Pandemii, organisme modificate genetic, medicină holistă, fertilizarea in vitro, cancer, hrană organică, liposucție, fitness, tratamente cu nanoparticule, gripă aviară, terapie cu celule stem, nutriție, îmbătrânire, … Ce au în comun toate acestea? Fiecare dintre ele caracterizează din punct de vedere medical lumea în care trăim. Fie că sunt maladii, perspective medicale, trenduri demografice sau orientări legate de stilul de viață, ele au legătură, directă sau tangențială, cu sfera medicală. În același timp, fiecare reprezintă o provocare pentru sociologie.
Așa începe textul pe care îl promovez în această postare. Adela Popa, colega mea, explică pe înțelesul tuturor cum se raportează oamenii la boli și bolile la oameni, cum ne schimbăm modul de raportare la propriul corp, cum lumea se schimbă și cum noi schimbăm lumea.
Oamenii nu au suferit dintotdeauna de aceleași boli. Patologiile s-au schimbat odată cu epocile și la fel s-au transformat și modurile în care oamenii și-au explicat de-a lungul timpului de ce se îmbolnăvesc, sau ce tratamente își pot aplica pentru vindecare.
Testul este scris cu multă vervă și ne plimbă prin istoria omenirii și a bolilor, ne explică cum și de ce medicina arată astăzi cum arată și, mai ales, cum se raportează societatea la ea. De societăți primitive se ajunge la turismul medical, global, la economii medicale de nișă, într-un efort de documentare remarcabil.
Nu doar patologiile se schimbă în timp, ci și gândirea medicală, intim legată de gândirea socială a fiecărei epoci. În societățile primitive nediferențiate singurul tip de reflecție şi practică medicală care putea să apară nu putea fi decât unul nediferențiat, în care elementele religioase, medicale şi magice coexistau. Se practica o medicină instinctivă, rudimentară (Cumston, 1996) cu practici medicale barbare și în mare parte ineficiente (cauterizarea, trepanația, amputarea)
Mobilitatea teritorială crescută este o caracteristică în același timp a modernității, postmodernității și globalizării, cu potențiale implicații în sfera sănătății. Amploarea pe care a luat-o turismul este o caracteristică a timpurilor moderne. Iată două tipuri specifice de turism, legate de sfera sănătății, care nu ar fi fost posibile în absența celor trei procese descrise mai sus. Un număr semnificativ de pacienți călătoresc în fiecare an din țări occidentale înspre destinații precum Thailanda, Malaezia, Turcia sau Brazilia, pentru a se supune unor intervenții de chirurgie estetică sau reparatorie. Motivele sunt multiple. Aceste țări dispun de clinici luxoase, cu echipamente...
Textul este postat în premieră online și va fi parte a unui volum la care lucrăm. Publicul țintă este unul educat, dar nu neapărat specializat. Lectura se face ușor și este instructivă. Cel puțin mie mi-a folosit. Așa că vi-l recomand de pe acum, înainte să îl vedem în formatul său tipărit...
Stând eu astă noapte să lucrez, mi-am amintit că e cazul să văd dacă s-a schimbat ceva în România electorală. Prin urmare mi-a pus laptopul în fața televizorului și am lăsat canalele de știri să mă inunde cu lumina celor ce vor să reprezinte nația.
La București își lansa candidatura Klaus Iohannis. Vorbitorii aruncau invective la adresa lui Ponta. NU aveau nimic de propus, nimic de spus pozitiv. Totul era un soi de înjurătură nesfârșită, o doină de jale îndreptată contra barbarilor tirani și cerând deșteptarea populației. Doar candidatul a avut un discurs cât de cât uman, ceea ce e remarcabil în grămada în care se afla. Peste toți și toate trona unul, cred că șef de campanie, care explica cum parlamentul va da legi, ceea ce este în opinia măriei sale de acuzat. Sincer, Ceaușescu mi s-a părut un om mai cinstit decât acest antidemocrat convins.
Pe alt canal, Băsescu și Udreaerau la o întâlnire PNȚCD la Brașov. Ținta președintelui erau „ticăloșii” și „comuniștii”. În rest, aceeași vorbărie lipsită de rost, cu acuze continue la adresa celorlalți. Fără nimic de propus, fără nicio idee clară pe care să o forjezi în campanie.
Zappingul mă duce altundeva și televizorul rămâne în continuare ca element de fundal. Ponta, de astă dată. Dacă înlocuiești numele proprii în discurs nu observi nicio schimbare. Singura preocupare a premierului este să explice cum ceilalți fură, să arunce câte o zeflemea către adversari. Dar cum îndemânarea sa principală este de a plagia, nu e nicio mirare că a copiat de la ceilalți.
Macoveinu e pe canalele TV la ora la care mă uit. Așa că mă mut pe pagina ei de Internet. Unde, sus de tot, e un interviu televizat și preluat ca element de mare mândrie. Un jurnalist cu întrebările primite de la candidat, un candidat care începe să își prezinte programul atacându-și adversarii, fără a propune nimic. Adică același mesaj simplu: eu nu vă ofer ceva, ci ăialalți sunt proști.
Pe pagina lui Tăriceanusunt multe clipuri, iar primul este chiar cu programul. Sar direct la cel cu lansarea și îl las în background. După cinci minute în care nu se întâmplă nimic (la propriu! – începea bine, cu un pic de suspans, da când suspansul e un ecran albastru ce ține 5 minute, rezultă lipsa de abilitate a realizatorilor) începe lansarea propriu zisă în care un nene spune ce NU se va întâmpla. După cinci minute și în lumina celor de mai sus, aș zice că e deja un mesaj prost lansat. Apoi se cântă imnul. Urmează discursuri ale susținătorilor. Mult peste tot ce am văzut la ceilalți, cu foarte puține referiri la adversari, cu accent pe ceea ce Tăriceanu a făcut, este, și vrea, dar … citite de pe hârtie. Tăriceanu este în aceeași notă, dar are mai multe devieri spre a acuza adversarii. Este și o urmă de program. Doar dinamismul lipsește complet. Este evident altă clasă, dar cititul acest de pe hârtie duce cu gândul la … Plenarele CC al PCR, exact ce spunea nenea acela de prezintă totul că nu se va întâmpla.
Pe toate canalele la care m-am uitat a fost la fel: ziariști care nu pun întrebări inteligente ci doar ridică mingi la fileu. În mod cert, oameni fără capacitatea de a gândi inteligent. Politicieni cărora le plac astfel de oameni, altfel le-ar repugna să se afle în preajma lor. Acuze aruncate continuu, răspicat, de către oameni ce dețin adevăruri absolute. Discuții exclusiv despre procese și condamnări. Epitete aruncate unul după altul. Cum ar putea astfel de oameni să participe vreodată la un act legislativ decent, în care să auzi ce opinii au ceilalți și să ai opinii, propuneri, programe, strategii?
Ceaușescueste cel ce îmi vine imediat în minte. Discursurile sale începeau la fel. Explica cum capitaliștii sălbatici promovează „iexploatarea” omului de către om, cum elementele destabilizatoare vor să dărâme pacea lumii, iar el, marele om, e singurul ce poate construi societatea socialistă multilateral dezvoltată. STOP. Dacă nu ați observat, în discursul lui Ceaușescu este o chestie diferită: spune și ce vrea să facă, ce obiectiv social, economic și politic are. Și ajung la o concluzie înfricoșătoare: Tova’șu era mai politician decât candidații actuali. Sau, mai exact, cei din spatele lui, cei care îi scriau discursurile, puteau gândi și la lucruri interesante. La lucruri interesante pare a se gândi și staff-ul lui Tăriceanu, dar e vorba de același staff care nu se arată capabil să pună în scenă o lansare atractivă.
Cât despre presă… Aceasta vine cu întrebările scrise pe hârtie, probabil dictate de candidat și de echipa acestuia. Exact ca în comunism.
Bref, nu s-a schimbat nimic, ba chiar e mai rău: candidații de acum par a își dori să taie speranța din rădăcini. Dar nu asta mă sperie, ci mediocritatea echipelor din spatele lor, și cred că „mediocritate” este în acest context un eufemism.
Nu am să mai mă uit la campanie, e pierdere de vreme. Dacă vreau să aud invective sunt locuri unde acestea sunt mai elevate. La un moment dat, sper să am vreme să citesc și să comentez nițel programele scrise ale principalilor competitori. Poate mă convinge vreunul că are rost să mă duc la vot.
În septembrie, Petrolul a schimbat antrenorul, l-a cedat ușor pe Hoban, l-a marginalizat pe Cristi Vlad, l-a adus pe Dorobăț, l-a eliminat pe unul dintre cei mai vechi oameni din staff, adulatul MN. Spre ușurarea mea a plecat și Mutu.
Tribunele au vuit, așa cum o fac de măcar nouă luni. Lucescu, Cristi Vlad (revenit între timp), Hoban s-au adăugat pe o lungă listă de plecări ciudate, deschisă acum doi ani de Zerka și Osiako. S-a invocat din nou necesitatea ca primăria să intervină, ca să se meargă peste conducere. Câțiva dintre forumiștii de pe DoarPetrolul.ro au spus că e momentul unei intervenții energice a suporterilor. Alții au observat un scenariu tip „Divide et Impera”. Curente radicale și mai împăciuitoare s-au suprapus peste acuze între fani. Amintirea epocii Luca/Bercea este încă vie, iar tradiția dezbaterilor de la Pomul Verde și Dealu Mare puternică.
Au suporterii ceva de spus? Au vreo legitimitate să o facă? Dacă da, cum ar putea să o facă? Acesta este subiectul pe care îl adresez pe scurt în postarea de față. În fapt, nu e vorba de o postare despre fotbal, ci despre cum proiectele de dezvoltare comunitară pot eșua dacă nu evoluează. Cred că acest mini-studiu de caz ilustrează bine, cu elemente cât se poate de concrete, părți ale cursurilor de dezvoltare comunitară pe care le-am susținut destul de multă vreme.
Contextul, istoria, un pic de sociologie
Am argumentat de multe ori în trecut că modul cum arată clubul Petrolul astăzi este rezultatul unui proiect sui generis de dezvoltare comunitară. La începutul anilor 2000, echipa era în mâinile unui sindicat condus de persoane controversate. Ca în mult e alte cazuri, interesele personale ale acestora și producerea bunului public intrau în conflict vizibil (un club sportiv ce are performanță este în bună măsură un bun public; el contribuie la a oferi, dincolo de entertainment, un loc în care colectivitatea se întâlnește, un subiect pentru pasiunile comune, un instrument prin care alte proiecte comunitare pot lua naștere). Identitatea locală este însă una deosebit de puternică în Ploiești, în Prahova la modul general. Aproprierea de București nu o pune în umbră, ci dimpotrivă, iar dezvoltarea istorică din ultimii 150 de ani, bazată pe exploatarea petrolului, a făcut ca modernizarea să vină mai iute decât în alte părți. Amintirea Republicii este prezentă undeva în fundalul memoriei colective, chiar dacă prea puțini au de fapt habar ce s-a întâmplat cu adevărat cu ocazia acelui eveniment istoric punctual.
Clubul de fotbal a fost adoptat de orașul aurului negru la aproape 30 de ani de la înființarea sa de către niște inimoși bancheri de varii etnii, la București. Performanțele sale l-au impus în timp ca principala echipă a județului. În acest context, conflictul cu patronii sindicaliști a venit oarecum firesc. Echipa era deja plimbată să joace în afara județului, iar suporterii cu buletin de Ploiești au fost explicit excluși de la meciuri. O mână de oameni a inițiat un protest, s-au strâns semnături, au fost mitinguri. S-a întâmplat mai tot ce spune teoria că se întâmplă în cazul unor mișcări sociale. Grupul inițial a crescut, arătând cum schimbarea pornește de la mici comunități critice. Primăria a intervenit, preluând după negocieri acțiunile echipei, apoi construind un nou stadion, și încredințând acțiunile unui nou acționariat. Consiliul Local păstrează însă marca și însemnele clubului, care sunt doar concesionate societății ce administrează astăzi Petrolul. Condiția impusă acesteia este să realizeze „performanță". Principalul acționar este angajat al clubului, nu finanțator, însă activitatea sa este una departe de romantismul voluntariatului, ci din afară pare a fi una cât se poate de pragmatică.
Legitimitatea acțiunii suporterilor – perspectiva administratorilor societății pe acțiuni
În mod normal, conducerea clubului ar trebui să fie preocupată de modelul economic al afacerii. Managementul societății îi aparține, iar Primăria are doar o pârghie minimală realizată de realizarea de performanță. Cum „performanța” constituie un criteriu greu de judecat, administratorii clubului au libertate aproape totală. Asta înseamnă că au o afacere de pus pe picioare. Au cheltuieli: plătesc salarii, bareme către arbitri, taxe și amenzi către federație și ligă, investesc în transferuri, plătesc chiria stadionului, finanțează echipe de juniori, le oferă terenuri de antrenament de mare calitate, au o a doua echipă, echipament performant pentru toate nivelele șamd. Sau asta ar trebui să facă. Primesc bani de la sponsori (oferind în schimb publicitate), din biletele vândute, din merchandising, din drepturile de televizare, din participarea în grupele Europa League și Champions League șamd.
Veniturile directe de la spectatori sunt mici, dar acoperă măcar plata chiriei stadionului. Dar prezența lor în tribune este cea care atrage sponsori, poate pune presiune pe Primărie să plătească primele de performanță, și pe DNA să le accepte, este cea care împinge echipa de la spate. Pentru cei ce au uitat cum se face asta … se vede ușor în primul clip preluat de pe Youtube. Sau la meciul cu CFR din finala Cupei. Sau în anul în care echipa a promovat, iar galeria a dominat fondul sonor pe orice stadion. Așa cum a făcut-o mai apoi la Arnhem și la Plzen.
O realitate simplă, pe care a o ignora înseamnă să pierzi mai tot profitul potențial al afacerii. Pe de altă parte, administratorii clubului vin din aceeași cultură românească, în care dialogul, participarea civică, transparența sunt simple sloganuri pe care le adoptăm ca în comunism: „zicem ca ei, facem ca noi!” Asta înseamnă că este probabil ca să lipsească abilitățile de a dezvolta parteneriate și dialog acolo unde nu există deja instituția aceasta. Este suficient să îi asculți pe cei din conducerea clubului vorbind, pentru a înțelege cât de greu le este să poarte un dialog.
Lucrurile sunt simple aici. Petrolul contemporan este o creație 100% a suporterilor, a comunității ploieștene. A fiecărui contribuabil ce a acceptat, prin cei pe care i-a votat în Consiliul Local, să finanțeze stadionul, cu bunele și relele sale. A celor ce se văd în clipul de mai jos, cu ceva ani mai tineri. Nu vă uitați la primar, consilieri sau la Răchită. Ei sunt trecători. Cei ce rămân, cei ce legitimează suporterii ca partener în gestionarea clubului, sunt acele fețe pe care le recunoști și azi în tribune, sau în spatele unor nick-uri de forumul pe care se întâlnesc susținătorii echipei galben-albastre.
Este însă un lucru esențial pe care îl spun acești suporteri la finalul ședinței, în cântecul ce-i însoțește către ieșire: Niciunul dintre ei nu contează individual, ci grupul. Niciunul nu are legitimitate, aceasta este asociată cu grupul pe care îl reprezintă.
Întrebarea centrală este însă cum ar putea fi realizat dialogul…
Cum
Soluția simplă, am spus, e cea a transparenței. Aceasta e aparent asigurată: când apar tensiuni, câte un reprezentant al clubului se vede cu un grup de 30 de suporteri furioși.
Mie asta îmi aduce aminte de istoria sindicalismului. Sindicatele nu au existat mereu. La început aveai manufacturi cu 2-3 angajați, ca ucenici ai unui meșter mai răsărit. Apoi au crescut la mici afaceri familiale. Când celor 10 inși angajați nu le convenea ceva, intrau peste patron, o puneau de o grevă spontană, își desemnau un reprezentant în conducere, eventual pe post de PR. Relativ recent – la scală istorică – începem să avem fabrici mari. Și acestea aduc cu sine observația simplă că un grup mai mare de 6-7 oameni cu greu găsește o cale de a soluționa rapid probleme practice, iar dialogul în grupuri de 10 inși e practic imposibil. Ați stat vreodată la o masă de 10 inși? Și ați dialogat ceva cu toți ceilalți comeseni deodată, astfel încât fiecare să își spună punctul de vedere, ceilalți să îl comenteze, primul să replice, să explice în detaliu ce a vrut să spună, ceilalți să apuce să îi înțeleagă perspectiva, să o explice pe a lor, să se ajungă într-un fel sau altul după o vreme la un consens minimal pe baza căruia să se clădească ceva?
Răspunsul corect la întrebările de mai sus este: NU. Pentru un dialog, părțile au nevoie de timp să își expună argumentele, este o perioadă de tatonare care e necesară. Aceste lucruri nu se pot petrece când sunt mai mult de 5-6 inși la masa discuțiilor. Sau când deja s-a atins un punct de mare tensiune.
Ei bine, nevoia de a dialoga cu adevărat a dus la apariția sindicatelor. Grupuri mai mici de oameni desemnează unul dintre ei să discute cu alți oameni. Fluxul informațional e complicat, merge permanent de sus în jos și jos în sus, trebuie dublat de acces la informație pentru toți, e un drum anevoios, dar e singurul posibil în afara deciziei fără colaborare cu alții. În cazul Petrolului nu e vorba de sindicate, ci de relația complicată suporteri-club-Primărie, dar u astfel de dialog tripartit seamănă în esența sa cu dialogul patronate-sindicate.
Soluția aplicată în cazul Luca/Bercea a avut nevoie de mulți ani pentru a conduce la ceva. Iar acel ceva se dovedește instabil. Preistoria cooperării umane era de genul recomandat foarte vocal adesea pe DoarPetrolul.ro, forumul unde se întâlnesc suporterii petroliști: „haideți peste ei!” Haideți să ce? Ca să pui ceva în loc, ai nevoie de structuri pregătite din vreme, cu o legitimitate solidă.
Astfel de structuri, care facilitează în primul rând dialogul, sunt, în cazul nostru, grupurile de suporteri, organizate, de preferință formalizate în asociații, dar și grupări recunoscute. Knot și ADGA sunt exemplele care îmi vin imediat în minte. Primul este format în bună măsură oameni ce participau cu ani în urmă la eliminarea grupului patronal de sindicaliști bogați și redau astfel echipa comunității. Ca și atunci, și azi acționează aproape exclusiv ca grup de suporteri ce încurajează echipa pe stadion. Bine intenționat, unit, cu un anumit prestigiu, dar fără alte acțiuni în afara scopului de a susține echipa. ADGA este o asociație inițiată de suporterii din diaspora. Gradul de sofisticare și formalizare este superior, asociația este sancționată legal, are acțiuni mult dincolo de prezența pe stadion, fiind efectiv o pârghie de dezvoltare comunitară. Cum însă membrii sunt mai degrabă în afara României, ADGA nu constituie un grup de presiune.
Astfel de grupări, active, ar putea furniza câte un reprezentant pentru o discuție cu administratorii clubului. Sau câte un reprezentant în federații ale suporterilor, care să furnizeze apoi partenerii de dialog cu conducerea clubului. Acolo, într-un soi de întâlniri lunare, păsurile și argumentele ar putea fi ascultate, promovate, explicate, înțelese.
Problema este însă că, dacă ar fi sindicaliști, suporterii Petrolului s-ar afla încă în perioada romantică a sindicalismului. Nu există momentan o tendință de a formaliza dialogul cu conducerea, ci doar simulacre. O parte a suporterilor (recunoașteți sintagma?) se radicalizează când apare câte o decizie netransparentă. Iar deciziile la Petrolul sunt mai toate lipsite de transparență. Atunci când se adună mai multe astfel de nemulțumiri apare o întâlnire ad-hoc cu în care un reprezentant al conducerii se vede cu ce suporteri au timp să ajungă la întâlnire. Cum întâlnirea este stabilită de pe o zi pe alta, aparent nu vin mulți. Cam 30. Cum arată însă un dialog cu 30 de inși ... am comentat mai sus.
Înainte de a merge mai departe e nevoie și de alte detalii. Conducerea a angajat doi lideri de galerie, și a început să finanțeze parte din deplasări. De exemplu, la meciul de la Craiova, biletele pentru ploieștenii din tribune au fost gratuite. Aparent un gest frumos al craiovenilor, la reciprocitate cu clubul ploieștean. Dar reciprocitatea înseamnă că Petrolul va oferi gratis biletele celor de la CSU. Cu alte cuvinte nu va lua banii pe ele. Adică, dacă e să ne uităm atent, conducerea clubului Petrolul este cea care, făcând un barter, a plătit biletele pentru suporterii ce au mers în Oltenia. Partea frumoasă este că nemulțumirile adunate în timp nu au împiedicat aceeași suporteri să conteste vehement conducerea la meciul cu Steaua. Rămână însă ideea că o parte a galeriei va depinde de conducere, și chiar dacă o va contesta, o va face în anumite limite pe care administratorii clubului le impun. Iar legitimitatea poziției suporterilor, finanțați de cei care ar trebui să câștige de pe urma lor, se zdruncină. Și crește, spre exemplu, legitimitatea unei conduceri ce ar putea face, eventual, transferuri … la negru, în detrimentul echipei, dar în beneficiul buzunarelor proprii.
Ca să previi așa ceva, e nevoie de un câine de pază, de un mecanism care să instituționalizeze neîncrederea și să asigure faptul că administratorii își controlează tendințele de a acorda prioritate propriului buzunar. Argument acțiunii de aur a primăriei și al criteriilor de performanță nu este suficient. Este nevoie de un dialog cu comunitățile de suporteri.
Numai că în perioada lui „haideți să haidem”, neprogramatică, lucrurile se fac la un impuls de moment și toți vor să vorbească în același timp. Nu este o pornire, neomenească, ci dimpotrivă, este cea instinctuală, firească. Dar nu are cum conduce la soluții viabile pe termen lung. Cam asta ne învață istoria … colectivităților umane.
Revoluție și reformă
Pe la 1900 a avut loc schisma dintre comuniști și socialiști. Primii voiau să schimbe societatea radical, dintr-o dată, mergând peste establishment și dându-i la cap. Lui Lenin i-a plăcut ideea. Ceilalți, socialiștii, preferau negocieri, calea parlamentară. Opțiunea lor a dus la apariția unei chestii bizare pe atunci, numită social-democrație, și plasată la stânga liberalismului. Azi, în Europa, social-democrații sunt în competiție cu creștin-democrații (apăruți ca și curent ca 50 de ani mai târziu).
Agitatori, mercenari, fripturiști
Vor fi mulți din aceștia peste tot, mereu. Ei sunt principalul element de manipulat atunci când vrei să aplici „divide et impera”. Pe mulți nu trebuie să îi plătești, ci doar să îi zgândări. Cel mai ușor de folosit sunt cei care ți se opun vehement. Le arunci un pont, undeva, că ai avea un om al tău printre ei și lași, ca din greșeală, impresia că acela ar fi X. Dacă ești suficient de abil, X îți este potențial adversar. Agitatorii îl vor sfâșia și astfel foamea lupilor se potolește, iar tu îți vezi de treabă nestingherit. Îmbătați de victorie, agitatorii vor strica: hai pe ei, dar haita va fi fost deja sătulă. Eventual le dai temporar pe un membru al staff-ului, mai împrumuți un jucător pe undeva… :)
Concluzie
Pornit ca proiect de dezvoltare comunitară (chiar dacă nu a fost niciodată definit în acești termeni), Petrolul actual e la răscruce și riscă să se întoarcă de unde a plecat. Complexitatea proiectului a crescut și are nevoie de soluții complexe. Perioada romantică a trecut și oamenii așteaptă mai mult de la proiect, atât sportiv cât și uman. Probabil toți își doresc același lucru, dar pentru a armoniza acțiunile și a preveni derapajele e nevoie de o bază pentru comunicare informată.
Dacă suporterii ploieșteni vor să aibă controlul firesc asupra a ce se petrece cu clubul, au nevoie să iasă din copilărie și să se organizeze. Apoi pot impune clubului un dialog sistematic, instituțional. A aștepta acest lucru de la club înseamnă să te plasezi din start într-o permanentă situație de inferioritate.
Până una-alta însă, nu are cine prelua inițiativa: Knot e în conflict cu Peluza 1; LSCT (Liga Suporterilor Constantin Tabarcea) nu are transparența sau marketingul care să o facă să pară a fi vie; ADGA (cea mai bine organizată, deși democrația internă o împiedică să aibă reacții rapide) este, prin definiție, la distanță de Ploiești. Și încă ceva: nu întâmplător, în lumea de azi, liderii sindicali nu mai sunt angajați ai celor cu care negociază, ci sunt remunerați de sindicaliști…
Mai mult, entuziasmul se risipește. Tăcerea tribunei la meciul cu Rapid a fost … grăitoare. Și dacă tot vorbesc despre tribune și rolul suporterilor, am lăsat la final, o opinie mai personală, astă dată profană, despre întreținerea principalului atu al suporterilor – modul cum este susținută echipa: Refrenul dominant în tribune acum, repetat și zeci de minute, este „Suntem aici, cântăm pentru tine”. O scandare monotonă, cu sunete joase, care merge o dată, sau – hai – de două ori pe meci. Altfel e un soi de doină de jale, nu una mobilizatoare… „Alé, Alé!”, din primul clip e cu totul altceva. La fel și tradiționalul „Hai Petro-o-o-lul, Hai Petro-o-o-lul, ole, ole, olee”.
Pe scurt: la cum arată lucrurile acum, dacă evoluția firească este refuzată, iar clubul nu aduce măcar un titlu, suporterii - dezbinați - au toate șansele să piardă atuul zidului galben de acum un an și jumătate, iar proiectul de dezvoltare comunitară riscă să rămână doar un experiment ce a strălucit doar o vreme. Diversitatea de opinii este firească și se poate exprima natural doar într-un cadru cât de cât formalizat, civilizat, în care părțile se respectă reciproc și dialoghează. Altfel, corabia re toate șansele să se scufunde.
Câteva extrase din articolul apărut azi în Dilema Veche:
Ca demni moștenitori ai fiului lui Trahanache, prieteni, cunoscuți, necunoscuți mai mult sau mai puțin anonimi vorbind la radio, televizor sau prin parcuri, par a repeta la nesfârșit vorbele puse pe hârtie de observatorul din Urbea X: „Tatițo, unde nu e moral, acolo e corupție, şi o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”. Cestiunea este veche de când lumea, și va fi mereu actuală. Uimitor este doar faptul că încă nu am realizat, ca societate, că lucrurile complexe au adesea răspunsuri simple și elegante.
[...]
Altfel riști să începi să pui etichete celor ce nu vor exact ceea ce vrei tu. Așa cum s-a întâmplat cu unii ce au fost gratulați drept huligani în decembrie 1989 și cu golanii ăia de nu plantau panseluțe în 1990. Suntem oare așa departe de acele momente? Am învățat să ne flexibilizăm principiile?
[...]
Gazeta Sporturilor a publicat o cronică al cărei titlu începea cu sintagma „Lupii demenți” și afirma în varii feluri că suporterii „au luat-o razna”. Exagerarea ar fi fost poate acceptabilă dacă era vorba de un pamflet. Fiind însă o informare, aș spune că vorbim de incriminare în masă similară celei propuse de foștii președinți ai țării atunci când s-au referit la contestatari cu suavele epitete de huligan și golan. Principial vorbind, jurnaliștii GSP ar fi trebuit sancționați. [...] Nu a fost un boicot, ci un protest. GSP a reacționat greu, după mai bine de 24 de ore, [...] a prezentat scuze publice, atât online cât și în ediția tipărită.
[...]
impunerea respectării principiilor poate fi realizată și pașnic. Vorba lui Trahanache: „Într-o soțietate fără moral și fără prințip, nu merge s-o iei cu iuțeală, trebuie să ai … puțintică răbdare...” O să vezi atunci că a gândi altfel nu înseamnă să fii dement. Parol!
I had two little mangos. And I had my mind set for a tropical salsa.
So I chopped the avocado, I have finely cut the jalapeno, the coriander, and the bell pepper, I have added salt and piper, … and I have discovered that the mangos are spoiled!!!
With the salsa tropical in my mind and an increasing hunger, I went to the shop, I both various staff and TWO BIG, NICE LOOKING MANGOS. The cashier took everything, passed through the codereader, gave me the products, I was putting everything in the bag and … she stopped and asked: do you wait for this two? And pointed towards my mangos!! The barcode was not in the system. The girl left, went to the self, and came back 5 minutes later: “are you sure you wanna wait?”
I was sure, and my mixture of avocado and coriander was waiting on the table, at home… 10 more minutes I kept waiting. Some almond nuts went to my stomach. I’ve got home. Now I have the mixture in the fridge, and after 30 minutes, while the tastes are nicely blending, I will have my tropical salsa.
On the other hand … I have a large mango in the fridge, and there is still some coriander left. Should I buy some avocado? ;)
[...]scriu că aşa am chef, nesistematic, fără nici un fel de public ţintă, fără să popularizez prea mult blog-ul, ca să văd ce mai zic şi alţii despre ceea ce zic eu, şi ca să îmi aduc aminte peste 30 de ani ce prostii spuneam azi.[...]
