╔╗╔╗╔══╗╔══╗╔══╗╔╗╔╗
║╚╝║║══║║══║║══║║╚╝║
║╔╗║║╔╗║║╔═╝║╔═╝╚═╗║
╚╝╚╝╚╝╚╝╚╝ ∙ NEW YEAR 2009
29 decembrie 2008
Românii faţă de europeni: prientenii sunt mai puţin importanţi, dar la religie nu ne bate nimeni
Pentru români, religia contează mai mult decât în majoritatea ţărilor europene, în timp ce nimeni nu ne întrece în a acorda mai puţină importanţă prietenilor. Migranţii românii însă sunt mai altfel în această privinţă.
Cam asta spune primul newsletter rezultat din EVS 2008 şi din sondajul valorilor migranţilor români. Cei interesaţi pot găsi datele în pagina grupului românesc pentru studiul valorilor sociale.
Cam asta spune primul newsletter rezultat din EVS 2008 şi din sondajul valorilor migranţilor români. Cei interesaţi pot găsi datele în pagina grupului românesc pentru studiul valorilor sociale.
Time
Aş fi vrut să vrut să scriu aici despre mai multe lucruri:
- despre „legea mamelor”, despre misoginismul implicit al dezbaterii actuale şi al modului de etichetare al legii cu pricina, despre stupiditatea unei dezbateri publice ce, în loc să preceadă, succede cu câteva luni votarea legii în Parlament şi sancţionarea prezidenţială;
- despre cum nu am regăsit în programele partidelor mare lucru din temele pe care mi-ar fi plăcut să le regăsesc în dezbaterea electorală;
- despre rezervele religioso-ignoranto-populisto-comice manifestate de o mare parte din populaţie la decizia vaccinării fetelor împotriva cancerului de col uterin (bigotismul reacţiilor cu pricina este discutat adesea, însă e util să aducem mereu argumente în favoarea măsurii, aşa cum o fac, de exemplu, DIV sau Vlad Petreanu, pentru a stimula renunţarea odată pentru totdeauna la un tradiţionalism ce ne azvârlă mereu în prăpastie);
- despre cum actuala „soluţie imorală” nu e altceva decât un mic pas făcut de politicienii români în a descoperi (extrem de târziu!!!) faptul că politica înseamnă în primul rând negociere, comunicare, găsirea de căi comune prin care, atingând prioritar scopurile tuturor, maximizezi profitul şi îndeplinirea intereselor particulare ale grupului pe care îl reprezinţi. Din păcate, acei lideri de opinie care se autodefinesc în sinea lor drept „intelectuali rasaţi” nu agreează probabil o astfel de definiţie şi preferă, la fel ca la începutul anilor 1990, să vehiculeze mai degrabă soluţii radicale, departe de o societate a toleranţei şi înţelegerii, dar apropriată de una a Inchiziţiei.
- despre cum nu mai vine odată iarna şi, oricum, nici toamna nu mai e ce a fost, şi cum pomii îşi pierd frunza abia târziu, în noiembrie şi cum lumea se schimbă mereu;
- despre cum tăiam cândva porcul;
- despre cum am asistat la o prelegere subţire, pomenită şi de Aura, care însă mi-a amintit faptul că interesul meu de cercetare este legat în bună măsură de investigarea viitorului şi cum sunt conştient că mai am mult de aşteptat până să mă pot apuca de aşa ceva, trebuind mai întâi să încep să înţeleg bine cum se schimbă lucrurile în varii domenii ale vieţi sociale;
- despre cum sistemul educaţional şi calitatea generală a societăţii merg mână în mână şi calea cea mai sigură pentru a identifica o şcoală bună este să emigrezi;
- despre cum aproape 10% din PIB vine dintr-o industrie care angajează 0,5% din forţa de muncă;
- despre cum băncile lui Vanghelie au o funcţionalitate neaşteptat de interesantă, aşa cum remarca Monica în urmă cu ceva timp.
Ar mai fi multe alte lucruri despre care aş fi vrut să scriu pe larg. Timpul este însă nerăbdător şi din ce în ce mai greu de gestionat, aşa că renunţ a mai scrie pe larg despre cele de mai sus şi caut să mă despart cât mai iute de acest nefericit 2008, care mai bine nu s-ar fi întâmplat niciodată şi care sper să nu se mai repete vreodată.
Nu zic încă La Mulţi Ani, dat fiind că mai vreau să postez ceva, înainte de atrage oblonul peste 2008.
- despre „legea mamelor”, despre misoginismul implicit al dezbaterii actuale şi al modului de etichetare al legii cu pricina, despre stupiditatea unei dezbateri publice ce, în loc să preceadă, succede cu câteva luni votarea legii în Parlament şi sancţionarea prezidenţială;
- despre cum nu am regăsit în programele partidelor mare lucru din temele pe care mi-ar fi plăcut să le regăsesc în dezbaterea electorală;
- despre rezervele religioso-ignoranto-populisto-comice manifestate de o mare parte din populaţie la decizia vaccinării fetelor împotriva cancerului de col uterin (bigotismul reacţiilor cu pricina este discutat adesea, însă e util să aducem mereu argumente în favoarea măsurii, aşa cum o fac, de exemplu, DIV sau Vlad Petreanu, pentru a stimula renunţarea odată pentru totdeauna la un tradiţionalism ce ne azvârlă mereu în prăpastie);
- despre cum actuala „soluţie imorală” nu e altceva decât un mic pas făcut de politicienii români în a descoperi (extrem de târziu!!!) faptul că politica înseamnă în primul rând negociere, comunicare, găsirea de căi comune prin care, atingând prioritar scopurile tuturor, maximizezi profitul şi îndeplinirea intereselor particulare ale grupului pe care îl reprezinţi. Din păcate, acei lideri de opinie care se autodefinesc în sinea lor drept „intelectuali rasaţi” nu agreează probabil o astfel de definiţie şi preferă, la fel ca la începutul anilor 1990, să vehiculeze mai degrabă soluţii radicale, departe de o societate a toleranţei şi înţelegerii, dar apropriată de una a Inchiziţiei.
- despre cum nu mai vine odată iarna şi, oricum, nici toamna nu mai e ce a fost, şi cum pomii îşi pierd frunza abia târziu, în noiembrie şi cum lumea se schimbă mereu;
- despre cum tăiam cândva porcul;
- despre cum am asistat la o prelegere subţire, pomenită şi de Aura, care însă mi-a amintit faptul că interesul meu de cercetare este legat în bună măsură de investigarea viitorului şi cum sunt conştient că mai am mult de aşteptat până să mă pot apuca de aşa ceva, trebuind mai întâi să încep să înţeleg bine cum se schimbă lucrurile în varii domenii ale vieţi sociale;
- despre cum sistemul educaţional şi calitatea generală a societăţii merg mână în mână şi calea cea mai sigură pentru a identifica o şcoală bună este să emigrezi;
- despre cum aproape 10% din PIB vine dintr-o industrie care angajează 0,5% din forţa de muncă;
- despre cum băncile lui Vanghelie au o funcţionalitate neaşteptat de interesantă, aşa cum remarca Monica în urmă cu ceva timp.
Ar mai fi multe alte lucruri despre care aş fi vrut să scriu pe larg. Timpul este însă nerăbdător şi din ce în ce mai greu de gestionat, aşa că renunţ a mai scrie pe larg despre cele de mai sus şi caut să mă despart cât mai iute de acest nefericit 2008, care mai bine nu s-ar fi întâmplat niciodată şi care sper să nu se mai repete vreodată.
Nu zic încă La Mulţi Ani, dat fiind că mai vreau să postez ceva, înainte de atrage oblonul peste 2008.
26 decembrie 2008
Un muzeu al berii (Bruxelles)
Graţie Mălinei, am zăbovit zilele trecute faţă în faţă cu o Leffe de Nöel. Un bun prilej de a afla despre reinventarea tradiţiei berilor de Crăciun (vezi link-ul), de a îmi bucura papilele cu amintitul sortiment de Leffe şi de a îmi aminti de un mic muzeu, pierdut undeva în Bruxelles, în spatele Gare du Midi. Musée bruxellois de la Gueuze este locul unde poţi afla despre cum se face berea în mod tradiţional, poţi afla despre lambic, kriek, gueuze. Evident, la sfârşit vine o degustare.
Am vizitat muzeul cu mai mulţi ani în urmă. Merită din plin, mai ales dacă nu eşti dintr-o ţară a berii, şi nu ai asistat deja la procesul prin care unele beri au nevoie de mai mulţi ani de preparare şi stat în butoi până a deveni bere.
Fluxul mic de turişti reprezintă în acest caz un avantaj: ai timp să vezi linişit muzeul, în fapt o fostă fabrică de bere. Ce e drept am fost acolo prin martie, poate că vara or fi mai mulţi turişti. Ghidul lipsea pe atunci, însă o broşurică, aducând a leaflet, aducea informaţiile esenţiale.
PS. Nu, muzeul nu este cel din Grand Place...
Am vizitat muzeul cu mai mulţi ani în urmă. Merită din plin, mai ales dacă nu eşti dintr-o ţară a berii, şi nu ai asistat deja la procesul prin care unele beri au nevoie de mai mulţi ani de preparare şi stat în butoi până a deveni bere.
Fluxul mic de turişti reprezintă în acest caz un avantaj: ai timp să vezi linişit muzeul, în fapt o fostă fabrică de bere. Ce e drept am fost acolo prin martie, poate că vara or fi mai mulţi turişti. Ghidul lipsea pe atunci, însă o broşurică, aducând a leaflet, aducea informaţiile esenţiale.
PS. Nu, muzeul nu este cel din Grand Place...
24 decembrie 2008
Ian McEwan - Inocentul
Ian McEwan - Inocentul
[Polirom, Iaşi, 2004; ediţia originală: 1989]
[Polirom, Iaşi, 2004; ediţia originală: 1989]
Fără doar şi poate Ian McEwan este un autor en vogue. Cărţile sale sunt ecranizate, iar ecranizările sunt aclamate şi chiar răsplătite cu Oscaruri.
Indiferent de acestea, McEwan chiar ştie să scrie. Dincolo de uşurinţa cu care spune povestea cărţii, mă impresionează la McEwan felul natural în care ştie să introducă în poveste şi să expună dileme esenţiale ale lumii de astăzi, descriindu-le varii faţete şi sugerând posibile scenarii, adesea făă a aminti în mod explicit dilemele cu pricina.
Asta se întâmplă din plin în Inocentul. Acţiunea este plasată în Berlin, după război şi înainte de apariţia Zidului. Ca şi la David Lodge, perspectiva e una britanică, degajată de război şi concentrată pe relaţiile umane, pe viaţa socială dintr-o Germanie în reconstrucţie. Din acest punct de vedere, cartea funcţionează superb pe post de frescă istorică, pentru o perioadă şi un loc despre care eu unul nu am citit prea multe…
În această structură apar întrebările fundamentale legate de educaţia sexuală, de balanţa între interesul propriu şi cel al societăţii, de consecinţele unei adolescenţe petrecute sub un glob de sticlă.
Cam aşa am văzut eu cartea, citită aproape pe nerăsuflate.
O menţiunea specială necesită şi documentarea. Ca întotdeauna, McEwan e profesionist şi stăpâneşte bine detaliile, printr-o muncă de cunoaştere remarcabilă.
Inocentul se aşează alături de Durabila iubire şi de Amsterdam, despre care am mai vorbit pe acest blog, între cărţile de care îmi voi aminti mereu cu plăcere.
PS. Dacă tot veni vorba de McEwan, să mai spun şi că Sâmbătă mi-a plăcut ca documentare şi probabil mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă o citeam peste 30-40 de ani, ca să aflu cum trăiau oamenii azi. Altfel, realizarea m-a dezamăgit niţel, aşa cum m-a dezamăgit din plin şi Câinii negrii. Ispăşire şi, mai ales, Pe plaja Chesil mi s-au părut simpatice.
21 decembrie 2008
Ţara celor fără de reguli
Postarea precedentă trimite la o ştire despre încălcarea cutumei parlamentare de a atribui opoziţiei şefia comisiilor de cercetare a abuzurilor.
În schimb a rămas în picioare regula nerespectării regulilor: ca la orice schimbare de guvern, fie că e vorba de remaniere sau de o nouă majoritate, în România se modifică numărul de ministere, numele acestora, atribuţiile.
Vor trece câteva luni până schema de posturi va fi definitivată, altele până personalul va afla ce are de făcut, altele până se vor retipări tipizatele (bună afacere pentru cei care produc formulare, ştampile şi alte chestii de genul acesta), ani până ne vom obişnui cu noua denumire şi cu atribuţiile acordate. Apoi vor veni schimbarea schimbării şi accelerarea reformei...
Toate vechi şi nouă toate! Ei cu voi şi cu noi ;)
În schimb a rămas în picioare regula nerespectării regulilor: ca la orice schimbare de guvern, fie că e vorba de remaniere sau de o nouă majoritate, în România se modifică numărul de ministere, numele acestora, atribuţiile.
Vor trece câteva luni până schema de posturi va fi definitivată, altele până personalul va afla ce are de făcut, altele până se vor retipări tipizatele (bună afacere pentru cei care produc formulare, ştampile şi alte chestii de genul acesta), ani până ne vom obişnui cu noua denumire şi cu atribuţiile acordate. Apoi vor veni schimbarea schimbării şi accelerarea reformei...
Toate vechi şi nouă toate! Ei cu voi şi cu noi ;)
Noua democraţie originală
România avea până acum o interesantă regulă de funcţionare a jocului democratic, care spunea că, în Parlament, şefia mai multor comisii, între care şi cea de abuzuri, revine opoziţiei. Surprinzător de democratică tradiţie, în uz încă din 1990!
Din păcate, regula e deja de domeniul trecutului: noua majoritate parlamentară a decis probabil să construiască propria-i democraţie originală.
Este un pas mic, dar semnificativ către un sistem cu două partide, o trufanda pe care PDL şi PSD abia încep să o descopere cu adevărat. Mă întreb dacă nu cumva, pe termen lung, aceasta conduce către un sistem cu un partid dominant, PSD, mai coerent doctrinar decât partenerul său actual.
Pe de altă parte, încălcarea regulii nu poate să nu fie pe placul electorilor. La urma urmei, 75% dintre ei cred că nu ar fi rău ca ţara să fie condusă de lider puternic care să nu îşi bată capul cu Parlamentul şi alegerile. Cel puţin aşa spun datele EVS 2008. (O să facem publice în câteva zile câteva rezultate).
Interesantă ştirea şi potrivită pentru postare în noaptea de 21 spre 22 decembrie!
Din păcate, regula e deja de domeniul trecutului: noua majoritate parlamentară a decis probabil să construiască propria-i democraţie originală.
Este un pas mic, dar semnificativ către un sistem cu două partide, o trufanda pe care PDL şi PSD abia încep să o descopere cu adevărat. Mă întreb dacă nu cumva, pe termen lung, aceasta conduce către un sistem cu un partid dominant, PSD, mai coerent doctrinar decât partenerul său actual.
Pe de altă parte, încălcarea regulii nu poate să nu fie pe placul electorilor. La urma urmei, 75% dintre ei cred că nu ar fi rău ca ţara să fie condusă de lider puternic care să nu îşi bată capul cu Parlamentul şi alegerile. Cel puţin aşa spun datele EVS 2008. (O să facem publice în câteva zile câteva rezultate).
Interesantă ştirea şi potrivită pentru postare în noaptea de 21 spre 22 decembrie!
20 decembrie 2008
Detaliile care strică imaginea…
Plecând de la un link de pe blogul Aurei, am ajuns pe pagina unui tânăr ce îşi construieşte viitorul ca politician. Site-ul nu afirmă ce îşi propune, însă ţinând cont de structură şi de conţinut, încearcă să promoveze imaginea posesorului ca viitor om politic. Atenţia acordată detaliilor de formă, prezentarea agreabilă a site-ului servesc din plin acestui scop.
Cum spuneam, nu am găsit un mesaj care să pomenească scopul site-ului. Am trecut prin urmare peste un „Credo politic” interesant, adică vag, aşa cum stă bine unui politician, care îşi propune moralitate şi profesionalism. Am mers apoi la rubrica „Cine sunt” şi m-am trezit faţă în faţă cu un CV.
Am descoperit că, pentru moment, tânărul cu pricina are trei joburi: lucrează într-un institut al Academiei, predă la o universitate bucureşteană, e consilier al unui europarlamentar. Se adaugă doctoratul încheiat anul acesta şi consultanţa pentru trei think tank-uri sau grupuri de lobby, depinde din ce unghi le priveşti pe fiecare. Aparent ar putea părea prea mult, ţinând însă cont de modul de dezvoltare al cercetării româneşti este un pattern firesc. Activitatea intensă descrisă ca atare constituie un început promiţător, un posibil om politic interesant.
Este însă acolo, în CV, un lucru care m-a uimit, cu atât mai mult cu cât Aura, în postul ei, blama pe cei care nu citesc atent un CV. Iar ceea ce am observat mi-a amintit de comentariile lui Claudiu despre candidaţii la alegerile proaspăt încheiate şi despre incapacitatea acestora de a prezenta un CV coerent.
Acolo, în CV-ul tânărului candidat la o carieră politică, scrie în felul următor: „Publicatii:2 carti de autor; 6 carti de co-autor; articole publicate in reviste de specialitate si in cotidiane.”
Am trecut repede peste cele două probleme de gramatică: un plural incorect şi bizara construcţie „carte de co-autor”, deşi, fiind vorba de un instrument menit a construi imagine, poate că ar fi fost bine să nu le regăsim acolo pe site. (Să adaug şi că, dacă stai să analizezi CV-ul şi intrarea de pe Wikipedia care îl repetă în bună măsură, tânărul cu pricina este în bună măsură jurnalist?? Oricum, sunt simple scăpări, neimportante, care se poate întâmpla să apară de două ori într-o frază.)
M-am oprit însă, dezamăgit, la conţinutul comunicării: cărţile „de co-autor” se dovedesc a fi de fapt volume în care tânărul cu pricina a publicat articole, nu pe care le-a coordonat, aşa cum ar putea sugera termenul. Dintre cele două cărţi publicate una este … un working paper, care, ce e drept, are 93 de pagini. Apoi, a pune laolaltă articolele academice cu cele de popularizare sau de opinie publicate prin varii jurnale, unele cotidiene, altele săptămânale, altele publicaţii online, transmite un mesaj oarecum neaşteptat. Cu atât mai neaşteptat cu cât tânărul cu pricina propune în CV o rută academică bogată, atât în ce priveşte formarea, cât şi în ce priveşte cariera, ce ar presupune că poate identifica diferenţele de sofisticare dintre cele două tipuri de publicaţii.
Cum ziceam în titlu, detaliile contează enorm. Mai ales în CV, mai ales când ţinteşti o carieră politică şi când eşti şi jurnalist. Mai ales când clamezi profesionalismul şi acuzi superficialitatea.
Astfel, nici această postare nu merge la „România pozitivă”, aşa cum îmi propusesem când am început să o scriu :(.
Cum spuneam, nu am găsit un mesaj care să pomenească scopul site-ului. Am trecut prin urmare peste un „Credo politic” interesant, adică vag, aşa cum stă bine unui politician, care îşi propune moralitate şi profesionalism. Am mers apoi la rubrica „Cine sunt” şi m-am trezit faţă în faţă cu un CV.
Am descoperit că, pentru moment, tânărul cu pricina are trei joburi: lucrează într-un institut al Academiei, predă la o universitate bucureşteană, e consilier al unui europarlamentar. Se adaugă doctoratul încheiat anul acesta şi consultanţa pentru trei think tank-uri sau grupuri de lobby, depinde din ce unghi le priveşti pe fiecare. Aparent ar putea părea prea mult, ţinând însă cont de modul de dezvoltare al cercetării româneşti este un pattern firesc. Activitatea intensă descrisă ca atare constituie un început promiţător, un posibil om politic interesant.
Este însă acolo, în CV, un lucru care m-a uimit, cu atât mai mult cu cât Aura, în postul ei, blama pe cei care nu citesc atent un CV. Iar ceea ce am observat mi-a amintit de comentariile lui Claudiu despre candidaţii la alegerile proaspăt încheiate şi despre incapacitatea acestora de a prezenta un CV coerent.
Acolo, în CV-ul tânărului candidat la o carieră politică, scrie în felul următor: „Publicatii:2 carti de autor; 6 carti de co-autor; articole publicate in reviste de specialitate si in cotidiane.”
Am trecut repede peste cele două probleme de gramatică: un plural incorect şi bizara construcţie „carte de co-autor”, deşi, fiind vorba de un instrument menit a construi imagine, poate că ar fi fost bine să nu le regăsim acolo pe site. (Să adaug şi că, dacă stai să analizezi CV-ul şi intrarea de pe Wikipedia care îl repetă în bună măsură, tânărul cu pricina este în bună măsură jurnalist?? Oricum, sunt simple scăpări, neimportante, care se poate întâmpla să apară de două ori într-o frază.)
M-am oprit însă, dezamăgit, la conţinutul comunicării: cărţile „de co-autor” se dovedesc a fi de fapt volume în care tânărul cu pricina a publicat articole, nu pe care le-a coordonat, aşa cum ar putea sugera termenul. Dintre cele două cărţi publicate una este … un working paper, care, ce e drept, are 93 de pagini. Apoi, a pune laolaltă articolele academice cu cele de popularizare sau de opinie publicate prin varii jurnale, unele cotidiene, altele săptămânale, altele publicaţii online, transmite un mesaj oarecum neaşteptat. Cu atât mai neaşteptat cu cât tânărul cu pricina propune în CV o rută academică bogată, atât în ce priveşte formarea, cât şi în ce priveşte cariera, ce ar presupune că poate identifica diferenţele de sofisticare dintre cele două tipuri de publicaţii.
Cum ziceam în titlu, detaliile contează enorm. Mai ales în CV, mai ales când ţinteşti o carieră politică şi când eşti şi jurnalist. Mai ales când clamezi profesionalismul şi acuzi superficialitatea.
Astfel, nici această postare nu merge la „România pozitivă”, aşa cum îmi propusesem când am început să o scriu :(.
19 decembrie 2008
Parking
Mda, uneori este greu să gândeşti, ca să nu mai zic de a-i respecta pe alţii.
În fotografiile alăturate, maşina notată cu numărul 1 nu este în mers, ci staţionează. A fost parcată ca atare măcar 20 de minute, cât timp am observat-o eu.
Nici numerele 3, 4 şi 5 nu sunt în mişcare. Sunt parcate aşa cum sunt ele parcate, ocupând câte o bandă de mers. Conducătorii maşinilor 1 şi 4 cred că au vrut să demonstreze cu tot dinadinsul că nu le pasă de ceilalţi: sunt spaţii berechet, vizibile în imagine, unde puteau parca.
3 şi 5 nu fac nici ei excepţie: în stânga imaginii în care sunt surprinse, dar în afara obiectivului camerei, erau două locuri de parcare libere. Niciunul din locurile de parcare despre care vorbesc nu sunt alocate prin ADP.
Cazul maşinii cu numărul 2 este mai special. Megane-ul cu pricina a parcat acolo noaptea, probabil nemaigăsind loc de parcare (seamănă la număr cu maşina mea şi ştiu şi pe unde parchează de obicei: 200 de metri mai la dreapta). Fotografiile sunt însă surprinse după prânz, aşa că ar fi avut suficient timp să o mute undeva unde să nu încurce drumul...
Evident, nimic din toate acestea nu e neaşteptat: sunt lucruri mărunte... definitorii în opinia mea pentru Bucureştiul de azi.
În fotografiile alăturate, maşina notată cu numărul 1 nu este în mers, ci staţionează. A fost parcată ca atare măcar 20 de minute, cât timp am observat-o eu.
Nici numerele 3, 4 şi 5 nu sunt în mişcare. Sunt parcate aşa cum sunt ele parcate, ocupând câte o bandă de mers. Conducătorii maşinilor 1 şi 4 cred că au vrut să demonstreze cu tot dinadinsul că nu le pasă de ceilalţi: sunt spaţii berechet, vizibile în imagine, unde puteau parca.
3 şi 5 nu fac nici ei excepţie: în stânga imaginii în care sunt surprinse, dar în afara obiectivului camerei, erau două locuri de parcare libere. Niciunul din locurile de parcare despre care vorbesc nu sunt alocate prin ADP.
Cazul maşinii cu numărul 2 este mai special. Megane-ul cu pricina a parcat acolo noaptea, probabil nemaigăsind loc de parcare (seamănă la număr cu maşina mea şi ştiu şi pe unde parchează de obicei: 200 de metri mai la dreapta). Fotografiile sunt însă surprinse după prânz, aşa că ar fi avut suficient timp să o mute undeva unde să nu încurce drumul...
Evident, nimic din toate acestea nu e neaşteptat: sunt lucruri mărunte... definitorii în opinia mea pentru Bucureştiul de azi.
15 decembrie 2008
Stolojan out: întrebările
Tocmai când vroiam să postez despre lucrurile cu adevărat importante, în cazul de faţă un volum de Ian McEwan, a apărut un element perturbator, care mă împinge iar către politică.
Distracţia despre care vorbeam cu câteva zile în urmă se pare că a început mai devreme decât prognozasem. Odată cu ea apar şi câteva întrebări interesante. Aştern pe blog unele dintre ele:
Stolojan, premier desemnat, a renunţat la noul său job, înainte ca acesta să înceapă, la cinci zile de la desemnare. Cum din punct de vedere tehnic, după cum au făcut public şi el şi partidul său, se tot pregăteşte de mulţi ani, mi se pare că dânsului i-a trebuit cam mult timp pentru recidiva cu pricina. Întrebarea legată de dânsul este când şi dacă va reveni în politică, pe post de Stolojan reloaded.
Întrebarea imediat următoare este cum va afecta acest lucru electoratul PDL şi Băsescu, deja zdruncinat de alianţa cu inamicii definiţi ca atare până de curând prin statutul partidului.
Noul premier desemnat este Emil Boc, ceea ce ridică o primă întrebare în ce priveşte onoarea acestuia: la urma urmei nu a reuşit să ducă la capăt mandatul de primar proaspăt recâştigat. Aici are însă exemplul mentorului său de la Cotroceni şi a „măiestrului” premier Victor Ciorbea.
A doua întrebare legată de desemnarea domnului Boc este în ce măsură şi cine va fi primul trust de presă care va specula haioasă denumire de „Guvernul Boc”. Oare Andrei Gheorghe o mai avea emisiune pe la vreo televiziune? Vă daţi seama ce şanse are Ecaterina Andronescu să devină ministru, domnia sa fiind martora căderii celebre a premierului desemnat?
A treia întrebare este legată de capacitatea de lider a domnului Boc, cel care a declarat că a aflat despre renunţarea lui Solojan de la Traian Băsescu, azi dimineaţă. Asta ar fi cam în acelaşi timp în care ziarul Gândul publica ştirea cu pricina, şi pune sub un semn mare de întrebare cel puţin abilităţile de comunicare a domnului Boc cu oamenii săi de încredere, aşa cum bănuiesc că ar fi trebuit să fie primul-ministru desemnat de partidul pe care îl conduce…
În fine, insistenţa Preşedintelui de a desemna rapid un alt premier şi de a afirma importanţa formării guvernului, îmi ridică întrebările legate de marota anticipatelor: motivul ar fi simplu – „nu s-a putut face guvern că nici PNL, nici PSD nu sunt parteneri seroşi, aţi văzut ce i-au făcut lui dragă Stolo”.
PS. Nu îmi ridică nedumeriri faptul că Preşedintele anunţă că pe dânsul nu îl interesează regulile interne ale PDL (premierul trebuia desemnat de partid, în unul din forurile sale, nu de către Preşedintele ţării, care, prin Constituţie, nu poate face parte din partid). M-am exprimat deja despre modul în care se respectă regulile în România, într-un articol un pic cam încâlcit pe care l-am publicat cu câteva săptămâni în urmă în Dilema Veche.
Distracţia despre care vorbeam cu câteva zile în urmă se pare că a început mai devreme decât prognozasem. Odată cu ea apar şi câteva întrebări interesante. Aştern pe blog unele dintre ele:
Stolojan, premier desemnat, a renunţat la noul său job, înainte ca acesta să înceapă, la cinci zile de la desemnare. Cum din punct de vedere tehnic, după cum au făcut public şi el şi partidul său, se tot pregăteşte de mulţi ani, mi se pare că dânsului i-a trebuit cam mult timp pentru recidiva cu pricina. Întrebarea legată de dânsul este când şi dacă va reveni în politică, pe post de Stolojan reloaded.
Întrebarea imediat următoare este cum va afecta acest lucru electoratul PDL şi Băsescu, deja zdruncinat de alianţa cu inamicii definiţi ca atare până de curând prin statutul partidului.
Noul premier desemnat este Emil Boc, ceea ce ridică o primă întrebare în ce priveşte onoarea acestuia: la urma urmei nu a reuşit să ducă la capăt mandatul de primar proaspăt recâştigat. Aici are însă exemplul mentorului său de la Cotroceni şi a „măiestrului” premier Victor Ciorbea.
A doua întrebare legată de desemnarea domnului Boc este în ce măsură şi cine va fi primul trust de presă care va specula haioasă denumire de „Guvernul Boc”. Oare Andrei Gheorghe o mai avea emisiune pe la vreo televiziune? Vă daţi seama ce şanse are Ecaterina Andronescu să devină ministru, domnia sa fiind martora căderii celebre a premierului desemnat?
A treia întrebare este legată de capacitatea de lider a domnului Boc, cel care a declarat că a aflat despre renunţarea lui Solojan de la Traian Băsescu, azi dimineaţă. Asta ar fi cam în acelaşi timp în care ziarul Gândul publica ştirea cu pricina, şi pune sub un semn mare de întrebare cel puţin abilităţile de comunicare a domnului Boc cu oamenii săi de încredere, aşa cum bănuiesc că ar fi trebuit să fie primul-ministru desemnat de partidul pe care îl conduce…
În fine, insistenţa Preşedintelui de a desemna rapid un alt premier şi de a afirma importanţa formării guvernului, îmi ridică întrebările legate de marota anticipatelor: motivul ar fi simplu – „nu s-a putut face guvern că nici PNL, nici PSD nu sunt parteneri seroşi, aţi văzut ce i-au făcut lui dragă Stolo”.
PS. Nu îmi ridică nedumeriri faptul că Preşedintele anunţă că pe dânsul nu îl interesează regulile interne ale PDL (premierul trebuia desemnat de partid, în unul din forurile sale, nu de către Preşedintele ţării, care, prin Constituţie, nu poate face parte din partid). M-am exprimat deja despre modul în care se respectă regulile în România, într-un articol un pic cam încâlcit pe care l-am publicat cu câteva săptămâni în urmă în Dilema Veche.
10 decembrie 2008
Ne aşteaptă un an interesant ...
...Cu Stolojan ca prim ministru al Guvernului PDL-PSD-PC.
Cred că televiziunile generaliste vor avea mult de pierdut: va fi mult entertainment pe Realitatea, Antena 3, N24 şi pe eventualul TVR Info.
Iar dacă vine şi Adrian Năstase la Externe, Dan Mircea Popescu la Protecţie Socială şi Traian Băsescu la Transporturi o să fie ca pe vremuri: unii dintre noi ne vom visa din nou ... tineri!
(să mai zic şi de secretarii de stat Cataramă, Severin, Văcăroiu, Meleşcanu?)
Mie unul mi se pare o soluţie logică, sau cel puţin la fel de logică precum orice alt guvern. Mă aştept ca revizuirea Constituţiei şi a legii electorale să fie prioritare şi să se petreacă repede, înainte ca PDL şi PSD să înceapă a se părui.
Mă întreb dacă PDL va reuşi să îşi păstreze electorii, uniţi mai degrabă de atitudinea ostilă faţă de PSD şi de admiraţia faţă de Traian Băsescu decât de o anume orientare politică a partidului. De altfel evoluţia simpatiilor pentru PDL este principala necunoscută a perioadei ce urmează, o perioadă plină de evenimente electorale!
În rest, o să auzim probabil din plin despre "greaua moştenire" :))
Cred că televiziunile generaliste vor avea mult de pierdut: va fi mult entertainment pe Realitatea, Antena 3, N24 şi pe eventualul TVR Info.
Iar dacă vine şi Adrian Năstase la Externe, Dan Mircea Popescu la Protecţie Socială şi Traian Băsescu la Transporturi o să fie ca pe vremuri: unii dintre noi ne vom visa din nou ... tineri!
(să mai zic şi de secretarii de stat Cataramă, Severin, Văcăroiu, Meleşcanu?)
Mie unul mi se pare o soluţie logică, sau cel puţin la fel de logică precum orice alt guvern. Mă aştept ca revizuirea Constituţiei şi a legii electorale să fie prioritare şi să se petreacă repede, înainte ca PDL şi PSD să înceapă a se părui.
Mă întreb dacă PDL va reuşi să îşi păstreze electorii, uniţi mai degrabă de atitudinea ostilă faţă de PSD şi de admiraţia faţă de Traian Băsescu decât de o anume orientare politică a partidului. De altfel evoluţia simpatiilor pentru PDL este principala necunoscută a perioadei ce urmează, o perioadă plină de evenimente electorale!
În rest, o să auzim probabil din plin despre "greaua moştenire" :))
4 decembrie 2008
Final de campanie: Rezultatele din Colegiu 22, deputaţi, Bucureşti
După ce am vorbit destul de mult de candidaţi şi campanie în colegiul bucureştean 22 Deputaţi, cel în care am votat, hai să vedem şi rezultate finale.
Corneliu Ciontu (PSD+PC) - 28,14%, Elena Munteanu (PD-L) - 23,74%, Alina Gorghiu (PNL) - 23,68%, Lavinia Şandru (independent) - 16,07%.
(E destul de greu să obţii rezultatele complete în toate colegii. Aşa cum ziceau şi Cristi şi Claudiu, BEC este departe de a fi pătruns în Mileniul III din punct de vedere al informatizării. Dimpotrivă, prezenţa sa pe net este mai degrabă una obtuză, lipsită de transparenţă :( Prin urmare nu am reuşit să aflu ce s-a petrecut cu ceilalţi candidaţi.)
Rezultatele merită comentate niţel:
* Primii trei candidaţi sunt foarte aproape unul de celălalt. Interpretate în context, rezultatele lor sunt însă destul de diferite.
* Colegiul este „pe moşia lui Vanghelie”, iar PSD a obţinut o treime din voturile exprimate în Bucureşti. Scorul lui Ciontu, deşi cel mai mare, indică mai degrabă o înfrângere decât o victorie.
* Acelaşi lucru se poate spune şi despre candidata PDL, cea despre a cărei campanie spuneam că este cel mult neinspirată şi al cărei rezultat este mult sub scorul partidului (37,55%).
* Campania susţinută (şi începută înainte de vreme!) pare a o fi impus pe Alina Gorghiu. Deşi a treia ca număr de voturi, candidata PNL a scos destul de mult peste scorul partidului în Bucureşti (15,84%). Să notăm însă că rezultatul Alinei Gorghiu este chiar mai valoros, fiind de privit şi în comparaţie cu cel al Laviniei Şandru, cel de-al patrulea competitor, de asemenea cu o campanie intensă în colegiu, al cărei profil este relativ apropiat de al candidatului PNL.
* Lavinia Şandru a încercat să îşi valorifice notorietatea printr-o campanie destul de activă, marcată şi de clinciuri între echipa sa şi cea a Alinei Gorghiu. Scorul său este departe de cei 50% + un vot necesare pentru a accede în Parlament, ca şi de aşa zisele sondaje, probabil simple falsuri, trâmbiţate de oficiosul candidatei independente. De unde se vede treaba că minciuna are adesea picioarele scurte.
Deşi a treia ca număr de voturi, Alina Gorghiu este cea care a devenit deputat. Conform celor pe care le-am notat mai sus, cred că rezultatul este unul just, respectând proporţionalitatea.
(Rămân neclintit în opinia că votul pe liste ar fi fost mai eficient; dacă aş fi de acord cu principiul actualului vot mixt, aş zice că în ce priveşte implementarea păcătuieşte prin faptul că, dacă am înţeles eu bine, în ultimă instanţă, la ordonarea candidaţilor în interiorul partidelor, redistribuirea ia în considerare numărul total de voturi şi nu procentul obţinut în colegiu. Cum nu avem colegii egale şi prezenţă la vot nu este aceeaşi în toate colegiile, asta face ca - cel puţin uneori - votul în colegiu să conteze mai puţin decât prezenţa la vot).
Corneliu Ciontu (PSD+PC) - 28,14%, Elena Munteanu (PD-L) - 23,74%, Alina Gorghiu (PNL) - 23,68%, Lavinia Şandru (independent) - 16,07%.
(E destul de greu să obţii rezultatele complete în toate colegii. Aşa cum ziceau şi Cristi şi Claudiu, BEC este departe de a fi pătruns în Mileniul III din punct de vedere al informatizării. Dimpotrivă, prezenţa sa pe net este mai degrabă una obtuză, lipsită de transparenţă :( Prin urmare nu am reuşit să aflu ce s-a petrecut cu ceilalţi candidaţi.)
Rezultatele merită comentate niţel:
* Primii trei candidaţi sunt foarte aproape unul de celălalt. Interpretate în context, rezultatele lor sunt însă destul de diferite.
* Colegiul este „pe moşia lui Vanghelie”, iar PSD a obţinut o treime din voturile exprimate în Bucureşti. Scorul lui Ciontu, deşi cel mai mare, indică mai degrabă o înfrângere decât o victorie.
* Acelaşi lucru se poate spune şi despre candidata PDL, cea despre a cărei campanie spuneam că este cel mult neinspirată şi al cărei rezultat este mult sub scorul partidului (37,55%).
* Campania susţinută (şi începută înainte de vreme!) pare a o fi impus pe Alina Gorghiu. Deşi a treia ca număr de voturi, candidata PNL a scos destul de mult peste scorul partidului în Bucureşti (15,84%). Să notăm însă că rezultatul Alinei Gorghiu este chiar mai valoros, fiind de privit şi în comparaţie cu cel al Laviniei Şandru, cel de-al patrulea competitor, de asemenea cu o campanie intensă în colegiu, al cărei profil este relativ apropiat de al candidatului PNL.
* Lavinia Şandru a încercat să îşi valorifice notorietatea printr-o campanie destul de activă, marcată şi de clinciuri între echipa sa şi cea a Alinei Gorghiu. Scorul său este departe de cei 50% + un vot necesare pentru a accede în Parlament, ca şi de aşa zisele sondaje, probabil simple falsuri, trâmbiţate de oficiosul candidatei independente. De unde se vede treaba că minciuna are adesea picioarele scurte.
Deşi a treia ca număr de voturi, Alina Gorghiu este cea care a devenit deputat. Conform celor pe care le-am notat mai sus, cred că rezultatul este unul just, respectând proporţionalitatea.
(Rămân neclintit în opinia că votul pe liste ar fi fost mai eficient; dacă aş fi de acord cu principiul actualului vot mixt, aş zice că în ce priveşte implementarea păcătuieşte prin faptul că, dacă am înţeles eu bine, în ultimă instanţă, la ordonarea candidaţilor în interiorul partidelor, redistribuirea ia în considerare numărul total de voturi şi nu procentul obţinut în colegiu. Cum nu avem colegii egale şi prezenţă la vot nu este aceeaşi în toate colegiile, asta face ca - cel puţin uneori - votul în colegiu să conteze mai puţin decât prezenţa la vot).
3 decembrie 2008
De ce?
Există sociologi și sociologi. Unii se ocupă de sondaje, partea cea mai vizibilă a meseriei. Culegerea de date, în sociologie, este precum vârful aisbergului. Este precum tabla înmulţirii în matematică. Dacă nu e bine făcută, tot ce vine după aceea riscă să se ducă de râpă, chiar dacă este infinit mai complicat.
Partea cea mai vizibilă a unei meserii este întotdeauna cea care se află mereu în lumina reflectoarelor, iar un eşec a celor ce o practică aparţine fără discuţie întregii branşe.
Evident vorbesc aici despre prognozele eronate ale exit-poll-urilor din urmă cu câteva zile. Un eşec important pentru cele două realizate la nivel naţional de către INSOMAR şi CCSB. Se adaugă eşecul parţial al MMT, care a greşit cu destule procente scorurile în jumătate din colegiile din Cluj în care a făcut estimări.
Mediatizarea puternică a evenimentului face ca meseria din care îmi câştig veniturile să aibă de suferit la capitolul imagine, lumea continuând să echivaleze, eronat, sociologia cu colectarea de date cantitative.
Detractori şi politicieni s-au repezit asupra celor două agenţii care au realizat colectare de date la nivel naţional. E un bun prilej pentru mulţi ca să îşi descarce frustrările de a fi eşuat în meserie, un bun prilej pentru alţii să lovească în concurenţă, un bun prilej pentru alţii să câştige capital în noua lor meserie. Văzând reacţiile unora dintre acuzatorii de azi, nu pot să nu îmi amintesc de „sociologul” Vadim Tudor.
Oricum, nu mi-aş dori să fiu în situaţia celor de la INSOMAR sau CCSB. Din câte ştiu, la exit-poll nu prea se câștigă mulți bani, profitul fiind mai degrabă mic. Riscul e ridicat: dacă o dai în bară, pierzi potenţiali clienţi. Trebuie mult curaj să intri în aşa ceva. Şi câştigul potenţial e pe măsură: publicitatea e enormă. Cele două agenţii de colectare a datelor au riscat şi au pierdut. Pe mâna lor. Un ziarist sugera că ar fi nevoie ca „sondorii” să îşi ceară scuze. Şi eu cred că aşa este elegant şi corect. Deopotrivă faţă de publicul larg şi faţă de co-profesionali.
Ca sociolog nu aş fi însă foarte grăbit în a condamna eşecul celor două agenţii. Cred că există temeiuri care pot sugera că orice agenţie dintre cele care există pe piaţă, ar fi colectat datele, rezultatul ar fi fost destul de probabil acelaşi. Nu o să discut acum aceste temeiuri, deşi undeva, în acest blog, cu ceva timp în urmă, înainte de alegeri, am scris despre factorii în cauză. Mă amuză multe dintre explicaţiile aruncate prin ziare de varii sociologi, şi adesea recunosc în spatele lor interese politicianiste sau economice (concurenţa e concurenţă şi cum s-ar putea să urmeze recesiunea…). Pe de altă parte le privesc cu interes pe toate, căutând să am o imagine cât mai largă asupra erorilor potenţiale care au condus la imprecizia estimării. Cum nu am acces la date o să caut să estimez potenţialele efecte ale fiecărei ipoteze lansate, indiferent cât de fantezistă sau particulară pare ea a fi.
Părerea mea este că ar trebui privite cu atenţie toate motivele acestui eşec, mai ales acelea care se regăsesc, repetate, în modul în care toate agenţiile din România colectează date în mod obişnuit. Ce e drept, pentru a face acest lucru trebuie să accepţi şi că te poţi perfecţiona, să ai răbdare să urmăreşti argumentele şi să dai mai multă atenţie calităţii, dincolo de presiunea timpului şi de dificultăţile de a interacţiona cu clienţi care nu prea ştiu ce pot cere şi ce ar fi bine să ceară.
Partea cea mai vizibilă a unei meserii este întotdeauna cea care se află mereu în lumina reflectoarelor, iar un eşec a celor ce o practică aparţine fără discuţie întregii branşe.
Evident vorbesc aici despre prognozele eronate ale exit-poll-urilor din urmă cu câteva zile. Un eşec important pentru cele două realizate la nivel naţional de către INSOMAR şi CCSB. Se adaugă eşecul parţial al MMT, care a greşit cu destule procente scorurile în jumătate din colegiile din Cluj în care a făcut estimări.
Mediatizarea puternică a evenimentului face ca meseria din care îmi câştig veniturile să aibă de suferit la capitolul imagine, lumea continuând să echivaleze, eronat, sociologia cu colectarea de date cantitative.
Detractori şi politicieni s-au repezit asupra celor două agenţii care au realizat colectare de date la nivel naţional. E un bun prilej pentru mulţi ca să îşi descarce frustrările de a fi eşuat în meserie, un bun prilej pentru alţii să lovească în concurenţă, un bun prilej pentru alţii să câştige capital în noua lor meserie. Văzând reacţiile unora dintre acuzatorii de azi, nu pot să nu îmi amintesc de „sociologul” Vadim Tudor.
Oricum, nu mi-aş dori să fiu în situaţia celor de la INSOMAR sau CCSB. Din câte ştiu, la exit-poll nu prea se câștigă mulți bani, profitul fiind mai degrabă mic. Riscul e ridicat: dacă o dai în bară, pierzi potenţiali clienţi. Trebuie mult curaj să intri în aşa ceva. Şi câştigul potenţial e pe măsură: publicitatea e enormă. Cele două agenţii de colectare a datelor au riscat şi au pierdut. Pe mâna lor. Un ziarist sugera că ar fi nevoie ca „sondorii” să îşi ceară scuze. Şi eu cred că aşa este elegant şi corect. Deopotrivă faţă de publicul larg şi faţă de co-profesionali.
Ca sociolog nu aş fi însă foarte grăbit în a condamna eşecul celor două agenţii. Cred că există temeiuri care pot sugera că orice agenţie dintre cele care există pe piaţă, ar fi colectat datele, rezultatul ar fi fost destul de probabil acelaşi. Nu o să discut acum aceste temeiuri, deşi undeva, în acest blog, cu ceva timp în urmă, înainte de alegeri, am scris despre factorii în cauză. Mă amuză multe dintre explicaţiile aruncate prin ziare de varii sociologi, şi adesea recunosc în spatele lor interese politicianiste sau economice (concurenţa e concurenţă şi cum s-ar putea să urmeze recesiunea…). Pe de altă parte le privesc cu interes pe toate, căutând să am o imagine cât mai largă asupra erorilor potenţiale care au condus la imprecizia estimării. Cum nu am acces la date o să caut să estimez potenţialele efecte ale fiecărei ipoteze lansate, indiferent cât de fantezistă sau particulară pare ea a fi.
Părerea mea este că ar trebui privite cu atenţie toate motivele acestui eşec, mai ales acelea care se regăsesc, repetate, în modul în care toate agenţiile din România colectează date în mod obişnuit. Ce e drept, pentru a face acest lucru trebuie să accepţi şi că te poţi perfecţiona, să ai răbdare să urmăreşti argumentele şi să dai mai multă atenţie calităţii, dincolo de presiunea timpului şi de dificultăţile de a interacţiona cu clienţi care nu prea ştiu ce pot cere şi ce ar fi bine să ceară.
1 decembrie 2008
Dacice (II)
Dacă tot e ziua naţională, iată un nou post despre cum ne văd alţii. In fine nu e chiar despre noi, ci despre daci. Mai exact despre cum îi vedeau romanii pe daci, în viziunea istoricilor consultaţi la realizarea serialului Rome (coproducţie HBO-BBC-RAI).
Într-o scenă din episodul 11 al primei serii, împuternicitul lui Caesar caută să convingă nişte foşti soldaţi, veterani ai campaniei din Galia, că le poate da terenuri în Panonia, unde pământul e fertil. Dialogul decurge în felul următor:
- Panonia?
- Panonia e la 900 de mile distanţă!!
- Mai degrabă la 600.
- Practic, e în Germania. Nici măcar nu e provincie.
- Se spune că solul e negru şi gras. Păduri înalte, pline de vânat.
- Pline de bande teutone şi de bandiţi daci! ... Fraţii noştri nu mai vor războaie. Nu vor fi de acord.
În cele din urmă legionarii, care îşi doreau pământ în Italia, acceptă oferta de a pleca în Panonia, la capătul lumii, şeful lor fiind mituit să îi persuadeze în acest sens.
Într-o scenă din episodul 11 al primei serii, împuternicitul lui Caesar caută să convingă nişte foşti soldaţi, veterani ai campaniei din Galia, că le poate da terenuri în Panonia, unde pământul e fertil. Dialogul decurge în felul următor:
- Panonia?
- Panonia e la 900 de mile distanţă!!
- Mai degrabă la 600.
- Practic, e în Germania. Nici măcar nu e provincie.
- Se spune că solul e negru şi gras. Păduri înalte, pline de vânat.
- Pline de bande teutone şi de bandiţi daci! ... Fraţii noştri nu mai vor războaie. Nu vor fi de acord.
În cele din urmă legionarii, care îşi doreau pământ în Italia, acceptă oferta de a pleca în Panonia, la capătul lumii, şeful lor fiind mituit să îi persuadeze în acest sens.
30 noiembrie 2008
Post-vot: cine a pierdut?
Păi încă nu a pierdut nimeni:
PSD a învins, din nou, dar tot cu PC (vor rămâne aceştia alături de PSD??), şi fără să aibă siguranţa că va guverna.
PD-L a pierdut faţă de simpatiile de vot de acum 6 luni, probabil pe mâna sa şi a ieşirilor necontrolate şi populiste ale mentorului de la Cotroceni. Însă faţă de legislatura trecută vor avea mai multe voturi, şi este posibil să ajungă la guvernare pe uşa din dos.
PNL a înregistrat cel mai bun scor al partidului din istoria postdecembristă, însă rămâne pe locul trei (ceea ce e totuşi un succes, mai ales prin dimensiunile scorului, ţinând cont de faptul că se declară a fi partid liberal şi de rezultatele modeste ale liberalilor în ţările europene).
UDMR a pierdut poziţia sa cheie, de partid fără de care nu se poate guverna, dar ar putea ajunge la guvernare ca să sugereze ideea dragă multora de "Guvern de uniune naţională".
PNG şi PRM nu au intrat în Parlament, însă asta nu a surprins pe nimeni, probabil nici măcar pe ei.
Cotroceniul se află într-o situaţie imposibilă, în ce priveşte viitorul Guvern, desemnarea primului ministru şi campania electorală pentru prezidenţiale. Pare că indiferent cum va fi gestionată situaţia, deşi Traian Băsescu este deocamdată singurul candidat care contează pentru prezidenţialele din 2009, el porneşte cu şansa a doua. Rămâne însă de văzut cum vor negocia ceilalţi coaliţia de guvernare, cine va arunca primul pe piaţă marota anticipatelor, cât de mult îi va plăcea lui Tăriceanu să se eternizeze ca prim-ministru interimar, cum şi cât criza economică mondială va afecta România. Cu alte cuvinte, un joc politic care poate fi interesant, dacă nu se menţine murdar.
PSD a învins, din nou, dar tot cu PC (vor rămâne aceştia alături de PSD??), şi fără să aibă siguranţa că va guverna.
PD-L a pierdut faţă de simpatiile de vot de acum 6 luni, probabil pe mâna sa şi a ieşirilor necontrolate şi populiste ale mentorului de la Cotroceni. Însă faţă de legislatura trecută vor avea mai multe voturi, şi este posibil să ajungă la guvernare pe uşa din dos.
PNL a înregistrat cel mai bun scor al partidului din istoria postdecembristă, însă rămâne pe locul trei (ceea ce e totuşi un succes, mai ales prin dimensiunile scorului, ţinând cont de faptul că se declară a fi partid liberal şi de rezultatele modeste ale liberalilor în ţările europene).
UDMR a pierdut poziţia sa cheie, de partid fără de care nu se poate guverna, dar ar putea ajunge la guvernare ca să sugereze ideea dragă multora de "Guvern de uniune naţională".
PNG şi PRM nu au intrat în Parlament, însă asta nu a surprins pe nimeni, probabil nici măcar pe ei.
Cotroceniul se află într-o situaţie imposibilă, în ce priveşte viitorul Guvern, desemnarea primului ministru şi campania electorală pentru prezidenţiale. Pare că indiferent cum va fi gestionată situaţia, deşi Traian Băsescu este deocamdată singurul candidat care contează pentru prezidenţialele din 2009, el porneşte cu şansa a doua. Rămâne însă de văzut cum vor negocia ceilalţi coaliţia de guvernare, cine va arunca primul pe piaţă marota anticipatelor, cât de mult îi va plăcea lui Tăriceanu să se eternizeze ca prim-ministru interimar, cum şi cât criza economică mondială va afecta România. Cu alte cuvinte, un joc politic care poate fi interesant, dacă nu se menţine murdar.
Post-vot: farsorii
Primele momente de după închiderea urnelor permit identificarea unor farsori:
1. TVR1 fură startul, începând să difuzeze rezultatele sondajelor cu câteva minute înainte de a se închide urnele. Curat-murdar monşer!
2. Mircea Geoană începe să citească un discurs lung şi prost scris. Nu reuşeşte să mobilizeze nici măcar oamenii săi, care nu nimeresc nici măcar momentul când ar trebui să aplaude victoria.
3. Micuţul domn Boc, probabil susţinând că partidul dânsului a "înfrânt", nu mai aşteaptă să îi vină rândul să vorbească şi dă o declaraţie atunci când TVR, Antena 3, Realitatea şi alţii difuzau nesfârşitul monolog al lui Geoană. Discursul liderului PD-L afirmă o victorie a dreptei, oarecum bizară ca opţiune pentru un partid care în urmă cu patru ani se declara social-democrat şi care, indiferent cât de ipocriţi pot fi unii, este pe locul ... doi. (nu am votat nicicând cu PSD, însă nu pot trece cu vederea faptul că partidul cu pricina a câştigat din nou alegerile şi că, în spiritul legii şi al voinţei populare, ar fi firesc să desemneze un prim ministru care să propună un guvern pe care Parlamentul îl poate accepta sau nu).
4. Protagonist al farselor video electorale ce au împânzit youtube şi blogurile ieri, Călin Popescu Tăriceanu nu se arată nici el în stare să vorbească liber şi se pierde, ca şi Geoană, într-un lung şi plictisitor discurs pe care îl citeşte de pe o coală de hârtie.
1. TVR1 fură startul, începând să difuzeze rezultatele sondajelor cu câteva minute înainte de a se închide urnele. Curat-murdar monşer!
2. Mircea Geoană începe să citească un discurs lung şi prost scris. Nu reuşeşte să mobilizeze nici măcar oamenii săi, care nu nimeresc nici măcar momentul când ar trebui să aplaude victoria.
3. Micuţul domn Boc, probabil susţinând că partidul dânsului a "înfrânt", nu mai aşteaptă să îi vină rândul să vorbească şi dă o declaraţie atunci când TVR, Antena 3, Realitatea şi alţii difuzau nesfârşitul monolog al lui Geoană. Discursul liderului PD-L afirmă o victorie a dreptei, oarecum bizară ca opţiune pentru un partid care în urmă cu patru ani se declara social-democrat şi care, indiferent cât de ipocriţi pot fi unii, este pe locul ... doi. (nu am votat nicicând cu PSD, însă nu pot trece cu vederea faptul că partidul cu pricina a câştigat din nou alegerile şi că, în spiritul legii şi al voinţei populare, ar fi firesc să desemneze un prim ministru care să propună un guvern pe care Parlamentul îl poate accepta sau nu).
4. Protagonist al farselor video electorale ce au împânzit youtube şi blogurile ieri, Călin Popescu Tăriceanu nu se arată nici el în stare să vorbească liber şi se pierde, ca şi Geoană, într-un lung şi plictisitor discurs pe care îl citeşte de pe o coală de hârtie.
Post-vot
Iată şi un cort de campanie electorală, pe la ora 17:00, azi, în ziua votului.
Pentru conformitate, cortul cu pricina este amplasat în faţă la Complexul Prosper, Calea 13 Septembrie colţ cu Sebastian. Partidul "aparţinător" chiar nu importă.
Pentru conformitate, cortul cu pricina este amplasat în faţă la Complexul Prosper, Calea 13 Septembrie colţ cu Sebastian. Partidul "aparţinător" chiar nu importă.
Votând în toiul recesiunii economice globale ;)
Mergând la vot, mi-au atras atenţia două semne de risipă:
1. La Senat erau fix şase candidaţi, toţi şase grupaţi pe o singură pagină din buletinul de vot care avea 8 pagini, toate numerotate, astfel încât să nu coste doar hârtia, ci şi tiparul. Oare chiar nu exista soluţia de a schimba formatul astfel încât să se economisească jumătate din hârtie, jumătate din sacii în care va fi depozitată, să fie costuri mai mici de transport şi tipărire?
2. Continuă obiceiul de a lipi pe dosul cărţii de identitate un autocolant pe care ştampila „Votat” indică faptul că ai fost deja la vot. În afară de a elimina suspiciunile soţiei că ai fost la femei sau ale soţului că ai mai mult de trei amanţi, îmi este neclară utilitatea unui abţibild care se dezlipeşte extrem de uşor, fără a lăsa urme.
În ambele cazuri este vorba fie de risipă, fie de spălat bani, fie de prostie. Oricare dintre ele este condamnabilă.
Simplu fapt că este vorba de un obicei repetat la fiecare val de alegeri nu reprezintă o scuză. La urma urmei, perseverare diabolicum.
1. La Senat erau fix şase candidaţi, toţi şase grupaţi pe o singură pagină din buletinul de vot care avea 8 pagini, toate numerotate, astfel încât să nu coste doar hârtia, ci şi tiparul. Oare chiar nu exista soluţia de a schimba formatul astfel încât să se economisească jumătate din hârtie, jumătate din sacii în care va fi depozitată, să fie costuri mai mici de transport şi tipărire?
2. Continuă obiceiul de a lipi pe dosul cărţii de identitate un autocolant pe care ştampila „Votat” indică faptul că ai fost deja la vot. În afară de a elimina suspiciunile soţiei că ai fost la femei sau ale soţului că ai mai mult de trei amanţi, îmi este neclară utilitatea unui abţibild care se dezlipeşte extrem de uşor, fără a lăsa urme.
În ambele cazuri este vorba fie de risipă, fie de spălat bani, fie de prostie. Oricare dintre ele este condamnabilă.
Simplu fapt că este vorba de un obicei repetat la fiecare val de alegeri nu reprezintă o scuză. La urma urmei, perseverare diabolicum.
Civilizaţia votului
Paranoia telefonică din campania electorală actuală continuă şi în ziua votului. După ce în campanie ne-au sunt persoane susţinând că vor să ne prezinte un anume candidat, în urmă cu câteva minute am fost sunat "din partea societăţii civile", care vroia să îmi comunice că votul meu contează şi că trebuie să mă duc la vot. I-am închis. Sun prea obosit să mă lupt cu tot felul de idioţi care nu ştiu că atunci când dai telefon este politicos să spui cum te cheamă. Sau poate duduia care suna avea prenumele "v-am sunat din partea" şi numele "societăţii civile"???
29 noiembrie 2008
Oameni ca şi noi
Aud de ani de zile lamentări nesfârşite legate de calitatea politicienilor. Aflu că sunt inculţi, prost pregătiţi, incapabili, de doi lei. La fiecare alegeri se vorbeşte despre primenirea clasei politice, despre a aduce în faţă politicieni noi, tineri. De fiecare dată apare dezamăgirea că tinerii au comportament bătrânesc, că toţi sunt corupţi şi incapabili. De fiecare dată vorbim despre nevoia de înnoire deşi mai bine de jumătate dintre feţele din Parlament se schimbă o dată la patru ani.
Niciodată nu aud discuţii despre soluţii legislative interesante la probleme importante, care afectează societatea pe termen lung. Media este în schimb atrasă mereu de numărul de case, gradul de înrudire sau nurii nu-ştiu-cărui candidat.
Suntem la 20 de ani de când s-a terminat cu comunismul, însă cei 10% deţinători de diplome universitare din populaţia activă sunt mai degrabă preocupaţi de joaca sordidă de-a cine e urmaşul comunismul sau cine e pro sau contra FSN, decât de a căuta şi negocia căi de progres pentru o ţară departe de a fi dezvoltată. În schimb, eşecurile aparţin mereu altora, ţapii cu pricina fiind identificaţi sistematic la nivelul clasei politice.
Apare din nou discuţia despre nevoia de înnoire.
Avortonul votului uninominal va conduce probabil către aceeaşi ratare. Vinovatul va fi din nou unul exterior nouă, şi vom avea discuţii despre a schimba costumul greu de înţeles al uninominalului proporţional cu cel mai simplu al uninominalului simplu. Ambele, în opinia mea sunt exerciţii inutile. Îmi aduc aminte de un prieten care refuzând să se ocupe de problemele sale esenţiale tot inventează chichiţe care să îi ocupe mintea şi să îi justifice lipsa de reacţie la faptul că viaţa i se duce pe apa sâmbetei :(
Mă uit în jur şi mă întreb când vom începe să realizăm cum arătăm şi să ne acceptăm aşa cum suntem. Când vom înceta să blamăm ineficienta noastră clasă politică şi ne vom aminti ceea ce turcii şi pistoalele, sacii şi peticele, aşchiile şi trunchiurile ştiu cu siguranţă de mult?
Niciodată nu aud discuţii despre soluţii legislative interesante la probleme importante, care afectează societatea pe termen lung. Media este în schimb atrasă mereu de numărul de case, gradul de înrudire sau nurii nu-ştiu-cărui candidat.
Suntem la 20 de ani de când s-a terminat cu comunismul, însă cei 10% deţinători de diplome universitare din populaţia activă sunt mai degrabă preocupaţi de joaca sordidă de-a cine e urmaşul comunismul sau cine e pro sau contra FSN, decât de a căuta şi negocia căi de progres pentru o ţară departe de a fi dezvoltată. În schimb, eşecurile aparţin mereu altora, ţapii cu pricina fiind identificaţi sistematic la nivelul clasei politice.
Apare din nou discuţia despre nevoia de înnoire.
Avortonul votului uninominal va conduce probabil către aceeaşi ratare. Vinovatul va fi din nou unul exterior nouă, şi vom avea discuţii despre a schimba costumul greu de înţeles al uninominalului proporţional cu cel mai simplu al uninominalului simplu. Ambele, în opinia mea sunt exerciţii inutile. Îmi aduc aminte de un prieten care refuzând să se ocupe de problemele sale esenţiale tot inventează chichiţe care să îi ocupe mintea şi să îi justifice lipsa de reacţie la faptul că viaţa i se duce pe apa sâmbetei :(
Mă uit în jur şi mă întreb când vom începe să realizăm cum arătăm şi să ne acceptăm aşa cum suntem. Când vom înceta să blamăm ineficienta noastră clasă politică şi ne vom aminti ceea ce turcii şi pistoalele, sacii şi peticele, aşchiile şi trunchiurile ştiu cu siguranţă de mult?
25 noiembrie 2008
Amintiri alb-negru, realitatea color şi căutarea pe Google
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmi amintesc de televiziunea anilor 1980, îmi amintesc un ecran alb-negru pe care cel mai iubit fiu al poporului se plimba de la o fabrică la alta, dădea mâna cu muncitorii, le dădea indicaţii preţioase, apoi se arăta în ipostază de mântuitor atotştiutor şi explica to’a’şilor şi pretinilor, pe postul public, care sunt direcţiile de urmat în noul plan cincinal. Apoi o tăia niţel prin Africa, la alţi pretini de-ai lui.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când am deschis televizorul ieri, pe la ora şase, şi l-am găsit pe Traian Băsescu pe toate canalele, împărtăşindu-ne direcţiile urmat şi concluziile vizitelor de lucru pe care domnia sa le-a intreprins prin mai multe unităţi de producţie, mi-am reprimat rapid o amintire, dat fiind că era o transmisiune color, pe fiecare canal era filmat din alt unghi, iar o televiziune de sport vindea o făcătură ieftină de la un chef privat al unor fotbalişti mărunţi de la Dinamo care cântau o manea cu Forţa Steaua.
Aşa că am efectuat următoarele căutări pe Google:
+basescu +ford +vizita = 150.000 rezultate
+"george bush" +"general motors" +visit = 131.000 rezultate
+sarkozy +renault +visit* = 73.000 rezultate
În cazul american primele linkuri se referă la posibile intervenţii guvernamentale în urma recesiunii, dar nu la vizite propriu-zise, ci la documentarea preşeditelui despre subiect, la Casa Albă.
În cazul francez e vorba de o grevă la o uzină Renault, în care caz Sarkozy a căutat să joace rolul de mediator.
Evident trebuie multă precauţie. Căutarea trebuie completată cu înlocuirea constructorilor de maşini cu alţi producători, cu înlocuirea „vizitei” cu alte variante gen „inspecţie” etc. Mai trebuie gândit la posibile alte sensuri în care poate fi folosit vizită („Sarko a mers în vizită la Clara cu un Renault de epocă”), la perioada scursă de când fiecare din cei trei e în funcţie, la numărul de site-uri din ţara respectivă etc.
[m-am uitat şi după nemţi, dar cum nu prea ştiu germană, cele sub 10.000 de rezultate pentru fiecare constructor în parte nu sunt tocmai relevante]
O să mă mai documentez îi această privinţă.
Tot înainte!?
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când am deschis televizorul ieri, pe la ora şase, şi l-am găsit pe Traian Băsescu pe toate canalele, împărtăşindu-ne direcţiile urmat şi concluziile vizitelor de lucru pe care domnia sa le-a intreprins prin mai multe unităţi de producţie, mi-am reprimat rapid o amintire, dat fiind că era o transmisiune color, pe fiecare canal era filmat din alt unghi, iar o televiziune de sport vindea o făcătură ieftină de la un chef privat al unor fotbalişti mărunţi de la Dinamo care cântau o manea cu Forţa Steaua.
Aşa că am efectuat următoarele căutări pe Google:
+basescu +ford +vizita = 150.000 rezultate
+"george bush" +"general motors" +visit = 131.000 rezultate
+sarkozy +renault +visit* = 73.000 rezultate
În cazul american primele linkuri se referă la posibile intervenţii guvernamentale în urma recesiunii, dar nu la vizite propriu-zise, ci la documentarea preşeditelui despre subiect, la Casa Albă.
În cazul francez e vorba de o grevă la o uzină Renault, în care caz Sarkozy a căutat să joace rolul de mediator.
Evident trebuie multă precauţie. Căutarea trebuie completată cu înlocuirea constructorilor de maşini cu alţi producători, cu înlocuirea „vizitei” cu alte variante gen „inspecţie” etc. Mai trebuie gândit la posibile alte sensuri în care poate fi folosit vizită („Sarko a mers în vizită la Clara cu un Renault de epocă”), la perioada scursă de când fiecare din cei trei e în funcţie, la numărul de site-uri din ţara respectivă etc.
[m-am uitat şi după nemţi, dar cum nu prea ştiu germană, cele sub 10.000 de rezultate pentru fiecare constructor în parte nu sunt tocmai relevante]
O să mă mai documentez îi această privinţă.
Tot înainte!?
23 noiembrie 2008
Jurnal de preş, jurnal de campanie
Mă amuză oarecum unul din formatele adoptate în această campanie electorală: jurnalul de pe preş. Cam de două ori pe săptămână, pe preşul pe care ne ştergem ghetele de mizeria oraşului, poposeşte câte un tabloid. Jurnalul de Cotroceni, Ring şi Cancan sunt cele trei care apar prin rotaţie pe preş.
Ring nu am apucat să citesc, taboidul ajungând mereu la coşul de gunoi înainte de a-l deschide.
Cancan cred că se iveşte pe preş atunci când dă veşti bune despre Alina Gorghiu şi publicitate plătită de PNL. Cel puţin aşa era în numărul pe care l-am răsfoit ieri. (Interesantă opţiunea de a ţinti votanţii care citesc Cancan!)
Jurnalul de Cotroceni pare a fi oficiosul Laviniei Şandru, deşi nu am găsit pe nicăieri, prin paginile sale, nicio indicaţie despre editor, scop, tiraj, exceptând o adresă de e-mail, deschis la Yahoo!
Frumoase sunt relatările despre sondaje, ocupându-se mai ales, dacă nu exclusiv de votul la Camera Deputaţilor în colegiul 22, cel în care locuiesc: oamenii Laviniei Şandru invocau săptămâna trecută nişte sondaje, trei la număr, despre care nu se spunea cine le-a făcut, ce fel de selecţie a subiecţilor a fost practicată, câte interviuri, etc. În schimb erau prezentate nişte procente ale intenţiei de vot un pic bizare, evident cu favorita fiţuicii mult înaintea tuturor.
În Cancan este invocat un sondaj AB Research, având menţionate detaliile cerute de lege (număr de subiecţi, tip selecţie, marjă de eroare), şi dându-le la egalitate pe Alina Gorghiu şi Lavinia Şandru, urmate la mică distanţă de Corneliu Ciontu. Toţi trei sunt plasaţi în jurul a un sfert din intenţiile de vot. Ţinând cont de mecanismele de redistribuire, lupta în colegiu, la deputaţi, se dă între candidaţii PNL şi PSD.
PS. În fotografie nu e uşa noastră, ci a unui vecin care încă nu a colecat de acolo ziarele venite ieri :)
Ring nu am apucat să citesc, taboidul ajungând mereu la coşul de gunoi înainte de a-l deschide.
Cancan cred că se iveşte pe preş atunci când dă veşti bune despre Alina Gorghiu şi publicitate plătită de PNL. Cel puţin aşa era în numărul pe care l-am răsfoit ieri. (Interesantă opţiunea de a ţinti votanţii care citesc Cancan!)
Jurnalul de Cotroceni pare a fi oficiosul Laviniei Şandru, deşi nu am găsit pe nicăieri, prin paginile sale, nicio indicaţie despre editor, scop, tiraj, exceptând o adresă de e-mail, deschis la Yahoo!
Frumoase sunt relatările despre sondaje, ocupându-se mai ales, dacă nu exclusiv de votul la Camera Deputaţilor în colegiul 22, cel în care locuiesc: oamenii Laviniei Şandru invocau săptămâna trecută nişte sondaje, trei la număr, despre care nu se spunea cine le-a făcut, ce fel de selecţie a subiecţilor a fost practicată, câte interviuri, etc. În schimb erau prezentate nişte procente ale intenţiei de vot un pic bizare, evident cu favorita fiţuicii mult înaintea tuturor.
În Cancan este invocat un sondaj AB Research, având menţionate detaliile cerute de lege (număr de subiecţi, tip selecţie, marjă de eroare), şi dându-le la egalitate pe Alina Gorghiu şi Lavinia Şandru, urmate la mică distanţă de Corneliu Ciontu. Toţi trei sunt plasaţi în jurul a un sfert din intenţiile de vot. Ţinând cont de mecanismele de redistribuire, lupta în colegiu, la deputaţi, se dă între candidaţii PNL şi PSD.
PS. În fotografie nu e uşa noastră, ci a unui vecin care încă nu a colecat de acolo ziarele venite ieri :)
Alegeri cu blog
Colegiul în care votez pare a fi relativ bine dotat cu scriitori de bloguri şi cu ziarişti: Claudiu, Elucubraţia, Gramo, Apollinaire, Pavel Lucescu, Victor Ciutacu, sunt doar câţiva dintre cei ce îşi dau online cu părerea despre candidaţi. Din păcate, cei doi ziarişti se dovedesc a fi destul de superficiali în comparaţie cu mai toate celelalte bloguri. Partizanatul se simte însă peste tot...
Există online şi un recensământ (neactualizat) al candidaţilor cu blog, avându-l ca recenzor pe Dragoş Deheleanu.
Candidaţi cu blog în colegiile CD22/S10
În colegiul în care votez, dintre candidaţii la deputăţie sunt 3 cei care au blog, doar unul fiind însă inclus în recensământul amintit. Cei trei sunt Alina Gorghiu, Ciontu şi Munteanu Elena (pentru a-i desemna am folosit ca numele pe care domniile lor şi echipele pe care le conduc le-au ales pentru domeniile pe care le-au cumpărat).
Dintre cei ce se doresc în Senat eu nu am găsit niciunul care să aibă astfel de tentative de comunicare online.
Conţinutul blogurilor candidaţilor din colegiul 22
* Ciontu şi Munteanu se întreg în platitudini şi declaraţii lipsite de imaginaţie. Nu cred că au priceput la ce foloseşte un blog. Sau poate că nu sunt capabili să comunice :(.
* Alina Gorghiu e mai vioaie, blogul ei descriind practic cu se ocupă în campanie. Nu e strălucit, dar nici rău, şi asigură comunicarea candidatei cu cei care vor să o întrebe câte ceva.
* Niciunul dintre cei trei nu reuşeşte să arate că are o viziune anume despre ce va face în cazul în care va fi ales. Elena Munteanu (sau Munteanu Elena, cum preferaţi...) înşiră, cu rol de postări, nişte sloganuri, fără a convinge însă că are cu adevărat o imagine personală despre ce ar putea susţine ca legiuitor ales.
Formatul blogurilor candidaţilor din colegiul 22
* Ca format, blogul Elenei Munteanu e departe de a arăta onorabil. La Corneliu Ciontu se vede că forma e bine căutată, deşi pare cam rigidă. La Alina Gorghiu formatul nu e spectaculos, însă întreţine uşoara lectură a blogului prin alternanţa cu fotografiile, textele scurte, faptul că autorul răspunde la comentarii... Parcă totuţi se abuzează de fotografii în detrimentul textului, mai ales când e vorba de postat imagini scanate ale propriilor pliante/afişe electorale.
* Interesant este modul în care candidaţii se autodefinesc prin numele lor. Corneliu Ciontu pune acceptul pe numele de familie. El este CIONTU, sobru şi experimentat, care va să zică. Elena Munteanu, cum am sugerat deja, oscilează între a fi Elena Munteanu şi Munteanu Elena. (Îmi permit o glumă: parcă ar fi orientarea ideologică a PD-L în cursul istoriei partidului). Poate de aici vin şi dificultăţile candidatului în a-şi găsi o cale proprie. Alina Gorghiu, fără a renunţa la Gorghiu, pare a pune accentul pe Alina, şi a-şi dezvolta o imagine mai familiară, mai apropiată de cititorul blogului.
Dilemele mele
* Argumentul pentru votul uninominal era legat de accentul pus pe calităţile candidatului. Cum se face oare că niciunul nu afişează un program politic coerent, adecvat la tipul de alegeri la care candidează şi nu pentru alegerile locale?? (vezi mai multe amănunte în acest sens, şi nu numai, la Claudiu)
* Cum de se face că niciunul dintre cei trei nu are pe pagina blogului un link către partidul pe care îl reprezintă?
*Cu ce s-or ocupa echipele de consilieri ale partidelor în cauză, dacă nu reuşesc să furnizeze candidaţilor bazele pentru a dezvolta programe coeremnte, pentru a comunica (şi) online cu alegătorii, pentru a-şi construi o imagine decentă (aici e vorba mai ales de PDL)?
UPDATE: 25 Noiembrie - Am mai găsit un candidat la deputăţie cu blog, tot din colegiul 22. Se numeşte Bogdan Ovidiu Popescu şi candidează din partea PRM. Blogul său e frumos desenat, centrat pe campanie, fără a include însă nici o urmă de program electoral. Omul ar putea fi chiar simpatic, dar se pare că nu prea are ce comunica din punct de vedere politic :(
Există online şi un recensământ (neactualizat) al candidaţilor cu blog, avându-l ca recenzor pe Dragoş Deheleanu.
Candidaţi cu blog în colegiile CD22/S10
În colegiul în care votez, dintre candidaţii la deputăţie sunt 3 cei care au blog, doar unul fiind însă inclus în recensământul amintit. Cei trei sunt Alina Gorghiu, Ciontu şi Munteanu Elena (pentru a-i desemna am folosit ca numele pe care domniile lor şi echipele pe care le conduc le-au ales pentru domeniile pe care le-au cumpărat).
Dintre cei ce se doresc în Senat eu nu am găsit niciunul care să aibă astfel de tentative de comunicare online.
Conţinutul blogurilor candidaţilor din colegiul 22
* Ciontu şi Munteanu se întreg în platitudini şi declaraţii lipsite de imaginaţie. Nu cred că au priceput la ce foloseşte un blog. Sau poate că nu sunt capabili să comunice :(.
* Alina Gorghiu e mai vioaie, blogul ei descriind practic cu se ocupă în campanie. Nu e strălucit, dar nici rău, şi asigură comunicarea candidatei cu cei care vor să o întrebe câte ceva.
* Niciunul dintre cei trei nu reuşeşte să arate că are o viziune anume despre ce va face în cazul în care va fi ales. Elena Munteanu (sau Munteanu Elena, cum preferaţi...) înşiră, cu rol de postări, nişte sloganuri, fără a convinge însă că are cu adevărat o imagine personală despre ce ar putea susţine ca legiuitor ales.
Formatul blogurilor candidaţilor din colegiul 22
* Ca format, blogul Elenei Munteanu e departe de a arăta onorabil. La Corneliu Ciontu se vede că forma e bine căutată, deşi pare cam rigidă. La Alina Gorghiu formatul nu e spectaculos, însă întreţine uşoara lectură a blogului prin alternanţa cu fotografiile, textele scurte, faptul că autorul răspunde la comentarii... Parcă totuţi se abuzează de fotografii în detrimentul textului, mai ales când e vorba de postat imagini scanate ale propriilor pliante/afişe electorale.
* Interesant este modul în care candidaţii se autodefinesc prin numele lor. Corneliu Ciontu pune acceptul pe numele de familie. El este CIONTU, sobru şi experimentat, care va să zică. Elena Munteanu, cum am sugerat deja, oscilează între a fi Elena Munteanu şi Munteanu Elena. (Îmi permit o glumă: parcă ar fi orientarea ideologică a PD-L în cursul istoriei partidului). Poate de aici vin şi dificultăţile candidatului în a-şi găsi o cale proprie. Alina Gorghiu, fără a renunţa la Gorghiu, pare a pune accentul pe Alina, şi a-şi dezvolta o imagine mai familiară, mai apropiată de cititorul blogului.
Dilemele mele
* Argumentul pentru votul uninominal era legat de accentul pus pe calităţile candidatului. Cum se face oare că niciunul nu afişează un program politic coerent, adecvat la tipul de alegeri la care candidează şi nu pentru alegerile locale?? (vezi mai multe amănunte în acest sens, şi nu numai, la Claudiu)
* Cum de se face că niciunul dintre cei trei nu are pe pagina blogului un link către partidul pe care îl reprezintă?
*Cu ce s-or ocupa echipele de consilieri ale partidelor în cauză, dacă nu reuşesc să furnizeze candidaţilor bazele pentru a dezvolta programe coeremnte, pentru a comunica (şi) online cu alegătorii, pentru a-şi construi o imagine decentă (aici e vorba mai ales de PDL)?
UPDATE: 25 Noiembrie - Am mai găsit un candidat la deputăţie cu blog, tot din colegiul 22. Se numeşte Bogdan Ovidiu Popescu şi candidează din partea PRM. Blogul său e frumos desenat, centrat pe campanie, fără a include însă nici o urmă de program electoral. Omul ar putea fi chiar simpatic, dar se pare că nu prea are ce comunica din punct de vedere politic :(
19 noiembrie 2008
Respectul faţă de muncă, respectul faţă de ceilalţi
O firmă de curierat care lasă coletele la intrarea în bloc. „Eu deja le-am adus la adresă, nu trebuie să le duc până la etajul unde stai!”
O asistentă medicală care încurcă (repetat!) copilul dus la sala de operaţie. „Nu e o abatere profesională, transportul la sala de operaţie nu intră în atribuţiile profesiei”, spune Ordinul Asistenţilor Medicali.
Hait!
Permiteţi-mi un limbaj violent: Care dracu’ or fi profesiile ăstora? Oare pentru ce or fi plătiţi?
E oare acceptabil să îţi faci munca pe jumătate?
Cum ar fi ca un jurnalist să pună pe hârtie numai cuvintele, lăsând semnele de punctuaţie în sarcina corecturii? Cum ar fi ca un mecanic auto să repare motorul, dar să nu pună la loc şuruburile caroseriei? Cum ar fi ca un electrician să facă doar legăturile, astfel încât lumina să se aprindă, dar să nu izoleze firele? Cum ar fi ca cel ce asfaltează o stradă să lase pământul rezultat pe trotuarul, în faţa porţii?
Situaţia este de-a dreptul suprarealistă, după cum zice Cristi.
Halal!
PS. Exemplele pot, evident, continua. Cele două incriminate mai sus au fost DOAR cele mai la îndemână în momentul scrierii acestor rânduri...
O asistentă medicală care încurcă (repetat!) copilul dus la sala de operaţie. „Nu e o abatere profesională, transportul la sala de operaţie nu intră în atribuţiile profesiei”, spune Ordinul Asistenţilor Medicali.
Hait!
Permiteţi-mi un limbaj violent: Care dracu’ or fi profesiile ăstora? Oare pentru ce or fi plătiţi?
E oare acceptabil să îţi faci munca pe jumătate?
Cum ar fi ca un jurnalist să pună pe hârtie numai cuvintele, lăsând semnele de punctuaţie în sarcina corecturii? Cum ar fi ca un mecanic auto să repare motorul, dar să nu pună la loc şuruburile caroseriei? Cum ar fi ca un electrician să facă doar legăturile, astfel încât lumina să se aprindă, dar să nu izoleze firele? Cum ar fi ca cel ce asfaltează o stradă să lase pământul rezultat pe trotuarul, în faţa porţii?
Situaţia este de-a dreptul suprarealistă, după cum zice Cristi.
Halal!
PS. Exemplele pot, evident, continua. Cele două incriminate mai sus au fost DOAR cele mai la îndemână în momentul scrierii acestor rânduri...
17 noiembrie 2008
Testează-ţi votul
Aurelian mi-a trimis zilele trecute link-ul către Testează-ţi votul, un instrument în care opiniile personale despre 31 de chestiuni politice sunt comparate cu punctele de vedere ale partidelor. Cei 31 de itemi îmi par a fi mai bine aleşi, cu un background conceptual mai bine pus la punct decât în cazul concurenţei de la Busola politică. În plus, la Busola politică era vorba doar de 20 de chestiuni, ceea ce creează un avantaj pentru Testează-ţi votul în ce priveşte fidelitatea rezultatelor şi dependenţa clasificării de răspunsurile la fiecare item în parte.
Rezultatele mele la cele două teste sunt cele din imaginile de mai jos.
Asta nu mă scuteşte însă de un drum, săptămâna asta, la programele principalelor partide politice (PSD, PDL, PNL, UDMR, PRM, PNG) ca să vedem ce scrie prin programa proaspăt revizuită în vederea alegerilor.
PS. Scriind numele partidelor, mi-am dat seama că din punct de vedere al declaraţiilor şi filiaţiei istorice avem aşa: un partid cu doctrină cel mult slab conturată (PDL); trei partide etnico-naţionaliste (UDMR, PRM, PNG), nici ele cu prea multe repere doctrinare; şi încă două cu direcţii doctrinare clare, însă cu poziţionări pe probleme specifice care le le opun deseori doctrinei declarate (o să revin în câtea zile cu detalii).
Rezultatele mele la cele două teste sunt cele din imaginile de mai jos.
Asta nu mă scuteşte însă de un drum, săptămâna asta, la programele principalelor partide politice (PSD, PDL, PNL, UDMR, PRM, PNG) ca să vedem ce scrie prin programa proaspăt revizuită în vederea alegerilor.
PS. Scriind numele partidelor, mi-am dat seama că din punct de vedere al declaraţiilor şi filiaţiei istorice avem aşa: un partid cu doctrină cel mult slab conturată (PDL); trei partide etnico-naţionaliste (UDMR, PRM, PNG), nici ele cu prea multe repere doctrinare; şi încă două cu direcţii doctrinare clare, însă cu poziţionări pe probleme specifice care le le opun deseori doctrinei declarate (o să revin în câtea zile cu detalii).
Dacice
Iată mai jos un cadru dintr-un episod din Rome, serial produs relativ recent de BBC, HBO şi RAI. Caesar vorbeşte cu doi legionari despre Pompei Magnus, rămas fără oaste, dărâmat complet şi pe care îl hăituieşte prin Grecia.
La scrierea scenariului au fost consultaţi istorici britanici şi italieni. Comparaţia folosită de Caesar vorbeşte de la sine despre reprezentările lor asupra Daciei. (la fortăreaţa dacă se referă doar primul atribut, nu şi cel de-al doilea)
PS. Dialogul în engleză zice „Dacian fortress”, însă nu am găsit pe Net subtitrări mai bune şi mi-a fost lene să modific traducerea de slabă calitate …
12 noiembrie 2008
Alte afişe electorale
De fapt e acelaşi afiş de care vorbeam şi în postarea anterioară.
De această dată, am fotografiat o mostră despre priceperea echipei: după ce au un poster de calitate îndoielnică, pe care îl lipesc ilegal pe unde apucă, nici nu se uită unde îl plasează.
Să fie de fapt vorba despre un mesaj subtil legat de modul în care candidata cu pricina ar putea contribui la procesul legislativ??
Epopeea afişajului electoral
Afişajul electoral de pe uşa blocului în care locuiesc a intrat într-o nouă eră. Ca să o citez pe Irinuca, este epoca lui „uite ce i-au făcut ăsteia, he!”.
Cum ziceam cu ceva timp în urmă pe blogul lui Claudiu, iniţial a apărut afişul candidatei PD-L. Am acordat, în minte, bile negre echipei de campanie pentru că uşa blocului reprezintă un spaţiu privat, unde nu aveau dreptul să plaseze afişe de nici un fel. Peste afişul cu fond portocaliu, echipa Laviniei Şandru şi-a lipit şi ea mesajul, sub forma unei coli A4. Între timp, cineva a dezlipit coala respectivă, rămânând doar posterul PD-L, care a câştigat clar meciul la calitatea lipiciului folosit.
Epoca „contemporană”, cea care a stârnit amuzamentul Irinei, este ilustrată în fotografia alăturată.
Aştept continuarea :(
(trăiască mizeria urbană!?)
Cum ziceam cu ceva timp în urmă pe blogul lui Claudiu, iniţial a apărut afişul candidatei PD-L. Am acordat, în minte, bile negre echipei de campanie pentru că uşa blocului reprezintă un spaţiu privat, unde nu aveau dreptul să plaseze afişe de nici un fel. Peste afişul cu fond portocaliu, echipa Laviniei Şandru şi-a lipit şi ea mesajul, sub forma unei coli A4. Între timp, cineva a dezlipit coala respectivă, rămânând doar posterul PD-L, care a câştigat clar meciul la calitatea lipiciului folosit.
Epoca „contemporană”, cea care a stârnit amuzamentul Irinei, este ilustrată în fotografia alăturată.
Aştept continuarea :(
(trăiască mizeria urbană!?)
5 noiembrie 2008
Statistici în timp real
Uefa.com oferă live, pentru fiecare meci din Champions League, diverse statistici. Dincolo de cele uzuale, sunt interesante pentru tactică cele privind pasatorii şi traseele pe care au mers cele mai multe pase. Acestea însă sunt disponibile doar pentru anumite meciuri, depinzând probabil de capacitatea de a le produce a televiziunii ce realizează transmisia.
De exemplu pentru meciurile de ieri şi cele din seara aceasta, din câte am văzut eu, doar CFR Cluj-Bordeaux, Bate Borisov-Zenit St.Petersburg, Dinamo Kiev-FC Porto şi - surprinzător! - Fiorentina-Bayern sunt văduvite de astfel de statistici. La aceleaşi meciuri lipsesc şi distanţele alergate de fiecare jucător.
Astfel de cifre ar fi părut aproape imposibil de produs în anii 80. Astăzi se pare că doar în est (şi la Roma :D) mai ridică probleme...
De exemplu pentru meciurile de ieri şi cele din seara aceasta, din câte am văzut eu, doar CFR Cluj-Bordeaux, Bate Borisov-Zenit St.Petersburg, Dinamo Kiev-FC Porto şi - surprinzător! - Fiorentina-Bayern sunt văduvite de astfel de statistici. La aceleaşi meciuri lipsesc şi distanţele alergate de fiecare jucător.
Astfel de cifre ar fi părut aproape imposibil de produs în anii 80. Astăzi se pare că doar în est (şi la Roma :D) mai ridică probleme...
4 noiembrie 2008
Recesiunea şi GSP-TV
Deci zice aşa: dai un SMS, ei ţi-l fac să curgă rapid pe ecran. Te costă 1,19 EURO cu TVA cu tot. Şi toată naţiunea, sau măcar cei care se uită la meciul cu pricina, văd cuvintele tale pe ecran.
Dinamo-Steaua aduce probabil una dintre cele mai mari audienţe. probabil şi cel mai mare număr de SMS-uri. Eu am numărat cam 13 pe minut. Asta înseamnă încasări de 15,47 Euro pe minut.
Un meci durează 90 de minute. Rezultă 1392,3 Euro pe meci.
Să zicem că jumătate se duc pe TVA şi la operatorii de telefonie.
Rămân aproape 700 de Euro. Cam astea ar fi încasările maxime pentru care GSP-TV şi Antena 1 acoperă o zecime din ecranul televizorului cu o bandă neagră pe care se zbânţuie litere albe, atunci când sunt transmise meciuri de fotbal din prima ligă din România.
Chestiune de stil!
Dinamo-Steaua aduce probabil una dintre cele mai mari audienţe. probabil şi cel mai mare număr de SMS-uri. Eu am numărat cam 13 pe minut. Asta înseamnă încasări de 15,47 Euro pe minut.
Un meci durează 90 de minute. Rezultă 1392,3 Euro pe meci.
Să zicem că jumătate se duc pe TVA şi la operatorii de telefonie.
Rămân aproape 700 de Euro. Cam astea ar fi încasările maxime pentru care GSP-TV şi Antena 1 acoperă o zecime din ecranul televizorului cu o bandă neagră pe care se zbânţuie litere albe, atunci când sunt transmise meciuri de fotbal din prima ligă din România.
Chestiune de stil!
Back to the future?
Oamenii tind să îşi dimensioneze consumul în funcţie de experienţa câştigurilor trecute şi de aşteptările privind veniturile viitoare. Nu este ideea mea, ci unul dintre lucrurile interesante care mi-au rămas după cinci ani de studenţie în ştiinţele economice. Nu este o noutate, fiind mai bine de 60 de ani de când Franca Modigliani a iniţiat discuţia cu pricina.
Să presupunem acum că va veni recesiunea. (Bizară situaţie! Închipuiţi-vă că v-ar fi spus cineva prin 1988, că în anii 2000 ar putea veni recesiunea. Vă mai amintiţi poza aia din cartea de istorie, cu recesiunea, în care fermierii americani erau înfieraţi că îşi vărsau laptele pe câmp în loc să îl vândă?)
Va funcţiona oare teoria cu pricina? Sau vom deveni cu toţii asemenea Ioneştilor de care se vorbea în urmă cu câteva săptămâni??
Sau vom continua să pretindem (şi să obţinem!!) indemnizaţii nerealist de mari?
Să presupunem acum că va veni recesiunea. (Bizară situaţie! Închipuiţi-vă că v-ar fi spus cineva prin 1988, că în anii 2000 ar putea veni recesiunea. Vă mai amintiţi poza aia din cartea de istorie, cu recesiunea, în care fermierii americani erau înfieraţi că îşi vărsau laptele pe câmp în loc să îl vândă?)
Va funcţiona oare teoria cu pricina? Sau vom deveni cu toţii asemenea Ioneştilor de care se vorbea în urmă cu câteva săptămâni??
Sau vom continua să pretindem (şi să obţinem!!) indemnizaţii nerealist de mari?
Despre cuvinte
CFR Cluj - Girondins de Bordeaux. Minutul 1. Primul cântec: Pe eei, pe eeei, pe eeei, pe mama loooor!
Mda, ne pricepem la cântece, la potrivit cuvinte, după cum remarca un prieten în urmă cu câteva zile.
PS. Ca şi în tur, caut un comentariu audio decent pe canalele franţuzeşti. Tot despre potrivirea cuvintelor e vorba. Să fie o coincidenţă?
Mda, ne pricepem la cântece, la potrivit cuvinte, după cum remarca un prieten în urmă cu câteva zile.
PS. Ca şi în tur, caut un comentariu audio decent pe canalele franţuzeşti. Tot despre potrivirea cuvintelor e vorba. Să fie o coincidenţă?
1 noiembrie 2008
Libertatea de expresie şi palinca de Bihor
Preşedintele Consiliul Judeţean Bihor, un pastor, a decis ca angajaţii respectivei autorităţi să vină, dacă vor, în fiecare zi de luni cu o jumătate de oră mai devreme la serviciu. Motivul este simplu: săptămâna de lucru începe cu o slujbă religioasă. Cum sunt mai multe culte, slujba se desfăşoară prin rotaţie într-un alt rit.
Evident, formal prezenţa la slujba de luni nu este obligatorie. Ţinând însă cont de tradiţionalismul ierarhiilor din organizaţiile româneşti, aş zice că de facto lucrurile nu stau chiar aşa.
Mă întreb prin urmare dacă această jumătate de oră suplimentară o fi plătita (drepturile angajaţilor??) şi, mai ales, cum poate respecta libertatea de conştiinţă o instituţie publică care propovăduieşte apartenenţa la o religie.
În fine, nu mă pot abţine să nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă Şeful Consiliului Judeţean ar fi fost originar din Rieni...
Evident, formal prezenţa la slujba de luni nu este obligatorie. Ţinând însă cont de tradiţionalismul ierarhiilor din organizaţiile româneşti, aş zice că de facto lucrurile nu stau chiar aşa.
Mă întreb prin urmare dacă această jumătate de oră suplimentară o fi plătita (drepturile angajaţilor??) şi, mai ales, cum poate respecta libertatea de conştiinţă o instituţie publică care propovăduieşte apartenenţa la o religie.
În fine, nu mă pot abţine să nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă Şeful Consiliului Judeţean ar fi fost originar din Rieni...
Oranj?
Revoluţie portocalie, lupta împotriva corupţiei, ceartă între Preşedinte şi Premier, spargerea coaliţiei, atacuri între cabinete, parlamentari proşti, guvern minoritar, alegeri anticipate, încrederea în preşedinte la 20%, recesiunea înlocuieşte creşterea, populaţia consideră alegerile inutile. Aşa poate să arate din exterior scenariul evoluţiei Ucrainei din ultimi patru ani.
Se vede treaba că România este ceva mai dezvoltată...
Se vede treaba că România este ceva mai dezvoltată...
26 octombrie 2008
Castraveciori muraţi delicioşi
Ştirea săptămânii: despre legitimitatea de Merţ
Săptămâna ce tocmai se încheie a fost marcată de două evenimente extrem de importante pentru organizarea societăţii româneşti contemporane: continuarea dezbaterilor legate de sistemul educaţional şi discuţiile despre jocul băncilor de-a leul şi de-a creditele, cu BNR intervenind surprinzător de civilizat în ecuaţie.
În opinia mea însă, ştirea cea mai importantă a săptămânii este una de … cod roşu, care vine din judeţul Suceava:
Un botoşănean mergea cu dubiţa sa pe drumul naţional. Un om cu un Mercedes a vrut să treacă şi el. Botoşăneanul nu i-a dat prioritate. Nici nu avea de ce, zice la ziar, regulile de circulaţie spuneau că dubiţa are prioritate în situaţia cu pricina. Probabil a urmat o repriză de înjurături reciproce, despre care nu aflăm nimic din ştirea preluată cu copy-paste de mai toată presa. Apoi, ăl cu Merţul a înfăşcat puşcoiul din torpedo şi i-a plasat un glonţ de cauciuc în cot botoşăneanului cu dubiţa. La urma urmei e normal, el are Merţan.
De ce ar fi asta cea mai importantă ştire? Pentru că marchează clar modul în care societatea românească se structurează în clipa de faţă şi vorbeşte despre riscul ca inegalităţile în creştere să se transpună într-o formă de capitalism pe care până acum o vedeam mai degrabă prin Westernuri. Prin comparaţie, ceea ce fac băncile e o simplă joacă, iar arbitrul a arătat destul de rapid cartonaşul galben.
Întrebarea este dacă nu cumva va veni şi timpul când băncile cu Merţ vor scote puşcociul şi vor trage fără remuşcări în cei despre care ele cred că le diminuează profitul. La urma urmei este dinc e în ce mai legitim :(
În opinia mea însă, ştirea cea mai importantă a săptămânii este una de … cod roşu, care vine din judeţul Suceava:
Un botoşănean mergea cu dubiţa sa pe drumul naţional. Un om cu un Mercedes a vrut să treacă şi el. Botoşăneanul nu i-a dat prioritate. Nici nu avea de ce, zice la ziar, regulile de circulaţie spuneau că dubiţa are prioritate în situaţia cu pricina. Probabil a urmat o repriză de înjurături reciproce, despre care nu aflăm nimic din ştirea preluată cu copy-paste de mai toată presa. Apoi, ăl cu Merţul a înfăşcat puşcoiul din torpedo şi i-a plasat un glonţ de cauciuc în cot botoşăneanului cu dubiţa. La urma urmei e normal, el are Merţan.
De ce ar fi asta cea mai importantă ştire? Pentru că marchează clar modul în care societatea românească se structurează în clipa de faţă şi vorbeşte despre riscul ca inegalităţile în creştere să se transpună într-o formă de capitalism pe care până acum o vedeam mai degrabă prin Westernuri. Prin comparaţie, ceea ce fac băncile e o simplă joacă, iar arbitrul a arătat destul de rapid cartonaşul galben.
Întrebarea este dacă nu cumva va veni şi timpul când băncile cu Merţ vor scote puşcociul şi vor trage fără remuşcări în cei despre care ele cred că le diminuează profitul. La urma urmei este dinc e în ce mai legitim :(
22 octombrie 2008
De ce Procesul Bologna înseamnă de fapt mărirea duratei de şcolarizare
E o chestiune care mie mi s-a părut mereu evidentă: trecerea la un sistem educaţional 3+2+3 (3 ani de Bachelor + 2 de Master + 3 PhD), în locul a 4+1+Doctorat, cu variantele de rigoare în funcţie de disciplina de studiu, reprezintă consecinţa firească a prelungirii duratei de şcolarizare. Se pare însă că pentru mulţi lucrurile au părut a fi pe dos.
Argumentul acestora din urmă este că acum facultatea durează mai puţin, recte 3 ani în loc de 4, prin urmare durata de şcolarizare a scăzut.
Hai să vedem dacă e aşa. Să luăm o generaţie ipotetică de 100.000 de tineri de aceeaşi vârstă. Înainte de 3+2+3, să zicem că erau cam 20% care făceau facultate. Asta înseamnă 20.000 care petreceau 4 ani la universitate. Un sfert dintre ei făceau şi master. În total 80.000+5.000=85.000 ani*studenţi de facultate pe o generaţie.
După trecerea la 3+2+3, dacă nu s-ar schimba nimic, ar rezulta 3*20.000+2*5.000=70.000 ani*studenţi pe facultate, adică, într-adevăr mai puţin ca mai înainte.
Numai că:
1. Mai puţini ani de facultate înseamnă că a studia la universitate devine mai accesibil pentru mai mulţi.
2. Mai mulţi absolvenţi de facultate scurtă => căutare mai mare pentru cei care termină şi un master => mai mulţi care vor urma şi masterul.
3. Mai mulţi dintr-o generaţie care urmează facultate => uşor, uşor norma devine să urmezi cel puţin 3 ani de ani facultate (la fel s-a întâmplat şi cu liceul: în urmă cu 80 de ani doar o minoritate încheia liceul; cu 200 de ani în urmă aceeaşi era situaţia în cazul gimnaziului). => şi mai mulţi vor urma o facultate.
Fără ă mai dezvolt argumentul, să spunem că de fapt cei 70.000 de ani*studenţi se dovedesc rapid a bate către 100.000.
Ceea ce au priceput greu mulţi actori din învăţământul superior românesc a fost că de fapt trecerea la 3+2+3 nu e altceva decât reflexul prelungirii educaţiei. Câteva procese exterioare sistemului educaţional sprijină acest lucru:
1. astăzi sunt mult mai multe lucruri de ştiut pentru ca oamenii să se integreze cu adevărat în societate => e nevoie de mai mulţi ani şcoală;
2. Oamenii trăiesc din ce în ce mai mult timp => au vreme să stea studiind;
3. Productivitatea muncii creşte, iar femeile continuă să îşi crească prezenţa pe piaţa muncii => nu e nevoie de atât de multă forţă de muncă, deci oamenii pot amâna intrarea în câmpul muncii.
4. Capacitatea societăţilor de a hrăni oamenii creşte => există resurse care să satisfacă costurile prelungirii duratei educaţiei.
În fine, eu unul observ cum deja doctoratul tinde a se masifica şi mă întreb dacă şi când dubla specializare (i.e. două facultăţi + două mastere absolvite) va deveni o normă.
PS. "Procesul Bologna" este cu mult mai amplu decât simpla uniformizare a structurii învăţământului superior de-a lungul şi de-a latul Europei. 3+2+3 este însă caracteristica sa cea mai vizibilă...
Argumentul acestora din urmă este că acum facultatea durează mai puţin, recte 3 ani în loc de 4, prin urmare durata de şcolarizare a scăzut.
Hai să vedem dacă e aşa. Să luăm o generaţie ipotetică de 100.000 de tineri de aceeaşi vârstă. Înainte de 3+2+3, să zicem că erau cam 20% care făceau facultate. Asta înseamnă 20.000 care petreceau 4 ani la universitate. Un sfert dintre ei făceau şi master. În total 80.000+5.000=85.000 ani*studenţi de facultate pe o generaţie.
După trecerea la 3+2+3, dacă nu s-ar schimba nimic, ar rezulta 3*20.000+2*5.000=70.000 ani*studenţi pe facultate, adică, într-adevăr mai puţin ca mai înainte.
Numai că:
1. Mai puţini ani de facultate înseamnă că a studia la universitate devine mai accesibil pentru mai mulţi.
2. Mai mulţi absolvenţi de facultate scurtă => căutare mai mare pentru cei care termină şi un master => mai mulţi care vor urma şi masterul.
3. Mai mulţi dintr-o generaţie care urmează facultate => uşor, uşor norma devine să urmezi cel puţin 3 ani de ani facultate (la fel s-a întâmplat şi cu liceul: în urmă cu 80 de ani doar o minoritate încheia liceul; cu 200 de ani în urmă aceeaşi era situaţia în cazul gimnaziului). => şi mai mulţi vor urma o facultate.
Fără ă mai dezvolt argumentul, să spunem că de fapt cei 70.000 de ani*studenţi se dovedesc rapid a bate către 100.000.
Ceea ce au priceput greu mulţi actori din învăţământul superior românesc a fost că de fapt trecerea la 3+2+3 nu e altceva decât reflexul prelungirii educaţiei. Câteva procese exterioare sistemului educaţional sprijină acest lucru:
1. astăzi sunt mult mai multe lucruri de ştiut pentru ca oamenii să se integreze cu adevărat în societate => e nevoie de mai mulţi ani şcoală;
2. Oamenii trăiesc din ce în ce mai mult timp => au vreme să stea studiind;
3. Productivitatea muncii creşte, iar femeile continuă să îşi crească prezenţa pe piaţa muncii => nu e nevoie de atât de multă forţă de muncă, deci oamenii pot amâna intrarea în câmpul muncii.
4. Capacitatea societăţilor de a hrăni oamenii creşte => există resurse care să satisfacă costurile prelungirii duratei educaţiei.
În fine, eu unul observ cum deja doctoratul tinde a se masifica şi mă întreb dacă şi când dubla specializare (i.e. două facultăţi + două mastere absolvite) va deveni o normă.
PS. "Procesul Bologna" este cu mult mai amplu decât simpla uniformizare a structurii învăţământului superior de-a lungul şi de-a latul Europei. 3+2+3 este însă caracteristica sa cea mai vizibilă...
21 octombrie 2008
Înainte
Urmăresc de ceva vreme un blog care prezintă gadgeturi si tehnologii noi. E un blog haios, axat pe descrierea unor mici aplicaţii tehnologice apărute recent, adesea cu o aplicativitate incertă sau absurdă. Prezentările sunt pline de umor, de ironii pe gustul meu. Îmi place atât de mult încât nu am simţit niciodată nevoia să las vre-un comentariu, de teamă să nu destram vraja…
Aşa că, în loc de mulţumesc, am zis să îl amintesc aici, ca bucăţică din minuscula dar vânjoasa Românie pozitivă…
Aşa că, în loc de mulţumesc, am zis să îl amintesc aici, ca bucăţică din minuscula dar vânjoasa Românie pozitivă…
19 octombrie 2008
Gălbuia apă caldă
Iată un lucru cu care mă întâlneam extrem de des în trecut şi care acum tinde a se reduce la 1-2 evenimente pe lună (ceea ce oricum mi se pare enorm!!).
Este legat de furnizarea apei calde prin reţeaua centralizată. Fotografia spune totul. Culoarea "naturelă" din imagine m-a însoţit indiferent unde am locuit în România, la bloc.
Evident, costă la fel de mult ca şi apa caldă obişnuită, aia care nu e murdară...
Este legat de furnizarea apei calde prin reţeaua centralizată. Fotografia spune totul. Culoarea "naturelă" din imagine m-a însoţit indiferent unde am locuit în România, la bloc.
Evident, costă la fel de mult ca şi apa caldă obişnuită, aia care nu e murdară...
18 octombrie 2008
Să selectăm gunoaiele
Din 2015, UE ne obligă să selectăm gunoaiele, spune un articol din Adevărul, preluat de Ecomagazin acum câteva luni. Ce vrea UE e de bine, până şi regimul comunist consimţise că ar fi o chestie bună. Întrebarea este: o vom face aşa cum facem şi izolaţia termică a locuinţelor (de asemenea obligatorie conform unei norme a Comunităţilor Europene), adică să zicem ca ei şi să facem ca … unii dintre noi?! Faptul că în sectorul 6 din Bucureşti au apărut containere speciale pentru hârtie, plastic şi sticlă, fără nici o campanie serioasă de informare prealabilă, ajută oare la ceva?
Sic transit…
Mă uit cu tristeţe la tribunele goale ale bătrânului stadion din Ploieşti, unde Liverpool pierdea cândva cu 3-1 într-un meci din Cupa Campionilor Europeni. Îmi aduc aminte de anii 1980 când era greu să mai prinzi un bilet în ziua meciului indiferent dacă Petrolul juca în A sau în B. Îmi aduc aminte de înfocatul colţ microbiştilor de lângă parcul din centru, de măsuţa de voiaj la care se vindeau biletele în cursul săptămânii, de „ia-mă nene şi pe mine” (copii aveau acces gratis pe stadion dacă erau însoţiţi de un adult). Astăzi, indiferent dacă joacă FC CSM sau Petrolul, şi mingea ajunge în tribune, adesea nu are cine arunca mingea înapoi în teren.
Un destin trist pentru un stadion care oricum şi-a cam trăit anii şi ar trebui scos la pensie :(
PS. Oraşului i-ar trebui şi o nouă sală de sport, o a doua, mai mare decât bătrana sală Olimpia, unde Asesoft să continue să producă minuni baschetbalistice, unde să ai nişte Internaţionale de Gimnastică decente…
Un destin trist pentru un stadion care oricum şi-a cam trăit anii şi ar trebui scos la pensie :(
PS. Oraşului i-ar trebui şi o nouă sală de sport, o a doua, mai mare decât bătrana sală Olimpia, unde Asesoft să continue să producă minuni baschetbalistice, unde să ai nişte Internaţionale de Gimnastică decente…
17 octombrie 2008
Dependenţa
Marţi, 14 octombrie, pe la ora 13 trebuia să fiu la Institut. Încheiasem deja alte treburi şi mă pregăteam să plec într-acolo când un telefon mi-a schimbat intenţiile: la Institut nu era curent. Jumătate de oră mai târziu pana de curent ajunsese şi acasă: urcase Dealul Spirei (de ce nu i s-o fi spunând aşa cartierului cu pricina??) şi ajunsese lângă Parcul Sebastian.
Pe la ora 15:30, curentul încă nu revenise. Eram complet paralizat. Laptopul mai avea jumătate din baterie, însă tot ce lucrasem se afla pe desktop. Cu chiu cu vai am găsit o cutie de chibrituri cu două beţe în ea şi am aprins focul la aragaz. Altfel avem aprinzător electric. În mod normal încălzeam mâncarea la microunde.
Am încercat să mă dedic treburilor casnice. Erau rufe de pus la spălat, maşina de spăla vase era şi ea aproape plină, ar fi fost cazul să dau cu aspiratorul. Numai că toate necesitau curent, şi era relativ ineficient să mă ocup de rufe, vase sau măturat manual. Dintre telefoanele fixe funcţiona doar un aparat vechi, conectat la Romtelecom. Evident nu avea agenda înmagazinată în memorie.
Plănuiam să merg la hypermaket, să umplu frigiderul (care – apropo – nu avea nici el curent) cu mâncare pentru o săptămână. Riscam însă ca pana de curent să fie una de durată, şi asta ar fi însemnat că frigiderul nu va funcţiona destul de multă vreme ca să nu fi sigur că alimentele vor rezista nealterate…
În fine, am început să lucrez pe laptop, la proiectele pentru care nu duceam lipsă de fişierele necesare sau la care puteam reconstitui rapid ultimele dezvoltări. Am făcut şi o pauză ca să scriu textul acesta. Bateria e deja pe ducă, aşa că o să citesc câte ceva, dar şi acest lucru va fi prohibit după ce o recuperez pe Irina de la grădiniţă. Nu, nu Irina va fi cauza, ci întunericul.
Evident nu am acces nici la ştiri (unde or fi radiourile cu baterii? Sau poate o fi încărcat I-River-ul Mălinei care are şi un radio încorporat). Eventual aş putea să mă sui în maşină şi să profit de relativă independenţă a acesteia.
Ca să pun însă punct aş observa că în ultima vreme am trecut prin astfel de pene de electricitate aproape la fiecare două luni, dacă nu cumva mai des. Mă întreb dacă o fi vorba de o chestiune locală, din cartier, sau se repetă pretutindeni în Bucureşti. Mă întreb dacă nu cumva penele nu or fi de fapt sistemice, dacă nu cumva se vor îndesi, dacă nu cumva vom retrăi experienţe de prin anii 1980.
Mă întreb cum s-ar descurca lumea dacă energia electrică ar dispărea subit de pe pământ. În fine, acesta este subiect de povestire SF, şi cu siguranţă am citit măcar o astfel de nuvelă, chia dacă nu mi-o amintesc în această clipă…
PS. Curentul a revenit chiar când încheiam textul de mai sus :)
Pe la ora 15:30, curentul încă nu revenise. Eram complet paralizat. Laptopul mai avea jumătate din baterie, însă tot ce lucrasem se afla pe desktop. Cu chiu cu vai am găsit o cutie de chibrituri cu două beţe în ea şi am aprins focul la aragaz. Altfel avem aprinzător electric. În mod normal încălzeam mâncarea la microunde.
Am încercat să mă dedic treburilor casnice. Erau rufe de pus la spălat, maşina de spăla vase era şi ea aproape plină, ar fi fost cazul să dau cu aspiratorul. Numai că toate necesitau curent, şi era relativ ineficient să mă ocup de rufe, vase sau măturat manual. Dintre telefoanele fixe funcţiona doar un aparat vechi, conectat la Romtelecom. Evident nu avea agenda înmagazinată în memorie.
Plănuiam să merg la hypermaket, să umplu frigiderul (care – apropo – nu avea nici el curent) cu mâncare pentru o săptămână. Riscam însă ca pana de curent să fie una de durată, şi asta ar fi însemnat că frigiderul nu va funcţiona destul de multă vreme ca să nu fi sigur că alimentele vor rezista nealterate…
În fine, am început să lucrez pe laptop, la proiectele pentru care nu duceam lipsă de fişierele necesare sau la care puteam reconstitui rapid ultimele dezvoltări. Am făcut şi o pauză ca să scriu textul acesta. Bateria e deja pe ducă, aşa că o să citesc câte ceva, dar şi acest lucru va fi prohibit după ce o recuperez pe Irina de la grădiniţă. Nu, nu Irina va fi cauza, ci întunericul.
Evident nu am acces nici la ştiri (unde or fi radiourile cu baterii? Sau poate o fi încărcat I-River-ul Mălinei care are şi un radio încorporat). Eventual aş putea să mă sui în maşină şi să profit de relativă independenţă a acesteia.
Ca să pun însă punct aş observa că în ultima vreme am trecut prin astfel de pene de electricitate aproape la fiecare două luni, dacă nu cumva mai des. Mă întreb dacă o fi vorba de o chestiune locală, din cartier, sau se repetă pretutindeni în Bucureşti. Mă întreb dacă nu cumva penele nu or fi de fapt sistemice, dacă nu cumva se vor îndesi, dacă nu cumva vom retrăi experienţe de prin anii 1980.
Mă întreb cum s-ar descurca lumea dacă energia electrică ar dispărea subit de pe pământ. În fine, acesta este subiect de povestire SF, şi cu siguranţă am citit măcar o astfel de nuvelă, chia dacă nu mi-o amintesc în această clipă…
PS. Curentul a revenit chiar când încheiam textul de mai sus :)
16 octombrie 2008
Revenire
Am dispărut de ceva vreme de pe aici, având mult de lucru. Între altele, am scris împreună cu Marian la un material despre inegalităţile rural-urban şi masificarea educaţiei superioare, un text care a ieşit interesant şi din care postez şi pe aici un grafic (vezi mai jos).
Ne-am mai apropiat niţel de final şi la sondajul despre valorile migranţilor. După cum bine zice Monica, comentariile primite acolo merită multă atenţie, vorbind despre o diasporă extrem de elegantă şi de respectabilă! Până apucăm însă să mulţumim celor aproape 600 de respondenţi şi să producem primele analize mai este însă niţel (chestionarele care continuă să vină încă mai intră în baza de date).
În fine, am mai înaintat spre finalul de etapă în câteva proiecte, dar despre asta mai multe detalii altă dată. Acum postez câteva lucruri, citesc ce s-a mai petrecut prin blogosferă, mai răspund la e-mailuri restante…
Uite si graficul promis:
Ne-am mai apropiat niţel de final şi la sondajul despre valorile migranţilor. După cum bine zice Monica, comentariile primite acolo merită multă atenţie, vorbind despre o diasporă extrem de elegantă şi de respectabilă! Până apucăm însă să mulţumim celor aproape 600 de respondenţi şi să producem primele analize mai este însă niţel (chestionarele care continuă să vină încă mai intră în baza de date).
În fine, am mai înaintat spre finalul de etapă în câteva proiecte, dar despre asta mai multe detalii altă dată. Acum postez câteva lucruri, citesc ce s-a mai petrecut prin blogosferă, mai răspund la e-mailuri restante…
Uite si graficul promis:
4 octombrie 2008
Filfizonul
Se întâmplă pe culoarul unui spital, în faţa sălii de operaţie. Sunt trei grupuri de aparţinători: sunt trei români, mai încolo sunt trei ţigani, şi – separat de toţi – încă o femeie, româncă.
Vine un medic rezident, cu ochelari, tuns scurt, îmbrăcat în verde.
Se adresează ţiganilor: Nu staţi aici, la uşa profului, că deranjaţi! Ieşiţi afară că nu aveţi ce căuta aici!
Ţiganii ies. Românii au voie pe culoar. Ei nu deranjează.
Câteva zile mai devreme, Mălina intrase în camera asistentelor şi solicitase o informaţie din fişa pacientului (tatăl meu). Singurul prezent acolo, acelaşi bărbat îmbrăcat în verde şi cu ochelari, răspunsese cu superioritate: Eu sunt doctor, doar nu o să mă uit în dosare!?
La câteva ore după prima întâmplare, cea cu ţiganii, acelaşi filfizon primea un plic cu bani şi dădea explicaţii medicale familiei de romi.
Câţiva ani de aici încolo, mi-l imaginez pe filfizonul al cărui nume nu îl cunosc, candidând la un fotoliu de parlamentar, apoi consilier de stat sau ceva de genul acesta. Aşa, ca el, arată oamenii pe care ii promovăm de regulă. Aşa sunt oamenii pe care ii trimitem să ne reprezinte pe la varii instituţii europene.
BTW, Mălina este doctor (în ştiinţe), bărbatul în verde fiind în fapt medic :D.
Vine un medic rezident, cu ochelari, tuns scurt, îmbrăcat în verde.
Se adresează ţiganilor: Nu staţi aici, la uşa profului, că deranjaţi! Ieşiţi afară că nu aveţi ce căuta aici!
Ţiganii ies. Românii au voie pe culoar. Ei nu deranjează.
Câteva zile mai devreme, Mălina intrase în camera asistentelor şi solicitase o informaţie din fişa pacientului (tatăl meu). Singurul prezent acolo, acelaşi bărbat îmbrăcat în verde şi cu ochelari, răspunsese cu superioritate: Eu sunt doctor, doar nu o să mă uit în dosare!?
La câteva ore după prima întâmplare, cea cu ţiganii, acelaşi filfizon primea un plic cu bani şi dădea explicaţii medicale familiei de romi.
Câţiva ani de aici încolo, mi-l imaginez pe filfizonul al cărui nume nu îl cunosc, candidând la un fotoliu de parlamentar, apoi consilier de stat sau ceva de genul acesta. Aşa, ca el, arată oamenii pe care ii promovăm de regulă. Aşa sunt oamenii pe care ii trimitem să ne reprezinte pe la varii instituţii europene.
BTW, Mălina este doctor (în ştiinţe), bărbatul în verde fiind în fapt medic :D.
2 octombrie 2008
Peste 30 de ani (leftovers - Reader’s Digest)
Cu ceva timp in urmă, Ada Bucur de la Reader’s Digest mi-a adresat câteva întrebări despre cum va arăta România peste 30 de ani. Adică fix ceea ce imi place să îmi imaginez. Au pus aceleaşi întrebări şi într-un sondaj naţional. Rezultatele (interesante!) sunt publicate în numărul de astăzi. Articolul de fond, în care îmi dau şi eu cu părerea alături de alţi intervievaţi, este disponibil aici.
Aşa cum se întâmplă în mod normal, din multele lucruri pe care le-am zis despre temele în cazuă, doar câteva au intrat în revistă. Mai jos sunt listate răspunsurile mele complete despre cele şapte afirmaţii despre ce se va întâmpla peste 30 de ani…
1. Peste 30 de ani, Romania va fi o tara de pensionari dupa ce tinerii au plecat spre tari mai bogate.
Putin probabil.
a. Romania este o tara cu o densitate de locuire redusa si chiar foarte redusa in raport cu tari vestice precum Olanda sau Marea Britanie. Dezvoltarea infrastructurii poate fi insotita de extinderea pe orizonatala a localitatilor, crescand atractivitatea celor care cauta locuire în vecinatatea spatiilor verzi.
b. În plus, dezvoltarea economica probabila va actiona ca un magnet în a atrage imigranti, dar şi pentru a stopa actualul val de emigrare. Din acest punct de vedere sunt alte cateva tari europene (Irlanda, Spania) care au trecut relativ recent prin procese asemanatoare. De altfel Romania deja a inceput sa se confrunte cu un deficit de forta de munca.
c. Este însă posibil ca sa asistam la continuarea procesului de imbatranire demografica, datorita scaderii fertilitatii şi a cresterii sperantei de viata.
2. Peste 30 de ani, romanii care au emigrat in Spania, Italia, Canada etc. vor prefera sa traiasca din nou in Romania.
Ma indoiesc. Experienta tarilor vest-europene care au furnizat migranti în ultima jumatate de secol (Spania, Irlanda, Italia, Portugalia) sugereaza mai degraba contrariul. Motivele sunt multiple. Iata cateva:
• probabilitatea de migrare scade odata cu varsta.
• este dificil sa te desprinzi de reteaua sociala pe care tocmai ti-a consolidat-o în alta parte, incluzand copii, rude, prieteni, pentru a te repatria şi a lua din nou totul de la zero (sau aproape de zero)
• în conditii normale (de exemplu nu a venit nici un cataclism care sa faca viata în Canada impracticabila), repatrierea presupne renuntarea la un stil de viata şi un confort superior.
• La principalele destinatii actuale de emigrare (Canda, Spania, Italia) romanii au inceput deja sa se constituie în diaspore, în comunitati relativ bine inchegate, astfel ca revenirea în tara îşi pierde eventualul avantaj al reintoarcerii într-o comunitate lingvistica familiara.
3. Peste 30 de ani, nu vor mai exista sate. Toti romanii vor trai in orase aglomerate.
Nu, cu siguranta nu. Modelul pe care am inceput deja sa il preluam este dezvoltarea pe orizontala şi fuga de orasul aglomerat, inceputa în multe alte parti ale lumii spre jumatatea secolului trecut. Dezvoltarea instructurii rutiere, a infrastructurii de tip urban în localitatile pe care le catalogam drept rurale, adoptarea teleworkingului de catre o parte din populatie sunt procese care contribuie la decongestionarea aglomerarilor urbane.
În schimb, „satul” contemporan, preponderent agrar tinde şi el sa dispara, lasand loc unui trai cu acces la utilitatile publice specifice standardului de confort contemporan.
4. Peste 30 de ani, vor mai exista doar pensii si asigurari de pensii private.
Ma indoiesc. În opinia mea, sistemul public se va mentine, ca plasa de siguranta, furnizand pensii din ce în ce mai mici în raport cu venitul mediu sau va fi inlocuit cu un alt sistem de redistribuire universalista, eventual cu ceea ce denumim astazi „basic income” avand ca principiu furnizarea unui venit minim pentru toti.
5. Peste 30 de ani, majoritatea romanilor vor lucra acasa, prin internet?
Ponderea celor care vor practica teleworkingul va creste. Nu stiu daca peste 30 de ani nu vom avea deja o alta media care sa inlocuiasca Internetul, însă indiferent de aceasta, cred ca o buna parte a populatiei va continua sa lucreze mergand la locul de munca şi nu de acasa. Aceasta parte a populatiei (incluzand medici, cadre didactice, da şi o parte din personalul direct productiv) va constitui majoritatea,. Nu cred ca tehnologia va fi suicient de avansata peste 30 de ani pentru a permite comanda de la distanta a tuturor masinilor …
Ma astept însă sa asistam la continuarea tendintei de scadere a saptamanii de lucru, ceea ce va micsora numarul celor care se vor afla simultan la lucru (fie ca lucreaza de acasa, fie ca o fac de la birou).
6. Peste 30 de ani, majoritatea romanilor vor lucra in birouri moderne (open space), in mari corporatii.
Birourile considerate astazi drept un standard al contemporaneitatii ar putea fi socotite peste 30 de ani drept arhaice. Este greu de spus în ce mod vor evolua spatiile de lucru, însă este probabil ca peste 30 de ani cea mai mare parte a angajatilor din Romania sa lucreze în conditiile considerate a corespunde standardelor momentului respectiv.
7. Peste 30 de ani, nu va mai exista coruptie in mediul politic.
Nu am cunostiinta despre nici o societate în care sa nu existe coruptie. Inclin sa cred ca o astfel de utopie nu este momentan posibila. In urmatoarele decenii ma astept ca, în Romania, coruptia sa se inscrie pe un trend descendent, însă eu NU* cred ca va disparea în totalitate.
*iniţial mâncasem acest NU, mulţumesc Oceaniei pentru atenţionare
Aşa cum se întâmplă în mod normal, din multele lucruri pe care le-am zis despre temele în cazuă, doar câteva au intrat în revistă. Mai jos sunt listate răspunsurile mele complete despre cele şapte afirmaţii despre ce se va întâmpla peste 30 de ani…
1. Peste 30 de ani, Romania va fi o tara de pensionari dupa ce tinerii au plecat spre tari mai bogate.
Putin probabil.
a. Romania este o tara cu o densitate de locuire redusa si chiar foarte redusa in raport cu tari vestice precum Olanda sau Marea Britanie. Dezvoltarea infrastructurii poate fi insotita de extinderea pe orizonatala a localitatilor, crescand atractivitatea celor care cauta locuire în vecinatatea spatiilor verzi.
b. În plus, dezvoltarea economica probabila va actiona ca un magnet în a atrage imigranti, dar şi pentru a stopa actualul val de emigrare. Din acest punct de vedere sunt alte cateva tari europene (Irlanda, Spania) care au trecut relativ recent prin procese asemanatoare. De altfel Romania deja a inceput sa se confrunte cu un deficit de forta de munca.
c. Este însă posibil ca sa asistam la continuarea procesului de imbatranire demografica, datorita scaderii fertilitatii şi a cresterii sperantei de viata.
2. Peste 30 de ani, romanii care au emigrat in Spania, Italia, Canada etc. vor prefera sa traiasca din nou in Romania.
Ma indoiesc. Experienta tarilor vest-europene care au furnizat migranti în ultima jumatate de secol (Spania, Irlanda, Italia, Portugalia) sugereaza mai degraba contrariul. Motivele sunt multiple. Iata cateva:
• probabilitatea de migrare scade odata cu varsta.
• este dificil sa te desprinzi de reteaua sociala pe care tocmai ti-a consolidat-o în alta parte, incluzand copii, rude, prieteni, pentru a te repatria şi a lua din nou totul de la zero (sau aproape de zero)
• în conditii normale (de exemplu nu a venit nici un cataclism care sa faca viata în Canada impracticabila), repatrierea presupne renuntarea la un stil de viata şi un confort superior.
• La principalele destinatii actuale de emigrare (Canda, Spania, Italia) romanii au inceput deja sa se constituie în diaspore, în comunitati relativ bine inchegate, astfel ca revenirea în tara îşi pierde eventualul avantaj al reintoarcerii într-o comunitate lingvistica familiara.
3. Peste 30 de ani, nu vor mai exista sate. Toti romanii vor trai in orase aglomerate.
Nu, cu siguranta nu. Modelul pe care am inceput deja sa il preluam este dezvoltarea pe orizontala şi fuga de orasul aglomerat, inceputa în multe alte parti ale lumii spre jumatatea secolului trecut. Dezvoltarea instructurii rutiere, a infrastructurii de tip urban în localitatile pe care le catalogam drept rurale, adoptarea teleworkingului de catre o parte din populatie sunt procese care contribuie la decongestionarea aglomerarilor urbane.
În schimb, „satul” contemporan, preponderent agrar tinde şi el sa dispara, lasand loc unui trai cu acces la utilitatile publice specifice standardului de confort contemporan.
4. Peste 30 de ani, vor mai exista doar pensii si asigurari de pensii private.
Ma indoiesc. În opinia mea, sistemul public se va mentine, ca plasa de siguranta, furnizand pensii din ce în ce mai mici în raport cu venitul mediu sau va fi inlocuit cu un alt sistem de redistribuire universalista, eventual cu ceea ce denumim astazi „basic income” avand ca principiu furnizarea unui venit minim pentru toti.
5. Peste 30 de ani, majoritatea romanilor vor lucra acasa, prin internet?
Ponderea celor care vor practica teleworkingul va creste. Nu stiu daca peste 30 de ani nu vom avea deja o alta media care sa inlocuiasca Internetul, însă indiferent de aceasta, cred ca o buna parte a populatiei va continua sa lucreze mergand la locul de munca şi nu de acasa. Aceasta parte a populatiei (incluzand medici, cadre didactice, da şi o parte din personalul direct productiv) va constitui majoritatea,. Nu cred ca tehnologia va fi suicient de avansata peste 30 de ani pentru a permite comanda de la distanta a tuturor masinilor …
Ma astept însă sa asistam la continuarea tendintei de scadere a saptamanii de lucru, ceea ce va micsora numarul celor care se vor afla simultan la lucru (fie ca lucreaza de acasa, fie ca o fac de la birou).
6. Peste 30 de ani, majoritatea romanilor vor lucra in birouri moderne (open space), in mari corporatii.
Birourile considerate astazi drept un standard al contemporaneitatii ar putea fi socotite peste 30 de ani drept arhaice. Este greu de spus în ce mod vor evolua spatiile de lucru, însă este probabil ca peste 30 de ani cea mai mare parte a angajatilor din Romania sa lucreze în conditiile considerate a corespunde standardelor momentului respectiv.
7. Peste 30 de ani, nu va mai exista coruptie in mediul politic.
Nu am cunostiinta despre nici o societate în care sa nu existe coruptie. Inclin sa cred ca o astfel de utopie nu este momentan posibila. In urmatoarele decenii ma astept ca, în Romania, coruptia sa se inscrie pe un trend descendent, însă eu NU* cred ca va disparea în totalitate.
*iniţial mâncasem acest NU, mulţumesc Oceaniei pentru atenţionare
27 septembrie 2008
Spre o cultură a comunicării academice?
Am trecut ieri, ca auditor, pe la o conferinţă organizată la Institut şi care a continuat astăzi, pe o temă ce nu îmi este familiară mai mult decât o cunoaştere generală asupra ei: „inovaţia socială”. Am rămas plăcut surprins de faptul că participanţii veneau din mai toate centrele universitare. De unde se vede că există interes pentru participare la evenimente academice, mai ales atunci când organizatorii te stimulează achitând costurile legate de deplasare.
De aici o grămadă de lucruri de învăţat pentru universităţile şi institutele de cercetare din România: poate că nu ar fi rău ca acestea să acorde mai multă atenţie dezvoltării profesionale a propriilor angajaţi, asigurându-le fonduri pentru mobilităţi de foarte scurtă durată. Bani ştiu că sunt, studenţii cu taxă, spre exemplu, contribuie din plin la a asigura bugete rezonabile, chiar dacă mult sub cele din alte ţări.
Este însă o problemă de cultură a comunicării academice. Mulţi dintre cei care decid în universităţile şi în cercetarea românească nu pot accepta faptul că este nevoie de comunicare cu alţii, că ştiinţa înseamnă mult mai mult decât a preda cursuri cu nemiluita, eventual aceeaşi materie timp de 20 de ani.
În timp ar putea creşte şi calitatea acestor manifestări, nu doar în ce priveşte comunicările, ci şi în ce priveşte comentariile venite de la cei care le ascultă. În timp ar putea apărea şi articole publicate în jurnale cu adevărat peer-reviewed, eventual chiar ISI.
De aici o grămadă de lucruri de învăţat pentru universităţile şi institutele de cercetare din România: poate că nu ar fi rău ca acestea să acorde mai multă atenţie dezvoltării profesionale a propriilor angajaţi, asigurându-le fonduri pentru mobilităţi de foarte scurtă durată. Bani ştiu că sunt, studenţii cu taxă, spre exemplu, contribuie din plin la a asigura bugete rezonabile, chiar dacă mult sub cele din alte ţări.
Este însă o problemă de cultură a comunicării academice. Mulţi dintre cei care decid în universităţile şi în cercetarea românească nu pot accepta faptul că este nevoie de comunicare cu alţii, că ştiinţa înseamnă mult mai mult decât a preda cursuri cu nemiluita, eventual aceeaşi materie timp de 20 de ani.
În timp ar putea creşte şi calitatea acestor manifestări, nu doar în ce priveşte comunicările, ci şi în ce priveşte comentariile venite de la cei care le ascultă. În timp ar putea apărea şi articole publicate în jurnale cu adevărat peer-reviewed, eventual chiar ISI.
25 septembrie 2008
Un experiment numai bun pentru un manual de sociologie
Interesante reacţiile româneşti la LHC, “experimentul cu găurile negre”. De manual aş spune:
* Unele sunt pur tradiţionale: tot ce e ştiinţă, nou, altfel decât spune cunoaşterea din bătrâni este de condamnat.
* Altele preiau discursul modernităţii, aşa cum era el imediat după Al Doilea Război Mondial, cu încrederea totală în ştiinţă şi sunt gata să meargă cu experimentul până în pânzele albe
* Alţii utilizează discursul de mai sus, combinându-l însă cu elementele oarecum premoderne ale intoleranţei, blamându-i pe cei care îşi dau cu părerea despre experiment pentru că sunt prea proşti ca să priceapă adevărul unic.
* În fine, fără a epuiza lista, alţii adoptă o reflexivitate postmodernă: e mişto experimentul, conduce la cunoaştere, trebuie făcut. Aplicarea informaţiei obţinute trebuie însă făcută cu grijă, ca să nu stricăm şi puţinul pe care îl avem.
Reacţii numai bune ca să exemplifici varii tipuri de valori sociale: tradiţionalism, modernitate, pseudomodernitate, modernitate târzie…
* Unele sunt pur tradiţionale: tot ce e ştiinţă, nou, altfel decât spune cunoaşterea din bătrâni este de condamnat.
* Altele preiau discursul modernităţii, aşa cum era el imediat după Al Doilea Război Mondial, cu încrederea totală în ştiinţă şi sunt gata să meargă cu experimentul până în pânzele albe
* Alţii utilizează discursul de mai sus, combinându-l însă cu elementele oarecum premoderne ale intoleranţei, blamându-i pe cei care îşi dau cu părerea despre experiment pentru că sunt prea proşti ca să priceapă adevărul unic.
* În fine, fără a epuiza lista, alţii adoptă o reflexivitate postmodernă: e mişto experimentul, conduce la cunoaştere, trebuie făcut. Aplicarea informaţiei obţinute trebuie însă făcută cu grijă, ca să nu stricăm şi puţinul pe care îl avem.
Reacţii numai bune ca să exemplifici varii tipuri de valori sociale: tradiţionalism, modernitate, pseudomodernitate, modernitate târzie…
24 septembrie 2008
Subordonaţii???
Jale mare, domnilor! Steaua II, o majestuoasă echipă de prin liga a III-a, a mâncat bătaie la Bucureşti de la anonimii de la CSM FC Ploieşti, înfiinţaţi în urmă cu câţiva ani, promovaţi acum în Liga II, unde sunt pe primul loc. Marea echipă Steaua II a fost întărită pentru acest meci de cupă cu Cosmin Vâtcă, Ionuţ Rada, Abel Moreno, Răzvan Ochiroşii, Andrei Ionescu şi Adrian Neaga, obişnuiţi ai Ligii I şi chiar ai cupelor europene, dar şi cu oficiali de la Steaua I, incluzându-l pe Lăcătuş şi Argăseală.
Despre cei ce au învins nu aflăm practic nimic de prin presa centrală apărută miercuri online:
Din Prosport aflăm cum îi cheamă pe autorii golurilor, însă asta nu din lungul articol dedicat meciului, unde e pomenit doar numele echipei din Ploieşti, ci din lista cu meciurile de cupă din ziua respectivă.
De pe site-ul Realitatea TV, aflăm numele - incomplet - al echipei din Ploieşti şi atât.
Onlinesport.ro e în aceeaşi situaţie.
GSP.ro e în aceeaşi situaţie, dar nu uită să prezinte formaţia aliniată de învinşi, numele antrenorilor, faptul că pe teren a trecut şi un câine şi că în tribună mai era şi un fost internaţional stelist – Sameş – care s-a îmbrăţişat cu Lăcătuş.
Sport.ro omite să zică de căţel şi de Sameş, în rest vorbeşte de cei şase, de Lăcătuş şi de Argăseală.
Sport Total FM nu e interesat deloc de subiect.
Îmi amintesc şi de observaţia cuiva vinerea trecută, după meciurile din cupele europene: Primele 12 ştiri erau cu Steaua, Dinamo şi Rapid, echipele ce dezamăgiseră. Performerii zilei, de la Cluj, Urziceni sau Vaslui nu găseau spaţii prea multe în site-urile din România dedicate ştirilor sportive.
Se ridică întrebarea: să aducă oare audienţă doar Steaua, Dinamo şi Rapid? Chiar trebuie ca jumătate din ştiri să fie despre Steaua şi căţeii de la stadionul cu pricina? Să fie oare îndreptăţită suspiciunea unei subordonări financiare a unor jurnalişti faţă de clubul cu pricina? Să fie oare nevoie ca toată lumea să stea cu ochii pe măreaţa capitală valahă?
Despre cei ce au învins nu aflăm practic nimic de prin presa centrală apărută miercuri online:
Din Prosport aflăm cum îi cheamă pe autorii golurilor, însă asta nu din lungul articol dedicat meciului, unde e pomenit doar numele echipei din Ploieşti, ci din lista cu meciurile de cupă din ziua respectivă.
De pe site-ul Realitatea TV, aflăm numele - incomplet - al echipei din Ploieşti şi atât.
Onlinesport.ro e în aceeaşi situaţie.
GSP.ro e în aceeaşi situaţie, dar nu uită să prezinte formaţia aliniată de învinşi, numele antrenorilor, faptul că pe teren a trecut şi un câine şi că în tribună mai era şi un fost internaţional stelist – Sameş – care s-a îmbrăţişat cu Lăcătuş.
Sport.ro omite să zică de căţel şi de Sameş, în rest vorbeşte de cei şase, de Lăcătuş şi de Argăseală.
Sport Total FM nu e interesat deloc de subiect.
Îmi amintesc şi de observaţia cuiva vinerea trecută, după meciurile din cupele europene: Primele 12 ştiri erau cu Steaua, Dinamo şi Rapid, echipele ce dezamăgiseră. Performerii zilei, de la Cluj, Urziceni sau Vaslui nu găseau spaţii prea multe în site-urile din România dedicate ştirilor sportive.
Se ridică întrebarea: să aducă oare audienţă doar Steaua, Dinamo şi Rapid? Chiar trebuie ca jumătate din ştiri să fie despre Steaua şi căţeii de la stadionul cu pricina? Să fie oare îndreptăţită suspiciunea unei subordonări financiare a unor jurnalişti faţă de clubul cu pricina? Să fie oare nevoie ca toată lumea să stea cu ochii pe măreaţa capitală valahă?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Convorbire telefonică cu ... un hoț??
Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: - ...
-
De la o vreme, a pătruns și în rețeaua mea de prieteni nebunia cu Bună (virgulă) Bogdan (virgulă) . Hai să explic, că poate nu sunteți la ...
-
Uite câteva hărţi despre care generaţia mea nu a prea învăţat la şcoală. Le-am fotografiat la Chateau de Vianden , despre care am scris cu...
-
E simplu. Vă ofer două mostre din ce am auzit la TV, în timpul meciurilor de la Cupa Mondială (citatele sunt aproximative): Arbitrajul din U...