Faptul că educaţia în România arată prost este deja o temă pe care o vehiculează toată lumea. E la modă să spui ceea ce în urmă cu câţiva ani nu vroia aproape nimeni să recunoască.

Acest lucru însă face la fel de mult rău educaţiei ca şi nerecunoaşterea hibelor.

Am auzit numeroşi membrii de rang înalt ai administraţiei publice - preşedintele, secretari de stat în Ministerul Educaţiei, alţi miniştri etc. - afirmând public că şcoala românească este de o calitate discutabilă. Am cunoscut responsabili importanţi din Ministerul Educaşiei care îşi trimit copii să studieze fie în afara ţării, fie la şcoli particulare.

Semnalul este clar.

Pe de altă parte, cel mai des povestea cu slăbiciunile educaţiei este utilizată aproape exclusiv în scopuri electorale. Simpla enunţare a problemei şi transpunerea ei în lucruri "sexy" pentru mass media nu ajută nimănui. Marian, pe vremea când eram colegi de birou, avea un screen saver care repeta fraza: "simpla constatatre că eşti prost nu te face mai deştept".

Politicienii se apleacă mai ales asupra chestiilor şocante, de genul filosofi versus ospătari, iar presa, cu slăbiciunile ei profesionale, nu reuşeşte să preia şi să poarte în dezbaterea publică altceva (chiar mă întreb, din ce în ce mai des, dacă libertatea presei chiar este cel mai mare câştig postdecembrist. Adesea găsesc însă avantaje net superioare, precum libertatea de mişcare, antreprenoriatul etc.)

Pe urmă nimeni nu se înghesuie să observe că sistemul educaţional este prost aproape dintotdeauna. Noi toţi suntem produsul lui. Iar problema poate vine şi de aici, dat fiind că peştele de la cap se cam împute.

Nu ar fi rău, prin urmare, să discutăm despre problemele reale ale educaţiei şi mai puţin despre prostiile spuse cu seninătate de diverşi aleşi ai neamului. Altfel, nu facem altceva decât să ajungem să confirmăm lumii brandul despre care vorbeşte Claudiu.

Full Text/Citeşte textul complet...

Divide et impera

"Chiaburii fură sudoarea poporului"

.....

"Noi muncim, nu gândim"

.....

"Bugetarii primesc prea mulţi bani şi sunt ineficienţi"
"Avem prea mulţi filosofi şi prea puţini ospătari"


Oare societatea chiar câştigă din lupta de clasă???
Oare schimbarea să fie doar una de faţadă?

Full Text/Citeşte textul complet...

1. Traian Băsescu are perfectă dreptate: nu avem nevoie de filosofi, ci de ospătari. E simplu, noi muncim, nu gândim. Ceea ce uită însă preşedintele este că nu e tocmai simplu să fi ospătar în ziua de azi: trebuie să ştii ce vin merge cu ce fel de mâncare, ce garnitură e mai indicată, cum să combini aperitivul cu restul etc. Optam mai demult pentru introducerea unei astfel de discipline într-un curriculum şcolar obligatoriu...

Problema este că, pentru a stăpâni astfel de cunoştinţe alese, ai nevoie şi de câţiva filosofi ca să te înveţe varii politeţuri de-ale lor. Iar astfel de politeţuri şi gusturi se deprind prin acel învăţământ superior care se masifică în prezent şi în care, în lume, se merge cu paşi repezi către 75-80% rată de cuprindere.


2. Altfel, Traian Băsescu are dreptate a doua oară: ca să ajungi pe prima pagină a ziarelor şi a blogurilor, trebuie să dai cu pietre în baltă.


Alte gânduri despre ospătari, istorici şi politicieni găsiţi pe la Cristi, pe la Tolontan şi probabil prin multe alte locuri.

Full Text/Citeşte textul complet...

Vanity press. Nu ştiam că aşa se cheamă, dar am aflat de la Claudiu.
Există până şi o intrare pe wikipedia.

Dai un ban, probabil câteva zeci de dolari, şi ai o carte de autor. Nu contează ce text pui înăuntru.

Apoi poţi să îi spamezi pe cei pe care nu îi cunoşti, strigând că este "prima carte a unui sociolog roman aparuta in Statele Unite in ultimii 20 ani". Ba mai mult, nu e doar o carte, ci sunt chiar două, şi, ca să dai putere gestului, le lansezi la Bookfest.

Cei mai vechi în branşă au idee cu siguranţă cine e personajul, de care au fost deja spamaţi. Pe cei care nu îi cunosc istoria profesională, dar aud despre gogoriţa de mai sus, îi sfătuiesc să viziteze site-urile "editurii" şi ... organizaţiei (???) unde a fost publicat marele autor.

Mă întreb, necunoscându-i ambiţiile profesionale, oare o încerca să îşi facă dosar de profesor universitar pe la vreo universitate?? ;)

Full Text/Citeşte textul complet...

În noaptea de dinaintea alegerilor îmi puneam trei întrebări. Răspunsurile au fost în principiu cele aşteptate: rezultatele au confirmat în mare predicţiile preelectorale şi votul de la începutul iernii trecute, exit-poll-urile au indicat binişor distribuţia finală (felicitări ambelor agenţii de colectare a datelor), PNL a fost ca de obicei supraestimat, independenţii au câştigat niţel din diferenţele de mobilizare (aşa cum mă gândisem duminică mai spre prânz, în comentariul postat atunci). Ce fusese mai puţin intuit, dar ar fi fost uşor de prezis, este câştigul UDMR rezultat din diferenţele de mobilizare.

Uitându-mă la cifrele de exit-poll, postate la un loc cu hărnicie de Turambar, văd că estimatele finale sunt un pic în afara vestitei marje de eroare pentru PNL şi PRM, iar la una dintre casele de sondare UDMR-ul iese probabil din marjă, în timp ce la cealaltă e posibil ca EBA să facă acelaşi lucru (nu am stat să fac calcule exacte, mai ales că nu am cifrele care să îmi permită să calculez marja de eşantionare stratificată; evaluările pe care le-am făcut în fraza de mai sus sunt bazate pe estimări grosiere asupra a cât ar trebui să fie marja de eroare garantată cu 95%, la distribuţii 85-15, 90-10, respectiv 95-5, pornind de la ipoteza, avansată de Turambar, că la 50-50 ar fi 1,5%).

De aici apar două întrebări importante pentru sondatori, cărora ar fi util să li se ofere răspunsuri serioase pentru alegerile de peste 4 ani (asta dacă nu or fi anticipate mai înainte):

1. De ce PNL apare din nou supraestimat în exit-poll. Cred că se întâmplă sistematic începând cu 2000.

2. De unde provin erorile de la UDMR/PRM. Mai multe ipoteze pot fi aici testate: (a) vicii de ponderare a eşantioanelor finale astfel încât să ia în calcul şi prezenţa reală la vot; (b) mici deviaţii în aplicarea criteriilor de stratificare la proiectarea eşantioanelor; (c) selecţia reţelelor de operatori.

Full Text/Citeşte textul complet...

Portrete (II)

Probabil că aş fi amânat la nesfârşit scrierea postării anterioare, dacă nu m-aş fi uitat la televizor ieri seară.

Mi-am amintit de un drum la Bruxelles, de acum câteva săptămâni. În sala de aşteptare de la subsolul aeroportului Otopeni – Tarom nu are bani să plătească burduf, aşa că te duc cu autobuzul de la boarding la scara avionului, aşadar în sala cu pricina se derula spectacolul obişnuit oferit de funcţionarii români ce petrec toată săptămâna la Bruxelles şi de cei care plecau de duminică seară pentru a se întoarce sâmbătă dimineaţă.

Nu lipseau fluturatul paşapoartelor diplomatice, guduratul pe lângă europarlamentari, secretari de stat sau oameni de afaceri. Unul dintre cei linguşiţi făcea o figură aparte: nu vorbea în gura mare, ca şi cum ar face o demonstraţie de putere, părea a respinge tentativele de gudurare, era mai degrabă izolat, era îmbrăcat decent, fără fasoane, dar cu haine de calitate, nici scumpe, dar nici ieftine, din cele ce se destramă la prima purtare.

Am fost vecini de culoar în avion şi l-am putut vedea: nu vorbea tare cu ceilalţi, nu trata de sus stewarzii, citea o carte (despre viaţa lui Alexandru Macedon, în limba română), zbura la clasa economic.

Mi-a plăcut omul. De altfel îi mai apreciasem în câteva rânduri, văzându-l intervievat, răspunsurile cumpănite, faptul că ştie despre ce vorbeşte şi nu spune cuvinte doar pentru plăcerea de a se auzi vorbind. Îmi plăcuse modul în care atrăgea atenţia asupra unor riscuri ale României, altfel ignorate de clasa politică românească. Părea a fi altfel, diferit mult faţă de mult mai celebrul său frate.

L-am revăzut aseară la televizor. Avea acelaşi comportament, chiar dacă zilele acestea i se termină mandatul de comisar european.

Sper să nu mă înşel asupra sa, adăugându-l aici, la România pozitivă, pe Leonard Orban. Şi mai sper ca următorul comisar european român să i se apropie ca valoare.

Full Text/Citeşte textul complet...

Portrete româneşti

Pantofii cu vârf ascuţit, hainele relativ scumpe, dar prost combinate, şi neapărat sclipitoare, machiajul ei un pic prea puternic, părul lui geluit, costumul din înlocuitori pre-hi-tech. Este evident că sunt estici. Vorbesc tare, româneşte, şi flutură în vânt paşapoarte diplomatice. Afişează ostentativ superioritatea faţă de ceilalţi călători. Nu stau aproape niciodată la coadă, alături de muritorii de rând. Se îmbarcă în primul avion ce pleacă dimineaţa la Bruxelles. Se întorc seara, cu braţele pline de pungi de la duty free, dar şi de plase cu cumpărăturile făcute peste zi.

Am zburat prea des către şi dinspre Bruxelles ca să îi confund. Hainele, privirea, comportamentul îi trădează dacă îi întâlneşti în timpul zilei, la Inno, în centrul Bruxelles-ului, unde o cămaşa redusă costă de la 40 de Euro în sus. Îi vezi de la distanţă că sunt estici. Ştii că sunt funcţionari guvernamentali, ce chiulesc de la o întâlnire europeană. La urma urmei guvernul nu are nevoie de reprezentare, se reprezintă el şi singur.

Cei din avionul de duminică seară, spre Bruxelles, sunt uşor diferiţi: hainele încep să se schimbe, adesea au cărţi de citit în mână, lucru destul de rar la călătorii din România, discută despre cât de mare e birocraţia, afişează o atitudine de superioritate, dar un pic mai soft. Până şi pantofii încep să se schimbe: se vede că nu mai sunt supuşii modei vârfurilor alungite, aşa cum a venit ea din Asia în urmă cu 10 ani.

Mă gândesc uneori la ei, cum se poartă în Bucureşti, întâlnind petiţionari ce vin către guvern de undeva de la ţară, cu straie ce amintesc mai degrabă de comunism. Mă gândesc că, în multe feluri, diferenţa de ţinută dintre ei şi astfel de petiţionari este similară cu cea dintre ei şi cei pe care îi întâlnesc ca parteneri la Bruxelles. Şi îmi doresc ca aceştia din urmă să se întâmple să fie suficient de evoluaţi, pentru a nu reproduce dispreţul bucureştean în relaţia lor cu reprezentanţii arhaici ai guvernului de la Bucureşti.

Full Text/Citeşte textul complet...

Post-vot: dincolo de Vadim şi Gigi

2 din Austria, 2 din Bulgaria, 3 din Spania,un finlandez, 2 din România, 6 din Italia, 4-5 din Olanda, 5 din Franţa, un irlandez (de fapt 2 cu cel din UK), 3 unguri, 2 lituanieni, 2 slovaci, un grec, un leton, 2 maltezi. In total 40, dar pot creşte până pe la 56, după redistribuire.

E vorba de euro-deputaţii naţionalişti siguri de locurile lor din noul legislativ de la Bruxelles. Aproape dublu ca număr faţă de vechiul legislativ (care era şi un pic mai numeros!).

Şi încă nu am adăugat partidele etnice, tot un fel de formaţiuni naţionaliste de felul lor, cum ar fi turcii din Bulgaria, sau maghiarii de la noi (ce e drept, a-i lua in calcul înseamnă să te încurci în partidele belgiene).

Naţionaliştii sunt iar pe val. Să fie efectul crizei (ipoteza Inglehart-Baker, 2000: când avem criză, apare o tendinţă de creştere a suportului pentru valori tradiţionaliste) sau al modernizării (Ignazi, 1992, 2004: apar drept contrareacţie la globalizare, modernizare etc.)?

Full Text/Citeşte textul complet...

Am revăzut azi Palatul Mogoşoaia. Drăguţ, dar din păcate, aranjat fără prea multă imaginaţie. Eu înţeleg că nu s-a păstrat deloc mobilier original, dar în locul tablourilor din multe din camere, fără legătură cu palatul, în locul vitrinei cu cărţile Marthei Bibescu în ediţii de după 1990, poate mergea să fie realizate câteva camere tematice: iatacul lui Brâncoveanu, camera servitorilor, sala de lectură a Marthei Bibescu, etc. Mergeau în acest sens achiziţionate piese de mobilier din epoca respectivă (aşa cum s-a întâmplat de altfel cu sala Sfatului domnesc) sau, dacă suntem săraci şi fără bani, reproduceri ale acestora…

Altfel, ca de obicei, e locul din jurul Bucureştilor care mi se pare cel mai interesant. Curtea, lacul, palatul în sine, în care îmi plac mai ales uşile de lemn, mozaicul din hol (dacă nu mă înşel e ce a mai rămas din pardoseala iniţială, din aur), scara interioară, în spirală îngustă, şi mai ales cuhnia (din păcate transformată acum în depozit de lemne !!!!!) sunt de-a dreptul fabuloase pentru o zonă în care vestigiile istorice reprezintă o raritate.

Păcat că, în dulcele spirit românesc, biserica este închisă când nu e slujbă, gheţăria nu se poate vizita, terasa e închisă, la fel şi intrarea principală în palat. Păcat că nu am avut voie în cuhnie, acolo unde se preparau bucatele, o clădire separată ce se află în curte, cum intri pe sub turnul porţii, în colţul din dreapta. Acum erau depozitate acolo ceea ce păreau a fi lemne de foc, iar la intrarea părea a fi un vestiar pentru paznici. Deh, e doar o mică parte din cele câteva clădiri de la 1690 ce nu erau de lemn.

Tip: Mâncarea de la teresa vilei d'Elchingen, din curtea palatului, este bună şi relativ iefitină! ;) (70 de lei un platou pentru 3 persoane)


Alte păreri despre palat, despre istoria sa şi despre ce se poate vizita pe acolo, găsiţi la: Metropotam, pagina oficială, Xplorio.


Full Text/Citeşte textul complet...

Un număr pe un gard electoral

Este ora 18:00. Primesc un apel pe telefonul fix de la Romtelecom.
"Bună ziua, sunt de la PDL sector 5, aţi fost la vot?"
Răspund: "Vă interesează?"
"Păi vroiam să vă invit la vot."
"Mă luaţi cu trăsura, ce vreţi să ziceţi când spuneţi că mă invitaţi??"

"Este datoria dvs. să mergeţi la vot."
"Este de datoria...", exclam uluit, dar îmi revin înainte să închei şi întreb: "Cum vă numiţi?"
"Nu pot să vă spun cum mă numesc."
Ridic tonul: "Ascultă măi nene, dacă tu mă suni şi nu poşi să îmi spui cum te cheamă, atunci eşti un ..."
Vroiam să zic nesimţit, dar nu apuc să închei, că "dobitocul" (parcă aşa le ziceau celor asemenea lui personajele din Caragiale) a închis.
În urma-i i-a rămas numărul, înregistrat de telefonul meu: 0762867110.
Îl pun şi eu pe gardul ce devine din ce în ce mai lung... :(

Full Text/Citeşte textul complet...

Trei întrebări (post)electorale

1. Oare ce partid va câştiga din mobilizarea la urne? Aparent PDL şi PNL pierd pentru că au electori dintre cei ce profită de week-edul prelungit şi fac un mic concediu. Aparent PSD şi PRM pierd pentru că au alegători mai conservatori, mai puţin interesaţi de realităţi abstracte precum Parlamentul European. Aparent PRM câştigă, dat fiind că şi-a aruncat însăşi liderul în luptă. Pe ansamblu însă nu îmi prea vine a crede că mobilizarea va fi diferenţiată. Oare aşa să fie???

2. Oare exit-poll-urile or confirma sondajele preelectorale? Dar rezultatele numărătorii finale vor confirma exit-poll-urile?

3. Oare PNL va primi în exit-poll-uri, din nou, 2-3 puncte procentuale în plus faţă de numărătoare (acum nu mai este nici PNL-C, nici PNL-CD, nici asemuirea prea proaspătă cu PDL; dacă o astfel de diferenţă reapare, deja devine neplăcută pentru profesionalismul agenţiilor de colectare a datelor, iar întrebarea interesantă va fi dacă este indusă de reţelele de operatori, de modul de selecţie pe penultimul strat al eşantionării etc.)


Cum nu am avut vreme să scriu nimic despre alegerile de azi, pun mai jos şi contextul in care apar întrebările astea:


Pe la mijlocul anului trecut mă gândeam că, dacă există vreun scaun de "ales al poporului" cu adevărat interesant, acela ar fi cel de europarlamentar: ai de a face cu mult mai puţină murdărie, salariul este bun, stai o bună parte din timp într-o ţară unde nu e praf… Mă mai gândeam însă că e puţin probabil ca figuri importante ale politicii româneşti să fie atrase de o astfel de poziţie. Ce e drept nu mă gândisem că în cursa electorală vor apărea perdanţii de la parlamentare, activişti politici "mascaţi", de prin presă şi ONG uri, sau progenituri de celebri părinţi. Speram la ceva tinere speranţe…

Mă gândeam cu tristeţe că dezbaterea electorală va fi pusă în umbră de campania pentru prezidenţiale. Nu mă aşteptam însă ca Traian Băsescu să nu îşi fi desfăşurat propria-i campanie oarecum incognito. Nu mă aşteptam de asemenea la omniprezenţa dezbaterii despre criză…

Mă aşteptam să văd mai multe sondaje făcute în mod oficial cunoscute publicului in ultimele două săptămâni de campanie.

Nu am urmărit campania, sunt într-o lungă perioadă în care nu am prea mult timp de privit la TV sau citit ziare. Am căutat pe net şi am găsit doar două sondaje documentate oficial (CURS şi INSOMAR). Or mai fi şi altele, dar nu am dat de ele prin ziare sau pe site-urile agenţiilor de colectare a datelor. Ambele sondaje sunt de acum o săptămână, ceea ce binişor ca distanţă in timp, şi prezintă cifre oarecum similare celor de la alegerile din finalul lui 2008. PRM şi PNL cunosc în sondajele cu pricina uşoare ascensiuni faţă de sfârşitul lui 2008. Guvernul nu mai experimentează creşterea postelectorală obişnuită.

Afişele pe care le-am văzut în campanie (altfel lipsită de vlagă – firesc după ce partidele au cheltuit sume mari la alegerile parlamentare şi pregătesc bugetele pentru cele prezidenţiale), au fost în general dezamăgitoare. Cele câteva emisiuni din care am văzut frânturi, mi-au relevat lipsa de idei despre ce vor să facă a candidaţilor cu pretenţii intelectuale şi care se definesc drept bureţi îmbibaţi cu democraţie.

Aşa că nu am rămas decât cu cele trei întrebări, despre alegerile care in loc să fie cele mai interesante, sunt privite de mai toţi drept o formalitate…

Full Text/Citeşte textul complet...

Dincolo de rezonanţele oarecum pornografice ale numelui, magazinul alimentar din imagine are o istorie interesantă. Cu şapte ani in urmă cred că a cunoscut prosperitatea maximă, dată de vadu-i deosebit şi manifestată prin cozile lungi de la casă.

Apoi, în 4 decembrie 2002 a primit o lovitură: la mijlocul străzii Sebastian din Bucureşti, la intersecţia cu Calea 13 Septembrie, s-a deschis un centru comercial, incluzând un supermarket Primăvara. De parcă nu ar fi fost suficient, în anii ce a urmat, în zonă au răsărit un La Fourmi (ulterior MegaImage), apoi, anul acesta, oarecum peste drum, un Kaufland. De câteva săptămâni a mai răsărit şi un Premial. Mă întreb uimit cât va mai rezista La Bia şi mă gândesc la exemplele din cărţile de management, despre apariţia super- şi hyper-marketurilor în SUA şi efectul lor asupra micilor băcănii, ce şi-au pierdut clientela.



Apoi, văzând invazia de supermarketuri, mă întreb dacă cei de la Primărie, ocupaţi cu planurile de dezvoltare urbană, nu ar trebui să vină şi să ne explice cum pot deveni eficiente economice toate aceste aşezăminte, cărora le dau acceptul de înfiinţare…

Aş mai observa şi lipsa de reacţie a celor de la Primăvara, scoşi practic de pe piaţă de Kaufland, şi bizara opţiune de a se deschide a Premialului, unde cel puţin pentru moment sunt mai mulţi vânzători şi paznici decât clienţi.

Or şti ei ce-or şti…

Oricum toată istoria asta transformării rapide a oraşului merită văzută şi trăită!

Full Text/Citeşte textul complet...

Pe gard, pe gard...

Dacă tot am adăugat în mai multe din postările anterioare câte ceva pe la România pozitivă, vizita de ieri de la Muzeul Ţăranului Român şi cea de sâmbătă de la Cora mă întroc în România reală şi fac să adaug unele nume la lista de pe gard.

La MŢR personalul mi s-a părut deosebit de acru, în topul gardului aflându-se o cucoană pe numele ei Ioana, madamă ce se îndeletniceşte cu zbieratul la copii ("tu, dacă ai vomat în sala aia, nu mai intra şi în aialaltă" spuse fosta jună adresându-se unui băiat dintr-un grup de elevi aflaţi în vizită), sau cu interdicţia de a vedea de două ori acelaşi exponat ("nu te sui acolo, că ai mai fost odată" urlă mai târziu către Irina, ce încerca să facă un lucru ce altfel ea perfect legitim şi despre care întrebasem deja dacă este permis). Duduia Ioana se adaugă astfel de minune în galeria colegelor dânsei, de la care cu greu primeşti o explicaţie pe un ton amabil, care să nu îţi sugereze că nu e politicos să le deranjezi.

La Farmacia de la Cora Militari, am intrat şi imediat s-au lipit de mine, agresiv, un bodyguard şi o vânzătoare. Îi pun şi pe ei pe gard:evident că am părăsit rapid stabilimentul, fără a le da vreun ban şi am cumpărat ce doream din altă farmacie.

Mare e gardul şi locuri de cinste se găsesc din plin pe el.

Full Text/Citeşte textul complet...