Meta-cronica unui raport social

De 4-5 decenii există o practică internaţională de a supune atenţiei publice anumite evoluţii ale societăţii prin rapoarte sociale. Acestea sunt promovate de regulă de agenţii internaţionale (UNDP, Banca Mondială, BERD, OECD, WHO etc.), de guverne sau, mai nou, de ONG-uri (vezi de exemplu Freedom House sau Transparency International). Aceste rapoarte nu propun legi, ci subiecte de discuţie, însoţite uneori de posibile soluţii de a îmbunătăţi organizarea societăţii la care se referă.

Săptămâna trecută presa românească a discutat masiv un astfel de raport, cel lansat de o Comisie Prezidențială de Analiză a Riscurilor Sociale şi Demografice (CPARSD).

Nu o să discut aici despre conţinutul raportului: fiind co-autor al unei părticele din raport, nu ar avea rost să o fac. În plus, sunt numeroase glasuri care vorbesc despre ceea ce scrie în raport (Cristi, Cosima, Dan Şelaru sunt doar câţiva dintre cei ce o fac), ci o să îmi permit doar câteva meta-consideraţii privind construcţia şi difuzarea sa.

(1) În primul rând, în comparaţie cu alte rapoarte similare la care am participat în ultimii 12 ani, la acesta am avut o libertate mai mare, ingerinţa politicului nefiind una pe care să o pot observa, ca în trecut. Singura diferenţă este dată de momentul lansării: raportul este gata în principiu de mai mult timp, putând fi lansat practic de pe la începutul verii. De altfel părţi ale sale au fost preluate în legile pe care guvernul şi-a asumat răspunderea.

(2) În al doilea rând, aşa cum am spus-o mai mulţi dintre autori prin media, raportul propune în primul rând teme de meditaţie, având ca ţintă stimularea dezbaterii publice. Şi se pare că a reuşit asta din plin, după cum o dovedesc telefoanele venite dinspre media, solicitând explicaţii pe alte teme decât pe cel;e ce au funcţionat ca „triggers” (sexul şi drogurile).

(3) Sexul şi drogurile au ocupat un spaţiu minor în discuţiile ce au precedat raportul, dar şi-au făcut din plin treaba de a genera publicitate :) (a nu se înţelege însă că se aflau în raport doar pentru publicitate).

(4) Pentru societatea românească este o pierdere faptul că propunerea legată de organizarea unor referendumuri concomitent cu alegerile prezidenţiale a venit la câteva zile după difuzarea raportului CPARSD. Era exact momentul în care sexul şi drogurile trecuseră în planul doi şi se discutau celelalte aspecte ale raportului, care ridicau întrebări esenţiale privind organizarea structurală a societăţi româneşti. Din acest punct de vedere, Preşedinţia nu a dat dovadă de prea mare responsabilitate, ci doar de a fi o bună agenţie publicitară pentru candidatul său la alegerile ce urmează.

Full Text/Citeşte textul complet...

Scenarii politice la vreme de referendum

Eu unul, de mai multe luni, nu prea am vreme să mă uit atent la ce se petrece cu preferinţele electorilor, aşa că mă întreb care o fi miza referendumurilor anunţate de Traian Băsescu, bazându-mă pe trei observaţii destul de generale:

(1) nu cred că preşedintele în exerciţiu are un adversar serios la alegerile de anul acesta.

(2) nu uit ce a declarat acum 5 ani: "data viitoare câştig din turul 1, ca la Primărie".


Atunci, mi se iveşte în minte prima întrebare:

(a) existenţa unui tur doi, nu ar deveni ea însăşi o înfrângere pentru Traian Băsescu???



Mai cred şi că:

(3) încrederea în Parlament e scăzută, iar populaţia crede că majoritatea aleşilor sunt fie corupţi, fie cam fără minte, dorindu-şi să fie mai puţini parlamentari.


Îmi apare atunci o a doua întrebare:

(b) miza nu o fi de fapt obţinerea unui pretext pentru alegeri anticipate cât mai apropiate de cele prezidenţiale?

[Explicaţia mai pe lung a scenariului: dacă la referendumul cu rol consultativ se votează pentru un parlament unicameral, atunci, firesc ar fi să avem modificare de constituţie, validată prin referendum. -> Preşedintele şi-ar dori alegeri imediate, ca să înfăptuiască voinţa poporului (şi să crească cota PDL, diminuând efectul crizei şi mutând următoarele alegeri după ce va reîncepe creşterea economică). -> Ceilalţi (PSD, PNL) îţi vor dori să amâne votul pentru unicameral. Dacă reuşesc, atunci li se vor arunca în cap ignorarea poporului şi criza economică. -> dacă nu reușesc, PDL poate câștiga alegerile în fața PSD, PNL probabil nu intră în Parlament, deși ia 10%, avem parlament bicolor și guvern monocolor sau PDL/UDMR. 4 ani mai târziu, în plină creștere economică, PDL câștigă din nou, iar Elena Udrea este primul prim-ministru femeie și invită președintele Norvegiei să inaugureze autostrada Otopeni-Băneasa]

Full Text/Citeşte textul complet...

Indicator rutier ... rar

Uite aşa arată un semn de circulaţie pe care l-am fotografiat prin mai în Tuşnad.



La două sute de metri mai în faţă erau două biserici, faţă în faţă. Oare la asta să se fi referit indicatorul??

Full Text/Citeşte textul complet...

Cred că am mai comentat despre deciziile societăţii româneşti, prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi, de a reduce salariile celor angajaţi în sectorul public. Scăderea, din câte am văzut eu, afectează în principal salariile pe care le au cei care au mai mult de 5-6 ani de experienţă. În schimb, la angajare, ele cresc uşor.

Caut să mă gândesc la consecinţe, gândindu-mă exclusiv la dinamica stat-privat a unei părţi a forţei de muncă.

Mă gândesc că va creşte probabilitatea ca tinerii absolvenţi să se angajeze în sectorul public. Vor rămâne aici suficient ca să capete experienţă şi să ajungă la acel nivel la care salariile nu mai sunt competitive cu cele din sectorul privat. Asta nu e rău: o să avem mai mulţi oameni care trec prin sistemul public şi îl înţeleg mai bine, angajaţii la stat vor fi mai tineri şi mai deschişi, mai dornici de afirmare. Lor li se vor adăuga cei mai trecuţi de prima tinereţe, cu salarii mari şi alte beneficii adiţionale, cu o vârstă ce îi face mai puţin susceptibili de a îşi schimba locul de muncă.

Odată ce vor căpăta experienţă, mulţi tineri vor migra din domeniul public către îndeletniciri mai bine plătite. Interesant va fi cazul celor ce lucrează în administraţia publică. Avantajul lor va fi unul enorm: vor ştii bine reglementările la a căror elaborare au contribuit şi vor fi vânaţi de companii mai mari sau mai mici, ce fac afaceri cu statul şi care au nevoie de expertiza lor, putând să îşi şi permită să o recompenseze.

O altă destinaţie a acestei forţe de muncă, date fiind abilităţile dobândite în funcţii din aparatul administrativ, va fi piaţa de consultanţă. Companii mici, cu câţiva angajaţi, gestionând bani alocaţi prin competiţii de granturi. Important este să ştii să scrii aplicaţia (ghici cine face regulile după care sunt evaluate?) şi să câştigi contractul. Veniturile sunt după aia … la nivel european?? (unele din ele par a fi la nivel luxemburghez: am văzut zilele astea la TV un ministru în funcţie, altfel o prezenţă agreabilă. Acuzat că ar fi fost în acelaşi timp şi ministru şi consultant într-un proiect al cărui beneficiar era ministerul pe care îl conduce, s-a apărat spunând că a renunţat la contractul de consultant, refuzând incluziv salariul pentru munca pe care deja o depusese, în valoare de 50.000 USD. Da, nu am adăugat un zero în plus, e vorba de cincizeci de mii de dolari. Probabil că erau impozabili…)

Full Text/Citeşte textul complet...

Nu ştiu cum o fi prin restul Spaniei, dar în Galicia se vede că e o problemă cu timpul, cu fusul orar. Se face greu dimineaţă, iar pe la 10:30 seara nu e nevoie de iluminat public.

Asta se simte şi în obiceiurile alimentare. Masa de prânz are loc ceva mai târziu, între 2 şi 4 după amiaza. Cea de seară începe pe la 9:30-10. Greu găseşti ceva de mâncare între 4 după amiaza şi 8 seara. Înainte de masa de seară, însă, poţi zăbovi la o cafea sau o bere, pe una dintre terase, şi consuma ceva tapas (gustărele).

Bucătăria galiciană este bazată pe fructe de mare. Le găseşti din plin pe străduţele garnisite cu restaurante, care coboară dinspre Dom către parc. Practoic orice restaurant vinde ceva mâncare cu fructe de mare, care de regulă te întâmpină încă din vitrină. Merită încercate nişte pulpo con patatas, o mariscada (farfuria aia cu chestii marine), nişte Pimientos de Padron (un soi de ardei iuţi, fripţi cu sare şi un pic de ulei de măsline), o porţie de chuletón de ternera gallego (vaca din farfuria de mai sus, o halcă mare, făcută cu multă sare, neaşteptat de fragedă şi uşor de digerat), tarta de Santiago (mult mai bună proaspătă, nu conservată), sau capriccio galician (ultimele două sunt deserturi).

Full Text/Citeşte textul complet...

Criza...

Uite ce am aflat din două surse diferite.

Povestea 1. Biletul de avion până la Lisabona şi înapoi, m-a costat cam 380 de Euro. L-am luat cu 4 luni înainte de a zbura. La low-cost era 340, deşi pe aeroportul lusitan erau reclame la BlueAir ce promiteau costuri „începând de la 49 de Euro”. La Lisabona, o prietenă ce participa la acelaşi congres îmi spune că nu a ştiut până în ultima clipă cu ce avion va zbura. Lucrează într-un minister şi se pare că există o regulă impusă funcţionarilor guvernamentali să nu cumpere bilet de avion cu mai mult de două zile înainte de plecare. Aşa că bietul de avion a costat în jurul a 760 de Euro. Dublu, cu alte cuvinte. Un salariu lunar net mai mare decât cel al lectorului universitar.

Povestea 2. Ca o extensie a primei poveşti, întorşi de la Lisabona, aflu că la decont, colegii care au finanţat deplasarea prin granturi derulate în Universitatea Bucureşti, au fost muştruluiţi la contabilitatea universităţii: nu aveau voie să cumpere bilete de avion cu mai mult de două zile înainte de plecare. Ce mai conta economia realizată, sau faptul că plătiseră biletele din propriul buzunar, blocând astfel sume de bani ce le aparţineau şi care erau echivalente salariului pe o lună a unui lector universitar. La urma urmei e criză, şi oricum salariul acela va fi redus la jumătate, lectorul cu pricina oferindu-se (voluntar) să stea acasă 10 zile, în concediu fără plată, pentru propăşirea patriei.

Să nu fi înţeles eu bine cele două poveşti? Chiar să existe o astfel de reglementare? Dacă da, oare atât de mare să fie criza de lichidităţi încât, ţinând cont de numărul de zboruri externe efectuate de „bugetari” să fie de preferat să cheltui în plus /ţ călătorii/ * /o grămada de bani/ şi să plăteşti lefuri mai mici?

Şi îmi flutură pe buze un refren neaoş „de la noi”: Cui prodest?

Full Text/Citeşte textul complet...

Atunci când un catalog aduce după sine o … new age

Cât am fost elev am avut în minte două cataloage. Unul pentru primii 8 ani, al doilea pentru următorii 4. Mi-au fost mereu proaspete în minte şi cred că le-aş putea reproduce, în linii mari şi acum. E cazul mai ales cu cel din liceu, poate şi din cauză că acolo am simţit mereu că am învăţat mult mai multe decât în trecerea mea prin diverse forme de învăţământ universitar şi postuniversitar. (Caragiale Ploieşti, un liceu pe care l-aş recomanda oricui)

Astăzi am realizat că de aici încolo catalogul meu este cu totul altul. Începe o epocă nouă, în care numele din cataloagele mele, fără a-şi pierde din strălucire, ba dimpotrivă (mi-au trecut azi cu toţii prin minte, sau poate prin inimă), trec în plan secund şi sunt înlocuite de unele noi, ce-mi sunt străine, dar ştiu că vor deveni şi ale mele pentru opt ani.

„Am aşteptat cu nerăbdare ziua de azi” mi-a spus Irina de dimineaţă şi, fără legătură cu faptul că am descoperit, pentru prima oară, că acum 5 ani eram mai tânăr, privind o fotografie a avizierului pe care erau afişate numele colegilor ei, am descoperit că o eră nouă începe.

Full Text/Citeşte textul complet...

Legile educaţiei

Că educaţia de la noi e de proastă calitate nu e greu de ghicit, chiar dacă majoritatea populaţiei, jumătate din studenţii la licenţă, cei mai mulţi studenţi doctoranzi şi cei mai mulţi profesori universitari sunt de altă părere.

De aici dorinţa de a schimba ceva, manifestată de toţi miniştrii educaţiei de prin 1995 încoace.

Acum ne-am trezit că vrem o lege nouă.

E bine şi aşa, dar asta nu rezolvă, în opinia mea, nimic sau aproape nimic, indiferent de calitatea legii.

Ce aş fi făcut eu era aşa:

1. Guvernul şi Sindicatele cădeau de acord că e nevoie de o lege şi desemnau o persoană să o întocmească.

2. Noua lege era una scurtă, de maxim 3 pagini, stipulând principii majore, dar nu transpuse în obişnuitele sloganuri găunoase.

3. Aveam 6 luni – un an, discuţii publice pe marginea proiectului. Presa era bombardată de către persoana respectivă, prin intermediul guvernului, cu scurte informări conţinând cifre şi descrierii ale performanţei şi structurii educaţiei de la noi în comparaţie cu alte părţi ale Europei.

4. Cel ce făcuse proiectul îl revizuia în urma discuției publice, Guvernul îşi asuma răspunderea pe lege. Apoi erau reglementate detaliile (de exemplu câţi elevi trebuie să fie într-o clasă sau câte mandate să aibă un rector) prin hotărâri de guvern.


În toată povestea asta erau importante:

1. Conştientizarea stării sistemului actual şi identificarea cauzelor acesteia (repet: majoritatea populaţiei, majoritatea cadrelor didactice cred că avem un sistem de învățământ performant).

2. Faptul că populaţia şi actorii din sistem aveau prilejul să se implice în dezbatere.

3. Faptul că discuţia se concentra pe lucrurile importante şi nu pe mărunţişuri.

În opinia mea, proiectele de lege pe care le-am văzut vehiculate anul acesta au fost toate animate de bune intenţii. Ele conţin însă mult prea numeroase detalii şi au beneficiat de o dezbatere publică şchioapă şi neinformată. Singurul lucru cu adevărat bun este publicitatea masivă. Din păcate însă, de una singură aceasta nu a putut conduce la soluţii… Sper că duiumul de detalii va produce în cele din urmă o calitate superioară a educaţiei de la noi, dar sunt sceptic în acest sens.

Full Text/Citeşte textul complet...

Importanţa socială a profesiilor

Vorbeam în urmă cu ceva timp despre raportul cercetare/predare în universităţile contemporane şi despre sincronismul redus al României la tendinţele internaţionale. (România acordă o atenţie sporită predării).

Hai să vedem acum cum arată opţiunile societăţii româneşti în domeniu:

1. În prezent gradele academice din cercetare (Cercetător 1, Cercetător 2, Cercetător 3, Cercetător, Cercetător asistent) sunt echivalente celor din învăţământul universitar (Profesor, Conferenţiar, Lector/Şef lucrări, Asistent, Preparator). Salarizarea este în principiu aceeaşi, ca şi criteriile de promovare. Ce e drept, ca să treci de la lector la conf şi de la conf la prof, poţi să beneficiezi de anumite echivalări (mai multe articole din reviste româneşti pot fi echivalate cu un articol internaţional), pe care se pare că oficial nu ai voie să le faci la ascensiunile corespunzătoare din cercetare. În plus, ca CS2 ai ceva mai puţine drepturi decât ca şi Conf: nu ai voie să faci parte din comisii de doctorat.

2. Propunerile legate de noua grilă de salarizare extind un pic diferenţele dintre cercetare şi predare: la aceeaşi vechime, coeficienţii din învăţământ sunt un pic mai mari decât cei din cercetare.

3. Mai mulţi colegi din învăţământ mi-au spus în ultima vreme, cu o surprindere indignată: „Cum adică, a fi conferenţiar e echivalent cu a fi cercetător ştiinţific 2????”

4. Primesc de la o instanţă a administraţiei publice o listă preliminară de invitaţi la lansarea unui raport. Sunt mai mulţi autori ai raportului. Cei din universităţi sunt denumiţi, oarecum vanitos, „Prof.Univ.dr. Xyz Xulescu”, „Conf.Univ.Dr. Zkq Yulescu” şi chiar „Asist. univ. drd. Qjw Qulescu”. Funcţionarii de prin agenţii internaţionale Sunt „Dr. Xyz Xulescu”. Cei din cercetare, ca şi cei de prin ONG-uri sunt referiţi doar prin nume. (Mie mi se părea firesc să fie doar numele la toţi autorii. M-a izbit însă inegalitatea explicită marcată de funcţionarii publici români între cei din universităţi şi restul, la calificări egale sau chiar inferioare).

5. La aprobarea bugetului dezastruos alocat anul acesta cercetării, mai mulţi colegi mi-au spus: „şi ce dacă, la educaţie e 5%”. Trebuie spus şi că, din bugetul alocat cercetării, de fapt cea mai mare parte merge către universităţi (acestea aplică şi utilizează apoi banii prin granturi de cercetare).

6. În mai toate şcolile doctorale din sociologie, indiferent de universitate, şeful desemnat sau în curs de desemnare al acestor forme de învăţământ avansat, este un respectabil profesor universitar, care însă nu a publicat niciodată articole în reviste cotate ISI (adică cele de prestigiu internaţional, acolo unde se publică ultimele noutăţi în ştiinţă).

Toate cele de mai sus sunt semne care, în opinia mea, confirmă ferm decizia societăţii româneşti şi a mediului academic de a se concentra pe predare şi de a lăsa deoparte cercetarea. Rămâne de văzut dacă aceasta va fi o strategie de succes.

(Opinia mea este că ar trebui să avem, cât mai repede, o serie de fuziuni între universităţi şi institutele de cercetare, care să readucă cercetarea în universităţi, să forţeze atât pe cei din cercetare , cât şi pe cei din universităţi să iasă din mediocritate, şi să permită dezvoltarea unor universităţi de vârf, care să poată pătrunde intre primele 500 de universităţi ale lumii).

Full Text/Citeşte textul complet...