Seen from the future, there is not much special to tell about this year.

However, things happend in 2013. Curiosity, a NASA rover wandering on Mars sent proof than milliones of years ago a warm pond existed there. Darwin, the great scientist hatred by the Church, believed once that life started in such rich waters. However, this was not the case on Mars,where it seemsthatevolutiowasneverlikeo Earth.

The US were important, as usual. Edward Snowden, a whistleblower, prove the word that Americans are anything but innocent partners.

Europe continued a sort of stagnation, Croatia joined EU, Merkel won the elections but struggled to set a coalition, Berlusconi was finally again not jailed, although he was finally convicted, the Chinesse rocket reached the moon as step towards world domination, Mandela died, several African countries announced to create a common currency, the Bitcoin value rocketed, Becali - the Romanian uneducated-extremely-wealthy-sheppard-and-football-club-owner - ended up in prison to leave British tabloids disappointed.

Minituarization continued, but telecom companies seemed not not be in a very comfortsble position. The founder of iRobot was awarded an inovation prize by The Economist, while Amazon and Deutsche Post tested drones for delivery. For some, this is a sign that the future might be already here.

Recession did not come to a clear end, the BRIT's growth cooled down, the Arab spring faced snowstorms, particularly in Egypt. People continued protesting against politicians, and in many countries the decline of traditional parties become part of the unavoidable future present. Uruguay legalised the production and tthe commercialisation ofcanabis.

Petrolul Ploiești, a Romanian football team, had a wonderful year, but this sems just a small step in a longer way to glory.

But everything in 2013 looks rather mundaine. Picking up a single event relevant or an eventual humankind encyclopedia entry is not an easy task.

At historical scale, it was just a normal year, which makes me program this post to appear when I will be in holidays.

However, there is an ongoing event, which may mark the difference between civilization and progress, on one hand, and stagnation, or maybe worse, even war, as some may say. This is Ukraine, facing the choice to exist, split, disappear. This EU's dilemma between promoting democracy or risking more recession due to increased gas price. This is is humankind fighting to deal with blackmail, avoiding a new intraeuropean conflict, and getting rid of the past in ordr to be able to look to the future. Depending on how this will end up, Ukraine might have been the single definitory event of the year.

If you were pacient enough to read up here, you definitively deserve A HAPPY 2014!



Sources for the images:
themainmtl.com
techblogstop.com


Full Text/Citeşte textul complet...

Meteora

Din faţa altarului vine o voce fermă, feminină. “Ştiţi de ce iconoclastul a zugrăvit astfel pe fecioara neprihănită?” Se lasă câteva momente de linişte. „Nu ştiţi niciunul?” Pauza subliniază retorica. „Aş fi mulţumită dacă aţi reţine trei lucruri: …” Ascultători, turiştii, cam 40 la număr, dau umili din capete. Bărbaţii poartă bermude, însă nu din cele înflorate, ci în culori neutre. Nu au voie în pantalon scurţi. Femeile au braţele şi picioarele acoperite de şalurile urâte din cele care se distribuie la intrare. Vocea femeii spune explicaţii pe un ton răspicat ce solicită supunere.


Desfrâul nu este permis în mănăstirea din vârful muntelui golaş. Cândva, pentru a ajunge aici îţi încredinţai viaţa în mâna călugărilor. Nu existau scări, nu existau poduri. Sunt mai bine de 100 de metri de la baza stâncii, în fapt o bucată de sandstone ridicată de pe fundul mării cu mii de ani în urmă şi până la mânăstirea din vârful ei. Călugării, toleraţi de turci, aruncau frânghii şi te ridicau sus. Dacă li se părea că eşti suspect te lăsau să cazi în gol.


Un rege sârb s-a călugărit în urmă cu sute de ani şi a venit aici, în una din mănăstirile din Meteora, donând toată averea comunităţii monastice. Mă gândesc că o fi fost vrăjit de peisajul absolut fascinant, de neratat în opinia mea.


În prima încăpere a bisericuţei din mănăstire sunt doi preoţi greci, vizitatori. O aroganţă specifică preoţilor ortodocşi atotcunoscători, deţinători ai adevărului absolut. E imposibil să nu o vezi, să nu o recunoşti (asta nu înseamnă că nu am văzut şi preoţi umani, inteligenţi, cei doi greci se încadrează însă perfect în acel patern al aroganţei atotştiutoare al preoţilor ortodocşi).


În faţa altarului, fătuca blondă, cu tricoul cu barete ce îi lasă părul să se răsfeţe pe umerii goli, cu siguranţa ei şi stilul răstit de învăţătoare din perioada comunistă ce se zdroșește la nişte elevi puşi în bănci pentru a învăţa obedienţa, îşi continuă reprezentaţia. O chem pe Mălina să o vadă, încercând să nu se vadă că vorbesc româneşte. E în mine un amestec de stupefacţie, oroare, amuzament, ruşine. Nu ştiu dacă să râd sau să plâng văzând atâta înapoiere. Turiştii aceia au plătit bani buni să ajungă aici, au mers un drum lung cu autocarul ca să fie snopiți cu vorbe, al căror conţinut informaţional este de altfel redus. Nu aud nimic nou faţă de ceea ce citisem în Lonely Planet. Aud în schimb pilde bisericeşti cu nemiluita. Dar turiştilor le place şi ceea ce aud şi modul în care sunt trataţi.


Ne desprindem să admirăm priveliştea cu adevărat fascinantă a Meteorei. Sunt formaţiuni muntoase rezultate din încreţirea fundului mării, pe când aici era o mare. Sunt prin urmare munţi de fund de mare topit, având consistenţa şi culoarea macadamului. Munţi golaşi, fără nici urmă de vegetaţie pe coaste. Doar în vârf sunt mănăstiri şi copaci răzleţi. Localitățile din vale înfloresc din turism.


Incredibil de multe autocare cu români vin aici în pelerinaj. Limba română deţine probabil majoritatea absolută printre turişti. Habar nu aveam despre asta. Sunt femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici, în pelerinaj religios. Par că nu au timp să observe cu adevărat frumuseţea locului, mănăstirile sunt cele fascinante.


Dar nu, aceasta din urmă pare o impresie falsă. E un tur mai lung după cum aflăm. Revedem grupul cu fătuca blondă cu braţele dezgolite. Ea este ghidul lor atotputernic. Acum sunt în subsol şi le arată portretele grecilor importanţi ce au trecut pe aici. Mesajele ei au o tentă destul de pronunţat naţionalistă. Le arată un poet şi e spune că e un soi de Eminescu. „Să ţineţi minte asta, să ştiţi mâine când mergem pe insula unde s-a născut el!” le porunceşte. Mă aştept mereu să îi văd luând notiţe asudaţi, dar nimeni nu scoate notesul şi creionul…

Noi ne suim în maşina închiriată şi fugim, departe de aici, departe de lumea asta, spre soarele plajelor greceşti.

Full Text/Citeşte textul complet...

Excepţionalul Gigi

Cu ceva vreme în urmă, la începutul lui 2013, am publicat un text în Dilema veche despre "Mahalaua din ... noi". Mahalaua constituia tema numărului respectiv din Dilema. Scrisesem însă şi un text alternativ, având acelaşi mesaj. Titlul este cel a postării de faţă, iar textul îl reproduc mai jos, aşa cum l-am scris atunci.


O foarte apropriată prietenă îmi povestea cu câteva luni în urmă despre colegul său, român. Acolo unde lucrează ea, în afara României, sunt mulţi internaţionali. Conversaţia pe care vreau să v-o împărtăşesc implică şase sau şapte doctori în ştiinţe sociale, aflaţi la masa de prânz. Toţi sunt vestici, exceptând cei doi români de care ziceam, prietena mea şi personajul care face obiectul studiului de caz cu care deschid acest text. Omul cu pricina, un bărbat pe la 36 de ani, şi-a făcut studiile în ştiinţe politice la o universitate din Ardeal, apoi a continuat cu un master în Europa de Est şi un doctorat în Olanda. Are prin urmare cel puţin unul dintre atuurile pe care reglementările curente din sistemul educaţional românesc le premiază: are doctorat la o universitate respectabilă. Opţiunea sa, exprimată public de mai multe ori, este că nu vrea să se aproprie de graniţa României la mai mult de 2000 de kilometri. Dar să trecem peste faptul că extremitatea de vest a Germaniei, unde lucrează, este la mai puţin de 2000 de kilometri de Braşov, ca să dau ca exemplu un oraş din centrul ţării.

Povestea prietenei mele mă poartă în vara lui 2012. E cald, iar oameni discută la masă despre politică. România este pretextul, cu agitaţia ei neobişnuită: un guvern nou, măcinat de plagiat după plagiat, suspendarea preşedintelui, agitaţia cu independenţa curţii constituţionale, fostul prim ministru condamnat şi sinucis, sau poate nu foarte sinucis şi aşa mai departe. E momentul ca să îşi dea cu părerea competentul political scientist născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Şi el le explică tuturor, pe un ton ce nu acceptă replică despre cum stă treaba cu politica bucureşteană şi cu politicienii români. Le explică despre omul luminat care îi este idol lui şi tuturor românilor, şi pe care, s-ar putea subînţelege, ceilalţi îl persecută. Aflaţi la masă, universitarii născuţi în câteva colţuri ale Europei de Vest află totul despre acest antreprenor de succes, cu minte limpede, incoruptibil, stindard al unei conduceri inteligente. Oier şi patron de club.

Gigi Becali este în opinia mea un personaj fascinant. Pare destul de evident că plăteşte o presă care îl adulează, mă refer aici la cvasitotalitatea televiziunilor şi ziarelor sportive. În cazurile de corupţie în care a fost implicat, începând cu schimbul de terenuri cu Ministerul Apărării, din câte am înţeles eu, e greu de priceput cum a evitat condamnarea. Nu am înţeles de asemenea niciodată cum reuşea, pe vremea comunismului, să exporte berbecuţi în Turcia, dar poate că acesta o fi doar un mit. M-a surprins declaraţia sa, pe când era candidat la preşedinţie şi a spus că e student, parcă la drept, „în anul trei-patru”. Reprezentarea mea asupra opţiunile ideologice afişate de domnia sa, includ cel puţin câteva care mi se pare – eufemistic vorbind – cel puţin anacronice: radicalismul religios, dispreţul faţă de lege, intoleranţa etnică şi religioasă, misoginismul, clientelismul, „amoralismul familial” (în termenii lui Banfield), demagogia, consumul ostentativ. Aşa cum văd eu lucrurile, cele de mai sus nu sunt doar practici curente ale personajului amintit, ci valori adânc interiorizate şi promovate făţiş, ca o ideologie. De aici vine fascinaţia: Gigi Becali este o vedetă mediatică sui generis. Mai mult, el pare a ilustra de minune starea curentă a naţiunii, ca un studiu de caz rar, şi prin urmare deosebit de preţios.

Hai să sar însă la o altă discuţie, purtată altfel, în alte timpuri. Amicul unui amic, vorba lui Caragiale, îmi povesteşte cu câţiva ani în urmă despre poziţia publică a unui cunoscut. Acesta afirmă răspicat, în scris, că toţi angajaţii din organizaţia academică a amicului amicului meu, exceptându-l pe director, sunt „sociologi cretini, sclavi ai softului numit SPSS”. După presiuni ale câtorva prieteni ai personajului respectiv acesta avea să şteargă postarea respectivă de pe blogul personal. Câteva luni mai târziu avea să fie angajat în organizaţia aceea plină de cretini. Publicaţiile sale, măsură a capacităţi academice, par a fi pierdute pe undeva, prin neant, dacă or fi existat vreodată. Cariera îi era lină, devenind destul de repede echivalentul unui ministru adjunct.

Te întrebi uneori dacă nu cumva a striga la alţii că sunt idioţi nu îţi asigură ascensiunea indiferent de propriile competenţe. Dacă e aşa, dacă aceasta constituie norma socială acceptată, acţiunea raţională este să te conformezi ei. Sociologia include suficiente argumente în acest sens. Cei care nu se conformează normei devin uşor-uşor marginali şi apoi sunt excluşi sau se auto-exclud. Gândiţi-vă la ţigani/romi, de exemplu. Gândiţi-vă la Ion Luca Caragiale şi la exilul său voluntar, la Berlin. Conformarea la normă, însă, conduce la succes, la recunoaşterea ca lider. În plus, creşte probabilitatea ca să experimentezi o satisfacţie mai ridicată cu viaţa.

De ce ar părăsi poveştile mele viaţa academică? De când am aflat că Dilema veche face un număr despre mahala, îmi tot răsună în urechi titlul cărţii lui Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor…. Mahalaua, termen de origine turcească desemna mai întâi o aşezare de corturi, iar mai apoi, prin extensie, un cartier oarecare, cu oameni şi vise, cu speranţe şi zâmbete, unul dintre colţişoarele acelea de rai, fascinante prin fericirea pură pe care o expirau prin toţi porii. Acest lucru se petrecea în urmă cu secole, pe când a fi tradiţionalist era singurul mod de viaţă acceptat, a fi străin era un sacrilegiu, a lega mai multe de două idei constituia o excepţia. Aşa erau oamenii pe atunci, cu bune şi rele, atât permitea evoluţia şi atât puteau susţine resursele vremii. Nu aveai timp de filosofare, atâta vreme cât orice virus mic putea fi mortal (nu, nu vorba de viruşi informatici, iar mortal trebuie citit ad literam). Dar era bine să fii băiat finuț, să îi repede pe ceilalţi de sus, să le arăţi că eşti mai doct decât ei, că ai şcoala vieţii, că eşti al or lider. Discuţiile puteau fi doar în alb şi negru, iar dacă ieşeai din dogma oficială însemna că ai o minte limitată.

Minte limitată are un alt amic al unui amic, după cum i-a spus lui un alt sociolog, mare om, de asemenea lipsit de publicaţii, într-o discuţie amicală pe Facebook. Argumentul e simplu: nu eşti de acord cu mine, iar ce propun eu este non-standard, atunci eşti clar depăşit de vremuri. Dacă eu am strigat primul asta, tare, e clar că am dreptate şi sigur ajung ministru sau cam aşa ceva.

„Un bou, ca toți boii puțin la simțire, / În zilele noastre de soart-ajutat... / Învață la școală cartea de cetire / Și ajunse boul un bou învățat.” Mda, în zilele noastre, adică în 1908, după cum o spunea cel din urbea din care cu mândrie mă trag şi pe care l-am pomenit şi mai sus.

Şi dau drumul la televizor, asta ca să vedem ce e în afara sferelor academice înalte. Acolo, în sferele academice înalte, dezbaterea de pe o listă electronică de discuţii a unei facultăți se concentrează asupra unui mesaj desprins de o terţă parte din corespondenţa privată dintre decan şi amanta sa, studentă şi apoi cadru didactic. Legalitatea postării unui mesaj privat ce nu îi aparţine nu pare a fi interesantă pentru cel ce îl postează, dar este un gest legitim în mahala.

Dar ziceam că mă mut la televizor. O fac pentru a regăsi ştirile extraordinare, bombele de presă ce se succed una după alta. Dezbateri cu câte 4-5 invitați ce vorbesc unul peste celălalt fără să se audă vreodată, în stilul impus din păcate la jumătatea anilor 1990 de către Procesul etapei. Numai că Ovidiu Ioaniţoaia avea şi are decenţa de a-şi asculta şi modera invitaţii. Jurnalistul român tipic, în spiritul mahalalei, trebuie să arate că el e mai deştept şi strigă mai tare ca ceilalţi, că e ironic şi superior, că are putere asupra lor.

Şi mă teleportez subit pe litoralul grecesc, vara, la mare, la soare. La piscina unui hotel all-inclusive de patru stele, mai degrabă scump, apar români, cu studii superioare, din elita societăţii. Copii lor sar în apă şi strigă; adulţii se amuză cum ceilalţi turişti sunt stropiţi, cum apa pică peste cărţile lor deschise; la un moment dat se ceartă în gura mare, peste piscină. Mahalaua vibrantă din perioada interbelică vine cu noi, cu manelele noastre, şi ocupă uşor-uşor întreg spaţiul public, acasă, în Europa sau aiurea. Experimentul simplu de la piscină este să te uiţi ce fac turiştii din ţări diferite. Nemţii, englezii şi polonezii citesc cărţi. Francezii şi italienii au mai mult reviste. Românii se distrează „cu adevărat”.

Gigi nu este excepţional fiind, aşa cum ar crede unii, excepţia. Nu, dimpotrivă, el constituie probabil românul la pătrat, un dublu Gi, îndrăgit de toţi, exemplu omului de succes la care tânjim cu toţii, dublu parlamentar, dublu investitor, superinteligent, garanţia reuşitei şi păstrării tradiţiei, esenţa românismului transpartinic, ecoul mahalalei din noi.

Full Text/Citeşte textul complet...

Serge Moscovici

Întâmplător, am reajuns în contact cu o lucrare citându-l pe Serge Moscovici. Cum asta se întâmpla într-o conferinţă, la o săptămână după ce îl pomenisem întâmplător şi la curs, am sărit pe Internet să văd ce se mai întâmplă cu cel născut în 1923, la Brăila. Exclus din liceu, în Bucureşti, în 1938, pentru vina de a fi evreu (vă amintiţi Jurnalul lui Sebastian?), a plecat în Franţa, devenind în timp un remarcabil psiholog social. Şi da, ceea ce bănuiam, continuă să se petreacă. Omul a luat varii premii internaţionale, e doctor honoris causa la o duzină de universităţi (inclusiv UAIC Iaşi), membru sau membru de onoare în mai multe academii din lume. Nu şi în Academia Română, ceea ce e ciudat ţinând cont de absenţa aproape completă a românilor care să fi performat cu adevărat la nivel internaţional în ştiinţele sociale. Şi mai ciudat, nu e o pagină românească pe Wikipedia, în condiţiile în care sunt mulţi psihologi sociali pe la noi.

Să fie doar ansemitism?

Să se repete cazul Brâncuşi aşa cum sugera Jurnalul Naţional în urmă cu 5 ani?

Full Text/Citeşte textul complet...

Road signs in Greece

The pictures say everything. The Southern you go, the lower the odds that the road signs are not covered with advertising, various messages, unclear posters, of graffiti (the later resembles to a national sport).


One may think that this is a way of protesting against politicians and the state, an act of civil disobedience. However, this is rather directed against public and own safety, and I see no way in which it may lead to any positive outcome... :(

Full Text/Citeşte textul complet...

Puterea exemplului

Una dintre explicațiile formării valorilor sociale asumă importanța instituțiilor. Familia, Statul, Piaţa oferă modele pe care oamenii, tineri sau mai puțin tineri, le observă, le învață prin repetarea expunerii la ele, le interiorizează și le convertesc involuntar în valori personale.

Am argumentat săptămâna aceasta despre modelele promovate de România ca un adevarat brand de ţară. Am arătat că personalităţile exponenţiale pentru viaţa publică de azi respectă arhetipurile Păcăliciului, Plagiatorului (Hoţului, care va să zică), Repetentului şi Mituitorului.

Cam acestea sunt modelele pe care românii le preferă în ce priveşte respectul faţă de ceilalţi, corectitudinea, atitudinea faţă de educaţie, responsabilitatea faţă de propriile fapte. Atunci nu ne putem aştepta ca, definite prin oamenii ce le pun în mişcare, şi care preferă să fie reprezentaţi de arhetipuri precum cele amintite, instituţiile să arate altfel.

Full Text/Citeşte textul complet...