaţii cu clienţii. Bărbaţii sunt cu toţi „costumaţi” de parcă ar trăi pe vreme lui Ceauşescu. Sunt în fapt funcţionari la o bancă salvată de la faliment prin injectarea a 6,4 miliarde de Euro de către trei state europene, şi apoi prin vânzarea filialei luxemburgheze către nişte qatarezi. Surprinzător, uniforma femeilor e mai puţin strictă: văd zilnic destule care poartă chiar blugi! Îmi vine în minte vremea când 'ororizam' şefii mergând, vara, în bermude, la biroul de la o agenţie internaţională din sistemul ONU ;). Asta era însă pe când eram tânăr şi chiar şi azi ar fi socotit mult prea revoluţionar. Mâine va fi însă altceva.

Întrebarea este cine din domeniul bancar, ce jucător important, va îndrăzni să renunţe la reminiscenţele conformismului medieval şi să urmeze exemplul lui Zuckerberg, cu menţiunea că mie nu îmi plac papucii săi de plajă. Aş prefera nişte sandale de calitate. Evident, la Bucureşti nu ar merge nici acelea: e prea mult praf după gustul meu.

[Postarea aceasta se potriveşte la a doua bucată de pe albumul de debut al trupei Yes, apărut în 1969 şi intitulat simplu: YES. A doua piesă se cheamă „I See You” şi are un debut fascinant, o ironie simpatică la melodiile siropoase, deşi piesa este un cântec romantic în sine: I see you/La la la, la la la, la la la, la la la/I see you. Se potriveşte contextului şi o bere belgiană interesantă, Kwak, cu o etichetă kitschoasă, dar cu un pahar fantastic (vezi poza) şi un gust bun. Şi, din nou, în ton cu postarea, un vers din aceeaşi piesă a celor de la Yes: Tell your friend, I’am aware that she care!. Glorious isn’t it? Precum o sută de like-uri ;)]

Full Text/Citeşte textul complet...