Spre o cultură a comunicării academice?

Am trecut ieri, ca auditor, pe la o conferinţă organizată la Institut şi care a continuat astăzi, pe o temă ce nu îmi este familiară mai mult decât o cunoaştere generală asupra ei: „inovaţia socială”. Am rămas plăcut surprins de faptul că participanţii veneau din mai toate centrele universitare. De unde se vede că există interes pentru participare la evenimente academice, mai ales atunci când organizatorii te stimulează achitând costurile legate de deplasare.

De aici o grămadă de lucruri de învăţat pentru universităţile şi institutele de cercetare din România: poate că nu ar fi rău ca acestea să acorde mai multă atenţie dezvoltării profesionale a propriilor angajaţi, asigurându-le fonduri pentru mobilităţi de foarte scurtă durată. Bani ştiu că sunt, studenţii cu taxă, spre exemplu, contribuie din plin la a asigura bugete rezonabile, chiar dacă mult sub cele din alte ţări.

Este însă o problemă de cultură a comunicării academice. Mulţi dintre cei care decid în universităţile şi în cercetarea românească nu pot accepta faptul că este nevoie de comunicare cu alţii, că ştiinţa înseamnă mult mai mult decât a preda cursuri cu nemiluita, eventual aceeaşi materie timp de 20 de ani.

În timp ar putea creşte şi calitatea acestor manifestări, nu doar în ce priveşte comunicările, ci şi în ce priveşte comentariile venite de la cei care le ascultă. În timp ar putea apărea şi articole publicate în jurnale cu adevărat peer-reviewed, eventual chiar ISI.

Full Text/Citeşte textul complet...

Interesante reacţiile româneşti la LHC, “experimentul cu găurile negre”. De manual aş spune:

* Unele sunt pur tradiţionale: tot ce e ştiinţă, nou, altfel decât spune cunoaşterea din bătrâni este de condamnat.

* Altele preiau discursul modernităţii, aşa cum era el imediat după Al Doilea Război Mondial, cu încrederea totală în ştiinţă şi sunt gata să meargă cu experimentul până în pânzele albe

* Alţii utilizează discursul de mai sus, combinându-l însă cu elementele oarecum premoderne ale intoleranţei, blamându-i pe cei care îşi dau cu părerea despre experiment pentru că sunt prea proşti ca să priceapă adevărul unic.

* În fine, fără a epuiza lista, alţii adoptă o reflexivitate postmodernă: e mişto experimentul, conduce la cunoaştere, trebuie făcut. Aplicarea informaţiei obţinute trebuie însă făcută cu grijă, ca să nu stricăm şi puţinul pe care îl avem.

Reacţii numai bune ca să exemplifici varii tipuri de valori sociale: tradiţionalism, modernitate, pseudomodernitate, modernitate târzie

Full Text/Citeşte textul complet...

Subordonaţii???

Jale mare, domnilor! Steaua II, o majestuoasă echipă de prin liga a III-a, a mâncat bătaie la Bucureşti de la anonimii de la CSM FC Ploieşti, înfiinţaţi în urmă cu câţiva ani, promovaţi acum în Liga II, unde sunt pe primul loc. Marea echipă Steaua II a fost întărită pentru acest meci de cupă cu Cosmin Vâtcă, Ionuţ Rada, Abel Moreno, Răzvan Ochiroşii, Andrei Ionescu şi Adrian Neaga, obişnuiţi ai Ligii I şi chiar ai cupelor europene, dar şi cu oficiali de la Steaua I, incluzându-l pe Lăcătuş şi Argăseală.

Despre cei ce au învins nu aflăm practic nimic de prin presa centrală apărută miercuri online:

Din Prosport aflăm cum îi cheamă pe autorii golurilor, însă asta nu din lungul articol dedicat meciului, unde e pomenit doar numele echipei din Ploieşti, ci din lista cu meciurile de cupă din ziua respectivă.

De pe site-ul Realitatea TV, aflăm numele - incomplet - al echipei din Ploieşti şi atât.

Onlinesport.ro e în aceeaşi situaţie.

GSP.ro e în aceeaşi situaţie, dar nu uită să prezinte formaţia aliniată de învinşi, numele antrenorilor, faptul că pe teren a trecut şi un câine şi că în tribună mai era şi un fost internaţional stelist – Sameş – care s-a îmbrăţişat cu Lăcătuş.

Sport.ro omite să zică de căţel şi de Sameş, în rest vorbeşte de cei şase, de Lăcătuş şi de Argăseală.

Sport Total FM nu e interesat deloc de subiect.

Îmi amintesc şi de observaţia cuiva vinerea trecută, după meciurile din cupele europene: Primele 12 ştiri erau cu Steaua, Dinamo şi Rapid, echipele ce dezamăgiseră. Performerii zilei, de la Cluj, Urziceni sau Vaslui nu găseau spaţii prea multe în site-urile din România dedicate ştirilor sportive.

Se ridică întrebarea: să aducă oare audienţă doar Steaua, Dinamo şi Rapid? Chiar trebuie ca jumătate din ştiri să fie despre Steaua şi căţeii de la stadionul cu pricina? Să fie oare îndreptăţită suspiciunea unei subordonări financiare a unor jurnalişti faţă de clubul cu pricina? Să fie oare nevoie ca toată lumea să stea cu ochii pe măreaţa capitală valahă?

Full Text/Citeşte textul complet...

Scala prestigiului social

Din spusele unui puşti de 10 ani:
"Bunicule, să nu mai spui celor de pe aici [i.e. vecinilor] că mama e profesoară [la Politehnică], că mă faci de râs! Să le zici că e om de afaceri!"

Full Text/Citeşte textul complet...

Două muzee ploieştene

Astăzi am (re)văzut două muzee, ambele in Ploieşti: Muzeul Ceasului şi cel de Istorie. Ambele merită văzute.

În Muzeul Ceasului am participat cândva, în urmă cu 25 de ani!, la un cerc tematic. Astăzi am revenit cu Mălina şi Irina şi l-am găsit mai puţin prezentabil ca în trecut, dar încă bogat în exponate, sau mai exact având un potenţial neexploatat :(

Muzeul de Istorie mi-a lăsat un sentiment opus. Acolo am devenit, tot cam acum 25 de ani, … pionier. Amintirea mea despre muzeul de atunci este că expunea mai mult istoria PCR. Cel de azi, fără a rupe gura târgului, reprezintă o surpriză plăcută. Am văzut în el câteva exponate extrem de interesante, relaţionate mai ales cu istoria veche a judeţului.
Sunt acolo oale şi ulcele vechi de peste două milenii, urme ale epocii bronzului, un soi de caiac enorm, cam de zece metri, de prin Evul mediu!, cu o destinaţie controversată: se pare că se plimba pe Teleajen, un râu nu tocmai adânc… Găseşti straie, monede, şi alte obiecte de prin Evul Mediu.

Muzeul m-a impresionat, comparându-l în minte cu muzeul Brabantului de Nord, tot muzeu regional, însă mai puţin tentant în rămăşiţe istorice în comparaţie cu cel din Ploieşti. Mi-a plăcut şi faptul că, într-un colţ, era amenajată un soi de locuinţă antică, instructivă ca imagine…

Am regăsit acolo, ca muzeograf, un fost coleg de şcoală (I-VIII), pe Mihai Dumitrache. Trebuie zis că, dincolo de faptul că suntem vechi cunoştinţe, m-a impresionat prin felul în care îşi face meseria.

Şi astfel mai apăru un post cu „România pozitivă”.


Tips.
*În ambele muzee intrarea este simbolică: 4 lei, respectiv 2 lei pentru copii, studenţi şi pensionari.
*Ambele muzee merită văzute măcar pentru faptul că sunt două clădiri interesante, în stilul din primele decenii ale Regatului României. (asta dacă nu mă înşel eu asupra anilor). Din păcate clădirea Muzeului Ceasului este mai puţin întreţinută…

Full Text/Citeşte textul complet...

Sună la uşă. Deschide Mălina. Se trezeşte a fi subiectul unui sondaj de opinie. Descoperă că operatorul de interviu, o tânără blondă, trişează masiv. Îi adresează doar câte o întrebare de pe fiecare pagină. Probabil restul le va completa din burtă, acasă. Astfel îşi optimizează timpul şi câştigă bani mai mulţi. Nu uită să solicite numărul de telefon pentru eventualitatea în care va fi controlată.

După ce spune că este o cercetare realizată de Primăria Sectorului 5, aflăm că de fapt e vorba de Agenţia de Marketing Electoral sau cam aşa ceva. Mă îndoiesc că există, iar chestionarul nu avea trecut pe el nici un fel de inscripţie privind numele companiei. Să le fie de bine, fiind anonimi, e firesc ca operatorii să le facă figuri.

Mai neplăcut este că mai apoi o să vândă rezultate îndoielnice clientului.

Există discuţii vechi în breaslă despre nevoia de a avea o instanţă care să acorde atestate agenţiilor de colectare a datelor. M-am opus mai mereu ideii, considerând că o piaţă liberă poate regla de una singură calitatea, aşa cum generează şi cerere şi ofertă.

Experienţele recente cu varii agenţii de colectare a datelor mă fac totuşi să cred că ar fi nevoie de un organism independent, care nu culege date, şi care ar putea să dea un soi de certificate ISO, valabile 1-2 ani, plecând de la evaluarea eşantionului, calităţii introducerii datelor şi a erorilor de selecţie pentru 1-2 baze de date la alegerea agenţiei care solicită acest lucru. Ca să fie clar: certificatele nu ar fi obligatorii, ci s-ar acorda doar celor care le solicită. E vorba de trei tipuri de certificat : 1. eşantion final; 2. selecţie cu adevărat probabilistică; 3. calitatea introducerii datelor. Fiecare certificat ar putea oferi de la 1 la 5 stele pentru caracteristica testată. Un set de certificate ar putea costa, realist vorbind, cam 3000 de RON.

La ce ar fi bun un astfel de certificat de calitate, dacă nu este obligatoriu? Simplu: ar oferi indicaţii clienţilor asupra bonităţii agenţiei respective. În rest clientul decide dacă are rost sau nu să cumpere serviciile cu pricina.

Problema este că nu văd nicio instituţie care să poată acorda astfel de atestate: cele existente fie sunt implicate în colectarea de date, fie nu deţin personal care să poată evalua calitatea pe componentele invocate. Ar putea fi sarcina asociaţiilor profesionale, însă, din păcate, acestea nu funcţionează :(

Full Text/Citeşte textul complet...

Românii şi Parisul

În 2 days in Paris, o comedie un pic mai sofisticată, bună de văzut sâmbăta după-amiază, cele două personaje principale se deplasează cu taxiul prin Paris vorbind în engleză. Aceasta stârneşte nemulţumirea taximetristului xenofob, a cărui conversaţie cu pasagera vorbitoare de franceză indică imediat drept străini indezirabili germanii, arabii şi … românii. În context se mai aminteşte şi de „românii şi curvele lor”. Replicile nu sunt direcţionate împotriva românilor, însă conţin în substrat un stereotip al imaginii acestora în Franţa contemporană (filmul a fost lansat în 2007).

Full Text/Citeşte textul complet...

Longevitate

Un om este primar într-o comună prahoveană din 1987. 1992, 1996, 2000, 2004 şi 2008 sunt anii în care a câştigat alegerile locale. Tare tipul! Oare o fi având arme cu bile de cauciuc?

Full Text/Citeşte textul complet...

Stupiditate

Nu ştiu a cui e ideea ca, în timpul meciurilor din Champions League, televiziunea care le transmite să nu zică nimic de rezultatele celorlalte partide. Pe mine unul mă enervează profund acel refren sâcâitor din sezoanele trecute, care apare din nou: „pe celelalte stadioane se marchează goluri importante”. De parcă cei care ar sta peste noapte să vadă rezumatele ar avea nevoie de multe stimulări. De parcă nu ar exista alte canale TV sau Internet. De parcă toţi ar fi proşti. Nu-mi vine să cred că strategia respectivă, indiferent dacă vine de la ProTV sau de la UEFA aduce vreun plus de audienţă care să contracareze efectul de dezgust şi tendinţa de a da repede pe teletextul posturilor care dau rezultatele în timp real, sau pe Internet, dacă îl ai la îndemână.

Full Text/Citeşte textul complet...

Un altfel de fotbal

Nu-mi vine să cred că deschid seria de posturi dedicată “României pozitive”, adică lucrurilor bune pe care le văd prin ţară – o raritate pentru blogul meu, cu … fotbalul.

Mai exact e vorba de meciul tocmai câştigat de câteva minute de CFR Cluj, la Roma. O victorie mare, după un meci spectaculos măcar prin numărul fazelor de poartă. CFR nu a jucat un fotbal fantastic, însă a surprins tactic Roma, şi a făcut ceea ce în Liga I nu se prea face: pase din prima, evitarea tăvălelilor inutile şi zvârcolirilor prin iarbă, ceva presing în jumătatea adversarului, mişcare, atacuri în viteză, spre poartă, nu paralel cu linia de mijloc, ca să nu mai zic de revenirea de la 0-1.

Orice meci viitor în Ligă va fi infinit mai greu, adversarii nemaisubestimând echipa din Cluj şi antrenorul cu nume hilar.

PS. Poate cu ocazia victoriei acesteia, va angaja şi ProTV un comentator decent.

Full Text/Citeşte textul complet...

Civilizaţia câinelui

În Kate şi Leopold, un film din 2001, un american bine educat din secolul al XVIII-lea călătoreşte prin timp şi ajunge în New York-ul contemporan. Întâmplarea face să plimbe un câine şi să fie amendat pentru că nu adună excrementele produse de acesta în plină stradă. Uimirea sa autentică ar fi identică cu a unui român transbordat cu căţel cu tot în New York sau în Suedia, şi prins pe picior greşit de faptul că nu ştie ce e aceea un „dog waste bag”.

În Dilema veche, Andrei Pleşu reproduce un text de acum 120 de ani al lui Eminescu, în care jurnalistul şi poetul cu pricina deplânge faptul că oraşele moldave sunt invadate de câini vagabonzi ce pun viaţa trecătorilor în primejdie. Şi iarăşi te gândeşti la România de azi, cu ale sale omniprezente patrupede.

Cele două poveşti au în comun puţine, dar esenţiale:
1. Câinii.
2. Iubitorii de câini şi dilema lor de a-şi asuma responsabilităţile cerute de a lor pasiune: strânsul mizeriei, ocrotirea trecătorilor.
3. Drumul lung de parcurs până departe.

Full Text/Citeşte textul complet...

Despre superficialitate

Nu aveam de gând să scriu despre povestea cu bloggeru’ profesionist care a trucat o imagine cu Mihaela Rădulescu, imagine pe care a preluat-o la fel de profesionist o emisiune de la Antena 2, adică din trustul unde e angajată starleta. M-a stârnit însă Cristi cu postul său şi cu discuţia purtată de el pe un alt blog.

Discuţia este cea despre verificarea informaţiei din măcar două surse, despre căutarea senzaţionalului cu orice preţ, exceptând preţul studierii atente, despre "noi ne facem că muncim", indiferent că e vorba de presa oficială sau de bloggerii profesionişti din spaţiul mioritico-becalian. Şi apoi discuţia se extinde la esenţa ei, care transcende presa şi merge către întreaga societate, către toate aceste genii care suntem şi care nu punem mâna să facem treaba până la capăt, care nu facem niciodată muncile de jos, căci suntem prea geniali ca să muncim.

Ce vreau să zic este că dacă te consideri prea deştept pentru a asuda lucrând la bazele a ceea ce faci, construieşti cel mult castele de nisip, uşor de dărâmat şi inestetice.

Cât despre calitatea presei, vizibilitatea acesteia o face să fie prima supusă criticilor: Andrei şi Turambar au oferit zilele astea exemple în acest sens.

PS. Am scris acest post duminică, offline, însă, din varii motive am amânat să îl postez. Între timp, Claudiu aduce şi o altă perspectivă asupra poveştii. Argumentul este interesant, însă discutabil dat fiind umorul îndoielnic al trucajului de la care a pornit totul.

Full Text/Citeşte textul complet...

O diasporă care poate deveni influentă

Am pregătit zilele acestea şi un nou val de colectare de chestionare în cadrul cercetării despre valorile migranţilor români.

Citind forumuri, CV-uri, bloguri, site-uri diverse, mica publicitate a comunităţilor româneşti în formare, rămân mereu impresionat de diversitatea locurilor în care se află, de faptul că au plecat din toate colţurile ţării. Provenienţa diversă, cu mulţi oameni proveniţi din rural, este impresionantă.

Şi da, pot zice liniştit ca o diasporă puternică este în plină constituire. O diasporă care merită mult mai multă atenţie decât o promisiune de vot electronic peste 4 ani…

Full Text/Citeşte textul complet...

O campanie ecologistă

Concurs

Full Text/Citeşte textul complet...

Aşa zice Onlinesport.ro că ar fi zis Piţurcă după meciul cu Insulele Føroya (1-0, la Tórshavn).

Eu unul am văzut doar ultima jumătate de oră şi am crezut iniţial că articolul respectiv e la mişto. Se pare însă că nu era.

În cele 30 de minute eu am văzut 2 faze de poartă ale unei echipe româneşti firave, 4-5 ocazii mari ale nordicilor, o minge printre picioarele lui Contra, o interesantă schimbare (Moţi în locul lui Aliuţă) prin care se dorea conservarea rezultatului. Faptul că eram în 10 oameni nu prea se pune: jucam cu Insulele Føroya. Poate că s-o fi jucat altceva în prima repriză, dar, după ştiinţa mea, un meci are 90 de minute.

Oare ce meci o fi văzut Piţurcă??


PS. Traducerea numelui locului cu pricina este "Insula Blănurilor", loc renumit pentru producţia de lână.
Heraldry of the World zice că imaginea pe care o preiau în acest post este însemnul heraldic al insulei.

Full Text/Citeşte textul complet...

Globalizarea şi spaimele ecologice

Povestea cu L.H.C. (Large Hadron Collider) este zilele acestea semnul cel mai pregnant al globalizării. Mai toată lumea a auzit despre ea, unii se opun, alţii se bucură, toată lumea vrea să afle ce se va întâmpla. Ce e drept, prea puţini ştiu ce face şi câtă muncă e în spatele experimentului. În mod paradoxal, publicitatea pare a veni mai ales din partea celor câteva grupuleţe (oarecum isterice sau măcar oportuniste) care i se opun.

Altfel, fără o legătură directă, să notez şi că de o săptămână lucrăm la curăţări ale bazei EVS 2008, iar azi un rezultat preliminar mi-a atras atenţia: cam două treimi dintre români cred că, dacă lucrurile continuă în ritmul actual, o catastrofă ecologică de proporţii este iminentă.

Big-Bang!

Full Text/Citeşte textul complet...

Vânătorii de forme

Presa ne spune că Traian Băsescu, vorbind în engleză cu Papa, a săvârşit erori gramaticale.
Asta îmi aminteşte că în urmă cu 15 ani, era modă să faci mişto de accentul lui Iliescu în limba engleză.

De regulă, astfel de referiri, preluate de altfel cu asiduitate de "elita intelectuală", nu au mare lucru de comunicat despre conţinutul real al comunicării. Nu reuşesc să ajungă şi la discuţia despre ideile transmise, oprindu-se la ambalaj.

Nu zic că ar fi un lucru de laudă să vorbeşti cu erori, cred însă că e bine să nu uităm cât de rari sunt în generaţiile Băsescu-Iliescu cei ce vorbesc engleza, şi, oricum, revenind la o idee mai veche, să renunţăm la a mai fi vânători asidui de forme, preocupându-ne mai mult de fond...

Full Text/Citeşte textul complet...

Egalité

68.000 de români au 100.000 de arme cu glonţ. Se mai adaugă 32.000 are au arme cu bile de cauciuc sau aer comprimat. Argumentul? „Toată lumea are, aşa că trebuie să mă protejez.” Corect, cei 100.000 de deţinători legali de arme reprezintă cam 0,025% din numărul total de gospodării, asta asumând că în nici o gospodărie nu este mai mult de un deţinător de arme. Asta înseamnă toată lumea... Evident, fără ... căţei.

Full Text/Citeşte textul complet...

Hai să vedem cum a devenit echipa de fotbal Fulgerul Bragadiru o mare vedetă naţională şi cum timişorenii par a fi participanţi la un soi de mineriadă. Mai întâi am postat istoria, în 10 puncte plictisitoare, apoi vin concluziile.

1. Salt înapoi în timp, acolo unde a început totul: în sezonul 1996-1997, Politehnica Timişoara, echipa care după al doilea război luase locul Ripensiei şi Chinezului în simpatiile microbiştilor bănăţeni, retrogradează în Divizia B.

2. Rănile Timişoarei fotbalistice sunt parţial cicatrizate de surprinzătoarea promovare a UMT-ului în sezonul 2000-2001. Numai că şi UMT va retrograda imediat, nerezistând în Divizia A decât un sezon şi fără a lăsa impresia că poate promova în sezonul următor.

3. Politehnica, alintată adesea Poli, avea să joace în Divizia B o vreme, până în sezonul 2001-2002, când termină ultima şi pică în Divizia C.

4. În 1999, certurile între patronii/acţionarii clubului, Universitatea Politehnică din Timişoara, primăria oraşului şi alte diverse grupuri şi grupuleţe duc la apariţia Clubului AS Politehnica Timişoara.

5. În sezonul 2000-2001 (acelaşi în care UMT retrogradează), în Divizia B, o „mare” echipă ataca promovarea. Echipa se chema Fulgerul Bragadiru. Proprietarul, Gheorghe Florea, era cel ce vânduse cu Rocar lui Gigi Neţoiu. Aşa cum aminteşte un articol din decembrie 2001, apărut în Ziua, Fulgerul era lider în B1 când Toni Doboş a devenit antrenor şi patron al echipei, pe care a botezat-o FC AEK Bucureşti.

Deci Fulgerul Bragadiru => AEK Bucureşti.



6. AEK, cu un patron devenit antrenor secund la echipa naţională (!) avea să promoveze imediat în Divizia A. Aici fuzionează cu Clubul Sportiv Universitar Politehnica Timişoara (cel ce patrona echiap de fotbal AS Politehnica Timişoara, din Divizia C), se mută la Timişoara şi devine Poli AEK Timişoara. Aşa cum se spune prin ProSport-ul din vara lui 2002, Politehnica Timişoara juca la momentul respectiv în Divizia B, iar AS Politehnica Timişoara în C. Cum UMT tocmai retrogradase în B, era momentul propice să speculezi simpatiile fotbalistice ale oraşului. Presa vremii notează clar existenţa a două cluburi cu acelaşi nume: Poli, făcând referire la Politehnica lui Zambon (vezi mai jos).

Deci AEK Bucureşti => Poli AEK Timişoara.



7. Prezenţa Poli AEK la Timişoara este presărată cu varii scandaluri în rândul managementului, acţionariatului, relaţiei cu Primăria, aşa cum se reflectă şi în istoria prezentă pe site-ul Primăriei. Situaţia devine ceva mai stabilă după ce Doboş vinde clubul actualului patron. În timp, clubul îşi mai schimbă numele în urma proceselor cu Zambon, fostul finanţator al Politehnicii…

Deci Poli AEK Timişoara => FCU Poli Timişoara => FCU Politehnica Timişoara.

/Mai vede cineva aici un proces de redefinirea a situaţiei? Oare câţi suporteri violeţi susţineau în 2001 că adevărata Poli Timişoara este echipa patronată e atunci de Doboş?/


8. Înapoi în timp: Prin 2001, Claudio Zambon, patronul/sponsorul clubului de fotbal Politehnica Timişoara, aflat în conflict cu Primăria oraşului şi, în general, cu mai toată lumea, mută echipa pe la Drăgăşani, apoi înregistrează clubul şi îl afiliază drept Fotbal Club Politehnica Timişoara Bucureşti, după cum o spun oficialii FRF. Suporterii timişorenii susţin astăzi că această Politehnică a lui Zambon are de fapt în istoria ei o discontinuitate de aproape doi ani, în care timp filiaţia a fost preluată de AS Politehnica Timişoara. Cazul, pe lung, este expus aici.

9. Zambon negociază la un moment dat vânzarea numelui şi palmaresului către Marian Iancu şi fosta Poli AEK, însă nu reuşesc să se înţeleagă, deşi fiecare pretinde altceva. Astăzi, conform site-ului clubului, echipa joacă în Liga a IV-a.

Deci Politehnica Timişoara => FC Politehnica Timişoara Bucureşti



10. În urma proceselor, clubul patronat de Marian Iancu e forţat să renunţe la nume şi culori, iar apoi depunctat, ocazie cu care suporterii ies în stradă.

Deci FCU Politehnica Timişoara => FC Timişoara.



Acum, moral vorbind, e probabil ca Zambon să nu aibă dreptul la palmaresul Politehnicii Timişoara. Dacă urmărim însă filiaţia, pare că echipa care joacă acum la Bucureşti este cea îndreptăţită la palmares, în timp ce cea de la Timişoara se poate mândri mai degrabă cu performanţele Fulgerului Bragadiru. Indiferent însă de acestea, actualul patronat avea diferite căi legale de a rezolva situaţia, cumpărând eventual „asset”-ul zambonian şi anume filiaţia.


A profita de starea emotivă a unei mase de suporteri pentru a-i instiga prin declaraţii să iasă în stradă mi se pare un lucru grav, lipsit de bun simţ. Îmi aminteşte de mineriade. Patronatul actual al echipei de la Timişoara ar trebui, în opinia mea, să folosească mijloace legale să îşi susţină punctul de vedere, dacă vor să arate că au dreptate. Altfel însă, Iancu şi ai lui par a fi mai degrabă oameni de afaceri mai puţin capabili decât hulitul Zambon, pe care nici măcar numele nu pare a-l recomanda…

Pe de altă parte, în opinia mea furia suporterilor ar trebui mai degrabă îndreptată spre prostul management al propriului club, decât către instanţele sportive româneşti sau internaţionale. Deh, chestie de responsabilitate!

Full Text/Citeşte textul complet...

Vrei o informaţie rapidă? Mulţi se duc repede la Wikipedia, caută şi gata.
Am văzut lucrări studenţeşti a căror practic unică sursă era Wikipedia. O sursă bună de altfel. O utilizez des; atunci când vreau să aflu repede câteva lucruri minimale despre un subiect ce îmi este necunoscut, merg la Wikipedia. Privesc însă informaţia cu neîncredere şi dacă lucrurile nu îmi par în ordine, o completez cu căutări suplimentare. Dacă însă am nevoie de informaţie legată de chestiuni importante, Wikipedia este departe de a fi una dintre primele mele opţiuni.

Un articol rău din Times Higher Education aduce varii argumente împotriva a ceea ce numeşte Encyclopaedia Idiotica. Eu nu aş fi chiar atât de înverşunat. Wikipedia nu este tocmai o sursă de mare încredere, dar este o sursă. Ideea ei este să se ajusteze în timp, prin contribuţia voluntară a celor ce vor să participe la acest proiect mamut. Este firesc ca, aflată încă la începuturi să fie plină de inexactităţi şi chiar erori voite ce deformează realitatea. De aceea ea trebuie să constituie DOAR o primă resursă. Altfel, pentru analize serioase, pentru o cunoaştere corectă, riscă să constituie adesea un disturbator.

Este de altfel unul dintre motivele pentru care, fără a împărtăşi punctul de vedere al lui Michael Cohen, privesc cu suspiciune studenţii care îşi construiesc lucrările pe baza articolelor din Wikipedia.


PS. Aş remarca şi calitatea comentariilor şi consistenţa argumentelor de pe forumul de la THE. Este evident vorba de alt public decât cel de pe paginile ziarelor româneşti ;)

Full Text/Citeşte textul complet...

Despre formă, fond şi limbă

Mi se întâmplă des. Vine câte un mare om şi îmi corectează fraza. De regulă sunt preocupaţi de „englezisme”. Cum să zici „aplicaţie”, „bonding social capital”, „toleranţă etnică”, „locaţie” etc. când astfel de cuvinte sau sensurile în care le foloseşti nu sunt incluse în DEX? Le explici răbdător că limba se schimbă, că dacă ar auzi româna vorbită acum 150 de ani s-ar putea să aibă probleme să o înţeleagă şi la fel se întâmplă cu orice limbă, de la engleză la rusă. Te privesc superior şi discuţia merge, eventual, mai departe. Apoi te corectează din nou. De fapt ei sunt stăpânii conversaţiei, ei câştigă orice argument, căci nu îţi răspund deloc la fondul celor discutate, ci se agaţă, disperaţi şi tenaci, de forma cuvintelor. Permiteţi-mi să am rezerve faţă de bunele intenţii ale unor astfel de companioni, conservatori şi filfizoni.

Full Text/Citeşte textul complet...

O ratare sociologică

Diverse agenţii însărcinate cu păstorirea ştiinţei de la noi au avut iniţiativa lăudabilă de a strânge legăturile cu diaspora ştiinţifică românească, organizând o conferinţă mamut, pluridisciplinară. Sesiunile în plen sunt urmate de workshop-uri dedicate unor teme înguste, focalizate pe ramuri de ştiinţă, ceea ce face conferinţa cu adevărat interesantă şi utilă pentru cercetătorii români, pentru cercetarea românească în ansamblul ei.

Nu mă pot opri însă să nu constat din nou rolul de outsider al ştiinţelor sociale, al sociologiei în particular. Nu există nici un workshop al ştiinţei respective, iar cel dedicat ştiinţelor politice este dominat de filosofi şi teologi!

Fără îndoială mai sunt şi alte ştiinţe în aceeaşi situaţie (istoria, geografia), iar problema nu este a organizatorilor, ci în primul rând a comunităţii academice din ramurile respective.

Cum pe mine mă interesează sociologia, notez pentru moment incapacitatea celor ce ne mişcăm în mediul academic respectiv de a impune disciplina noastră ca şi ştiinţă. Şi promit, din nou, că revin la subiect.

Full Text/Citeşte textul complet...

Voturi, sondaje, eşantioane, …

Mergând pe urmele „editorialistului Hatos”, am ajuns la „sondajul de ziar” din imaginea alăturată. Între cei ce au răspuns majoritatea relativă o deţin sunt PNL-iştii (43%), apoi vin PD-L-iştii (30%), iar la coadă stau PSD-iştii (16%). Interesantă audienţă pentru un ziar local, chiar şi în condiţiile în care poţi vota de mai multe ori, ce e drept în zile diferite ;)

Full Text/Citeşte textul complet...