Cu ceva vreme în urmă, la începutul lui 2013, am publicat un text în Dilema veche despre "Mahalaua din ... noi". Mahalaua constituia tema numărului respectiv din Dilema. Scrisesem însă şi un text alternativ, având acelaşi mesaj. Titlul este cel a postării de faţă, iar textul îl reproduc mai jos, aşa cum l-am scris atunci.
O foarte apropriată prietenă îmi povestea cu câteva luni în urmă despre colegul său, român. Acolo unde lucrează ea, în afara României, sunt mulţi internaţionali. Conversaţia pe care vreau să v-o împărtăşesc implică şase sau şapte doctori în ştiinţe sociale, aflaţi la masa de prânz. Toţi sunt vestici, exceptând cei doi români de care ziceam, prietena mea şi personajul care face obiectul studiului de caz cu care deschid acest text. Omul cu pricina, un bărbat pe la 36 de ani, şi-a făcut studiile în ştiinţe politice la o universitate din Ardeal, apoi a continuat cu un master în Europa de Est şi un doctorat în Olanda. Are prin urmare cel puţin unul dintre atuurile pe care reglementările curente din sistemul educaţional românesc le premiază: are doctorat la o universitate respectabilă. Opţiunea sa, exprimată public de mai multe ori, este că nu vrea să se aproprie de graniţa României la mai mult de 2000 de kilometri. Dar să trecem peste faptul că extremitatea de vest a Germaniei, unde lucrează, este la mai puţin de 2000 de kilometri de Braşov, ca să dau ca exemplu un oraş din centrul ţării.
Povestea prietenei mele mă poartă în vara lui 2012. E cald, iar oameni discută la masă despre politică. România este pretextul, cu agitaţia ei neobişnuită: un guvern nou, măcinat de plagiat după plagiat, suspendarea preşedintelui, agitaţia cu independenţa curţii constituţionale, fostul prim ministru condamnat şi sinucis, sau poate nu foarte sinucis şi aşa mai departe. E momentul ca să îşi dea cu părerea competentul political scientist născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Şi el le explică tuturor, pe un ton ce nu acceptă replică despre cum stă treaba cu politica bucureşteană şi cu politicienii români. Le explică despre omul luminat care îi este idol lui şi tuturor românilor, şi pe care, s-ar putea subînţelege, ceilalţi îl persecută. Aflaţi la masă, universitarii născuţi în câteva colţuri ale Europei de Vest află totul despre acest antreprenor de succes, cu minte limpede, incoruptibil, stindard al unei conduceri inteligente. Oier şi patron de club.
Gigi Becali este în opinia mea un personaj fascinant. Pare destul de evident că plăteşte o presă care îl adulează, mă refer aici la cvasitotalitatea televiziunilor şi ziarelor sportive. În cazurile de corupţie în care a fost implicat, începând cu schimbul de terenuri cu Ministerul Apărării, din câte am înţeles eu, e greu de priceput cum a evitat condamnarea. Nu am înţeles de asemenea niciodată cum reuşea, pe vremea comunismului, să exporte berbecuţi în Turcia, dar poate că acesta o fi doar un mit. M-a surprins declaraţia sa, pe când era candidat la preşedinţie şi a spus că e student, parcă la drept, „în anul trei-patru”. Reprezentarea mea asupra opţiunile ideologice afişate de domnia sa, includ cel puţin câteva care mi se pare – eufemistic vorbind – cel puţin anacronice: radicalismul religios, dispreţul faţă de lege, intoleranţa etnică şi religioasă, misoginismul, clientelismul, „amoralismul familial” (în termenii lui Banfield), demagogia, consumul ostentativ. Aşa cum văd eu lucrurile, cele de mai sus nu sunt doar practici curente ale personajului amintit, ci valori adânc interiorizate şi promovate făţiş, ca o ideologie. De aici vine fascinaţia: Gigi Becali este o vedetă mediatică sui generis.
Mai mult, el pare a ilustra de minune starea curentă a naţiunii, ca un studiu de caz rar, şi prin urmare deosebit de preţios.
Hai să sar însă la o altă discuţie, purtată altfel, în alte timpuri. Amicul unui amic, vorba lui Caragiale, îmi povesteşte cu câţiva ani în urmă despre poziţia publică a unui cunoscut. Acesta afirmă răspicat, în scris, că toţi angajaţii din organizaţia academică a amicului amicului meu, exceptându-l pe director, sunt „sociologi cretini, sclavi ai softului numit SPSS”. După presiuni ale câtorva prieteni ai personajului respectiv acesta avea să şteargă postarea respectivă de pe blogul personal. Câteva luni mai târziu avea să fie angajat în organizaţia aceea plină de cretini. Publicaţiile sale, măsură a capacităţi academice, par a fi pierdute pe undeva, prin neant, dacă or fi existat vreodată. Cariera îi era lină, devenind destul de repede echivalentul unui ministru adjunct.
Te întrebi uneori dacă nu cumva a striga la alţii că sunt idioţi nu îţi asigură ascensiunea indiferent de propriile competenţe. Dacă e aşa, dacă aceasta constituie norma socială acceptată, acţiunea raţională este să te conformezi ei. Sociologia include suficiente argumente în acest sens. Cei care nu se conformează normei devin uşor-uşor marginali şi apoi sunt excluşi sau se auto-exclud. Gândiţi-vă la ţigani/romi, de exemplu. Gândiţi-vă la Ion Luca Caragiale şi la exilul său voluntar, la Berlin. Conformarea la normă, însă, conduce la succes, la recunoaşterea ca lider. În plus, creşte probabilitatea ca să experimentezi o satisfacţie mai ridicată cu viaţa.
De ce ar părăsi poveştile mele viaţa academică? De când am aflat că Dilema veche face un număr despre mahala, îmi tot răsună în urechi titlul cărţii lui Adrian Majuru,
Bucureştii mahalalelor…. Mahalaua, termen de origine turcească desemna mai întâi o aşezare de corturi, iar mai apoi, prin extensie, un cartier oarecare, cu oameni şi vise, cu speranţe şi zâmbete, unul dintre colţişoarele acelea de rai, fascinante prin fericirea pură pe care o expirau prin toţi porii. Acest lucru se petrecea în urmă cu secole, pe când a fi tradiţionalist era singurul mod de viaţă acceptat, a fi străin era un sacrilegiu, a lega mai multe de două idei constituia o excepţia. Aşa erau oamenii pe atunci, cu bune şi rele, atât permitea evoluţia şi atât puteau susţine resursele vremii. Nu aveai timp de filosofare, atâta vreme cât orice virus mic putea fi mortal (nu, nu vorba de viruşi informatici, iar mortal trebuie citit ad literam). Dar era bine să fii băiat finuț, să îi repede pe ceilalţi de sus, să le arăţi că eşti mai doct decât ei, că ai şcoala vieţii, că eşti al or lider. Discuţiile puteau fi doar în alb şi negru, iar dacă ieşeai din dogma oficială însemna că ai o minte limitată.
Minte limitată are un alt amic al unui amic, după cum i-a spus lui un alt sociolog, mare om, de asemenea lipsit de publicaţii, într-o discuţie amicală pe Facebook. Argumentul e simplu: nu eşti de acord cu mine, iar ce propun eu este non-standard, atunci eşti clar depăşit de vremuri. Dacă eu am strigat primul asta, tare, e clar că am dreptate şi sigur ajung ministru sau cam aşa ceva.
„Un bou, ca toți boii puțin la simțire, / În zilele noastre de soart-ajutat... / Învață la școală cartea de cetire / Și ajunse boul un bou învățat.” Mda, în zilele noastre, adică în 1908, după cum o spunea cel din urbea din care cu mândrie mă trag şi pe care l-am pomenit şi mai sus.
Şi dau drumul la televizor, asta ca să vedem ce e în afara sferelor academice înalte. Acolo, în sferele academice înalte, dezbaterea de pe o listă electronică de discuţii a unei facultăți se concentrează asupra unui mesaj desprins de o terţă parte din corespondenţa privată dintre decan şi amanta sa, studentă şi apoi cadru didactic. Legalitatea postării unui mesaj privat ce nu îi aparţine nu pare a fi interesantă pentru cel ce îl postează, dar este un gest legitim în mahala.
Dar ziceam că mă mut la televizor. O fac pentru a regăsi ştirile extraordinare, bombele de presă ce se succed una după alta. Dezbateri cu câte 4-5 invitați ce vorbesc unul peste celălalt fără să se audă vreodată, în stilul impus din păcate la jumătatea anilor 1990 de către
Procesul etapei. Numai că Ovidiu Ioaniţoaia avea şi are decenţa de a-şi asculta şi modera invitaţii. Jurnalistul român tipic, în spiritul mahalalei, trebuie să arate că el e mai deştept şi strigă mai tare ca ceilalţi, că e ironic şi superior, că are putere asupra lor.
Şi mă teleportez subit pe litoralul grecesc, vara, la mare, la soare. La piscina unui hotel all-inclusive de patru stele, mai degrabă scump, apar români, cu studii superioare, din elita societăţii. Copii lor sar în apă şi strigă; adulţii se amuză cum ceilalţi turişti sunt stropiţi, cum apa pică peste cărţile lor deschise; la un moment dat se ceartă în gura mare, peste piscină. Mahalaua vibrantă din perioada interbelică vine cu noi, cu manelele noastre, şi ocupă uşor-uşor întreg spaţiul public, acasă, în Europa sau aiurea. Experimentul simplu de la piscină este să te uiţi ce fac turiştii din ţări diferite. Nemţii, englezii şi polonezii citesc cărţi. Francezii şi italienii au mai mult reviste. Românii se distrează „cu adevărat”.
Gigi nu este excepţional fiind, aşa cum ar crede unii, excepţia. Nu, dimpotrivă, el constituie probabil românul la pătrat, un dublu Gi, îndrăgit de toţi, exemplu omului de succes la care tânjim cu toţii, dublu parlamentar, dublu investitor, superinteligent, garanţia reuşitei şi păstrării tradiţiei, esenţa românismului transpartinic, ecoul mahalalei din noi.
