Franzen - Freedom (Libertate), 2010

Freedom a lui Franzen este clar o carte bine scrisă. Cu toate acestea, în primele 320 de pagini m-a dezamăgit niţel: mă aşteptam la mai mult. Corecţii şi Al 27-lea oraş stabiliseră deja o ştachetă înaltă şi părea că noul roman nu aduce ceva aparte, în afară de o scriitură plăcută, de subiecte de reflecţie interesante şi de o acţiune suficient de atractivă ca să nu te plictiseşti.

În prima sa parte, volumul povesteşte viaţa studenţilor (americani) din anii optzeci şi modul cum se vedea lumea prin ochii acestora. Tema este evident sensibilă pentru cei născuţi prin anii 1960, începutul anilor 1970, adică fix generaţia mea. Mai apoi lucrurile se mută la studenţii din anii 2000, cu sugestia simplă că aproape nimic nu s-a schimbat la modul fundamental. Între timp am aflat şi cum se zice la pitulice pe engleză: warbler. Descrierile lungi alternează cu dialogurile alerte. Temele adânci, despicând în paişpe firul vieţii de zi cu zi sau al agendei publice mondiale, se regăsesc mai degrabă în dialoguri. Acţiunea se mută în descriere. Tot acolo apar şi trăirile personale, ce construiesc atent personajele principale ca şi caractere.

Primele 300 de pagini par a conduce în acelaşi sens ca şi Solar, cartea lui IanMcEwan, apărută în 2011, construind o imagine imperfectă, realistă, a eroului care se dedică bunului public. Paralela este greu de evitat. Legitimarea ştiinţifică şi activismul ONG-ist sunt deconstruite pentru a indica modul în care lumea progresează neintenţionat sau prin personaje care nu au alură de eroi, care nu sunt lipsiţi de dorinţe, păcate, frustrări, ură, care destul de des nici măcar nu doresc binele celorlalţi, şi care sunt cât se poate de umani….

În a doua jumătate (cartea are 540 de pagini), revine tema centrală a cărţii, modul în care generaţiile curente reproduc sau nu reproduc ceea ce s-a petrecut cu cele dinaintea lor. Cum taţii şi fii, mamele şi fiicele, taţii şi fiicele, mamele şi fii, urmează sau nu aceeaşi cale în viaţă, au aceleaşi succese sau eşecuri, găsesc sau nu aceleaşi rezolvări sau fac aceleaşi greşeli. Ideea este interesantă, chit că nu tocmai originală. Scriitura este de calitate. O lectură nu foarte complicată, mai degrabă uşurică, de la un scriitor care a dovedit că poate mai mult. 

Obama şi Oprah au ridicat cartea în slăvi. Mie mi s-a părut de nota 6 sau poate 7 din 10.

PS. Încă nu m-am decis dacă Walter este cu adevărat un personaj credibil. Nu cred că socializarea sa primară şi experienţa ulterioară de viaţă ar fi putut să conducă la valorile care îi sunt atribuite. Nu este însă imposibil să fie însă unul dintre cei de pe la marginea distribuţiei normale. Caz în care nu avem de a face cu un roman realist, ci mai degrabă cu unul romantic. (Deh, deformaţie profesională!)


Alte opinii:
laudative: Cate Ross (atenţie, include spoilere!), Bucurencicaprincornk13.

Full Text/Citeşte textul complet...

Lucrurile sunt simple: Mălina a comandat online la eMAG.ro, a plătit cei 160,23 lei şi am zis că totul e OK. Ce a urmat timp de patru luni am povestit aici prin aprilie 2012. Cum cei de la Emag nu au catadicsit să răspundă la e-mail, am făcut plângere la OPC (acum se cheamă Comisariatul pentru Protecţia Consumatorului Bucureşti), folosind mesageria electronică, aşa cum era specificat la ei pe site.

Nu am primit nici un răspuns. După şase săptămâni am scris celor de la OPC:

Buna ziua,
Va retrimit reclamatia pe care v-am adresat-o în 16 Aprilie 2012, adica cu 41 de zile în urma si la care nu am primit nici un raspuns pana în prezent.
Banuiesc ca raspunsul dvs. s-a pierdut pe undeva prin casuta de e-mail si prin urmare va rog sa mi-l retrimiteti.
Toate cele bune,
Bogdan Voicu

Răspunsul a venit de acestă dată prompt:

În data de 28 mai 2012, 11:08, Reclamatii Bucuresti a scris:
Buna ziua,
Aveti nr.inregistrare 5373/17.04.12
Pentru mai multe lamuriri puteti suna la 021/3106381/tasta 3-Birou Produse nealimentare.

Bun, scriam cuiva din România, aşa că nu am stat să mai filosofez despre absenţa formulării de închidere a mesajului şi despre lipsa semnăturii. Eram mulţumit că reclamaţia a ajuns unde trebuie şi m-am pus pe aşteptat.

Prin decembrie 2013 adică la aproape 12 luni de când plătisem, am realizat că tot nu s-a mai petrecut nimic cu reclamaţia depusă în aprilie. M-am pus pe sunat. Nu am avut însă succes. Am scris din nou la OPC, pe 12.12.2012:

Buna ziua,
Va scriu in legatura cu sesizarea cu numarul de inrestrare 5373/17.04.12. Intrebarea mea este daca aveti un raspuns in aceasta privinta.
Mentionez ca am sunat la numarul de telefon care mi-a fost indicat in luna mai (a se vedea mai jos), insa nu reusesc sa stabilesc o legatura telefonica: sun, intra robotul, apas tasta 3 si fie incepe melodia de intampinare, iar apoi suna ocupat, fie primesc mesajul "va rugam asteptati" de la robot, urmat de un fasait, iar dupa aproximativ doua minute vine ton de ocupat.
Toate cele bune,
Bogdan Voicu
Mesajul era însoţit de toată corespondenţa precedentă, ca să uşurez munca celui sau celei care urma să îmi răspundă. Până azi, 8.01.2013, nu am primit nici un răspuns.

Am încercat din nou să sun: intră robotul, apăs pe tasta 3, o voce preînregistrată spune "vă rugăm alteptaţi", urmează câteva secunde de acorduri muzicale, apoi se aude sunând de vreo 10 ori şi revine robotul care îmi spune să apăs tasta 1,2,3..., în funcţie de ceea ce doresc, apăs din nou 3, iar vine vocea şi îmi spune să aştept, apoi sună ocupat. (mai ştiţi melodia aia de acum 40 de ani cu "iti dau telefon, dar mi se spune c-am gresit [...], şi n-am ce să fac, o iau de la cap, într-un joc nesfârşit!").

Prin urmare, înainte să trag concluzii îngrijorate legate de o eventuală înţelegere Emag-OPC, despre practicile comerciale ale primilor sau despre profesionalismul ultimilor, are cineva idee unde poate fi reclamat OPC?

Full Text/Citeşte textul complet...

Trebuie spus din capul locului că nu mă pricep la filme, la artă în general. Sunt departe de a fi un erudit. Cum însă aici e vorba de filme, să lăsăm la o parte alte arte şi să ne referim doar la imaginile în mişcare care între timp au căpătat şi sonor şi culoare şi 'trei De'. Nu o să mă refer însă la Monkey Business al Fraţilor Marx, din care am văzut începutul sâmbătă seară, înainte ca Irina să meargă la culcare. O să vorbesc în schimb despre un film contemporan, ultimul film al lui Woody Allen, cel despre care mi-ar plăcea să îl ascult vorbind sau scriind pe vechiul meu prieten care a renunţat prematur însă la a descrie Poiana lui Semaca, motiv pentru care îi dedic această postare. (şi dacă tot veni vorba de Semaca, trebuie spus că aştept cu interes să văd dacă gestul postum al lui Sergiu Nicolaescu, cel care îl face cu adevărat un Comisar Moldovan vertical, de a refuza onorurile religioase, va sparge spirala tăcerii sau va rămâne doar o voce izolată într-o mare de impostură şi ignoranţă dominată de o biserică dubioasă prin antecedentele şi prezentul său).

Dar să revenim. Este care va să zică vorba despre un film 100% comercial, adică fix acea speţă care în mod normal îmi displace. E un film care aduce ca personaj secundar un monstru sacru ce se aproprie de vârsta pensionării (Alec Baldwin, figura lui îmi spunea ceva, dar Mălina e cea care îi ştia numele), un tânăr star în plină ascensiune, tot în rol secundar (Alison Pill – Maggie din Newsroom), un altul, celebru ("şi asta cred că e celebră", îmi zise cineva, şi parcă şi mie îmi spuse ceva figura sa, iar IMDb îmi relevă un nume de care am mai auzit, chit că nu prea mă uit la filme: Penélope Cruz). Pe lângă americanii celebri sun şi mai mulţi actori italieni, vorbind italiană, în frunte cu cel ce a jucat rolul principal din La Vita e Bela (Roberto Beningni, IMDb să trăiască!), cu alte cuvinte furnizând un film bilingv, cu acţiunea plasată în Europa, şi făcând mişto de stereotipii italiene, mai ales de jurnaliştii lor (la fel ca ai noştri, isn’t it?), precum şi de turiştii americani deosebit de inteligenţi (imbecilli, ca să fiu în ton cu filmul), într-un stil la modă, amintind de Midnight in Paris. Apare şi Woody Allen într-un rol secundar (nu cred că sunt şi roluri principale în filmul acesta), spunând câteva replici care sună precum mesajul său către posteritate, ce îi afirmă, firesc – nu-i aşa – credinţa că e genial. Peste toate se suprapun imaginile cu Roma: Fontana di Trevi, Piazza Venezia, Columna lui Traian, oraşul etern fiind probabil personajul principal al poveştii, sau mai bine zis al poveştilor suprapuse din film.


Cu alte cuvinte vă vorbesc despre o peliculă cât se poate de comercială, croită pentru Oscar, un soi de nouă ultimă strigare a lui Woody Allen, iarăşi cu iz european, continuând deja o tradiţie în care mai regăsim Vicky Cristina Barcelona şi Midnight in Paris. Şi fiindcă e Woody Allen şi a împlinit de curând 77 de ani, factotumul scenarist-regizor-actor îşi permite şi câteva subiecte ce te pun pe gânduri, aruncate nonşalant prin comedia To Rome With Love (aceasta este numele filmului despre care vorbesc aici şi pe care vă recomand să îl vedeţi).

Cum ziceam, nu mă pricep la filme, nici nu văd prea multe, dar acesta chiar mi-a plăcut.Ceea ce m-a făcut să îl concurez pe prietenul meu, Bogdan ;).

Full Text/Citeşte textul complet...