Zilele trecute UEFISCDI a reacționat la sesizarea unor aplicanți la programe TE, decizând refacerea evaluărilor.

UEFISCDI gestionează banii alocați cercetării științifice în România. Adică acelor un pic sub 0,3% din PIB, cel mai mic procent din UE, care are ca țintă atingerea a 3%. În Germania, spre exemplu, în 2015 fuseseră alocați 2,9%, motiv de îngrijorare pentru ministrul educației și al cercetării: procentul era considerat a fi prea mic în comparație cu ținta propusă. La noi era de zece ori mai puțin ...

La noi însă nu vei auzi prea multă lume plângându-se de acest procent. În mod ironic, strategia de dezvoltare a învățământului terțiar deplânge suma mică alocată învățământului universitar (în fapt procentul este comparabil cu media europeană, așa cum o spune chiar strategia în cauză), dar nu pomenește nimic despre lipsa sumelor alocate pentru cercetare.

UEFISCDI are o competiție dedicată tinerelor echipe. Echipe conduse de cercetători sub 40 de ani trimit propuneri de proiecte, acestea sunt evaluate de câte trei evaluatori, care completează formulare de evaluare. Anul acesta, unii candidați au observat că sunt evaluatori care scriu exact același lucru la mai toate proiectele evaluate. Și au sesizat UEFISCDI.

Procedura la UEFISCDI presupune mai mulți pași. Trei evaluatori citesc și dau note proiectului depus, pe mai multe criterii. Nu se cunosc între ei, comunicarea fiind mediată de un forum în care evaluatorii rămân anonimi. Unul dintre ei, cel care dă nota din mijlocul ierarhiei, devine „raportor”, cu rolul de a media discuția. Unii raportori găsesc de cuviință să își impună punctul de vedere. Ceilalți evaluatori îi pot contesta. Raportorii au sarcina de a sintetiza ce au spus ceilalți evaluatori. Mulți nu se obosesc. Și preiau doar 1-2 fraze și așa apare raportul de evaluare care este trimis candidaților. Alții pun toate comentariile în acel raport, așa cum am comentat public aici:

Sesizarea făcută de candidații ce au primit același raport deși aveau aplicații diferite este corectă: am observat și eu evaluatori care dau copy-paste la propria evaluare. Acest lucru nu este nou sub soare: am atras atenția că sunt membri ai comisiilor de doctorat care au fix același referat pentru toate tezele. Și sunt unii care au referate care, chiar dacă sunt diferite, se aplică la fel de bine oricărei teze, dat fiind că enunță exclusiv generalități.

Ceea ce am mai remarcat este că cei ce au astfel de practici sunt cei care dau de regulă note mai mari. E și normal, aici fiind un troc implicit: dacă eu mă fac că evaluez, atunci mai bine iei notă mai mare ca să nu te plângi. Exact la fel ca la cursurile în care profesorul se face că predă iar studentul se preface că ar fi student, dar nu citește o pagină și ia notă de trecere la examen, iar apoi se plânge că ce învață la școală și ce se petrece în piață sunt lucruri diferite.

Procesul de evaluare de la UEFISCDI mai presupune o reacție a candidatului la evaluarea realizată, urmată de o reevaluare de către cei trei evaluatori inițiali și de o confirmare într-un mare panel (au fost vreo 35 de inși în cel de științe sociale la care am participat), menit a rezolva și cazurile de disens între cei trei evaluatori.

Aceste ultime paneluri au fost programate de către UEFISCDI zilele trecute. Mai apoi, UEFISCDI a luat în considerare sesizarea amintită mai sus, și a decis reevaluarea proiectelor la care a depistat un evaluator ce a practicat autoplagierea evaluării, atât la granturile pentru „tinere echipe”, cât și la „proiecte postdoctorale”.

Gestul de a reevalua este firesc. El conduce însă UEFISCDI la câteva dileme:
1. Ce se întâmplă cu alte proiecte aflate în aceeași situație și unde nu a depistat (încă) problema?
2. De ce decizia a venit abia după reunirea panelului final??
3. Așa cum afirmam mai sus, este posibil ca evaluatorul cu pricina să dea de fapt sistematic note mai mari. Prin urmare, la o reevaluare onestă, candidații ce au realizat contestația ar putea primi note mai mici. Ar fi ei frustrați? Ar avea noii evaluatori un motiv să dea note mai mari, ca să evite suspiciunile?
4. Procesul de evaluare presupunea comunicarea între evaluatori. Acest lucru înseamnă că de fapt ar trebui reluate toate evaluări de la proiectele respective, nu doar cele ale evaluatorului incriminat, nu-i așa?
5. Nu cumva evaluările copy-paste sunt generate și de sistemul de acceptare a oricărei aplicații spre evaluare, și de limitare a numărului de evaluatori? (în prezent, caz aproape unic în lume, ca să fii evaluator trebuie să ai girul organizației unde lucrezi, iar apoi aprobarea ministrului. Cu alte cuvinte, dacă ești laureat Nobel și ești la pensie sau șomer, nu poți evalua, pentru că nu există un angajator care să fie de acord ca tu să evaluezi).

Oare nu o fi momentul ca UEFISCDI să aibă altă abordare a acestor evaluări? Spre exemplu:

  • Ca să elimine nevoia de a avea un număr foarte mare de evaluatori și multe evaluări pe evaluator, UEFISCDI ar putea tria inițial, cu praguri de acces, să nu te mai trezești că pierzi timpul cu aplicanți care nu au habar cum arată un proiect.
  • Ar putea elimina și raportorul și rebutalul (reacția aplicantului), și ar putea pune 5 evaluatori pe proiect. Trierea inițială i-ar permite acest lucru.
  • Apoi, se trimite proiectul la evaluatori, se iau cele 5 note, se elimină prima și ultima și se face media. Astfel, ai o notă finală neinfluențată de evaluări extreme. (e adevărat, poți să ai oricum evaluatori influenți, dar probabilitatea lor de apariție este redusă prin acest trimmed mean)
  • Intră în panelul final exclusiv proiectele cele care au minim 70% din punctajul primului, iar acest panel final are maxim 8 inși. Cei 8 dezbat doar cazurile unde ai distanțe mai mari de 10 puncte între evaluări (la restul există deja consens între evaluatorii inițiali).

Pentru moment însă, evaluarea constituie o loterie, unde un evaluator slab va da note medii, va deveni raportor, iar apoi va influența procesul de pe această poziție. Sufocați cu multe evaluări de făcut, ceilalți vor sfârși prin a accepta deciziile raportorului…

Full Text/Citeşte textul complet...

Imperbii și furtuna



M.Tudose a observat corect că sistemul bancar are o problemă. Domnia sa a oferit soluția cea mai simplă, cea mai naivă, cea a întoarcerii la trecut: hai să nu mai folosim cardul. Se petrece într-o epocă în care, în Suedia, aproape că nu poți lua taxi-ul sau cumpăra pâine dacă nu ai card, iar doar 7% din valoarea totală a tranzacțiilo

r se face cu cash. Orice comentariu este probabil inutil.

L.Pop a observat corect că sistemul de educație are o problemă. Prin urmare a propus manualul unic, probabil succesor al manualului de sport. O listă lungă de indivizi respectabili au adresat o scrisoare publică. Niciunul dintre ei nu pare a avea o diplomă în științele … educației. Ca și în cazul domnului Tudose, acesta este cel mai simplu mod de a goli o problemă de conținut și de a o perpetua. Dacă nu ar urma al treilea caz, cel de mai jos, te-ai putea întreba precum Medea, eroina lui Seneca: "cui prodest scelus, is fecit".

G.Firea s-a gândit că viața e o scenă, iar D.Trump are nevoie de rivali. A golit astfel de conținut avertizarea de dezastru. A observat corect că autoritățile sunt responsabile să acționeze pentru a preveni efectele dezastrelor naturale atunci când există premisele ca acestea să se petreacă. Probabil însă că nu este obișnuită cu a verifica o știre din trei surse, așa că a preferat să pună rapid eticheta "SENZAȚIONAL, intră AICI ca să vezi ce va fiiii!!!!", alegând soluția lipsită de efort a suflatului în iaurt.

Consecințele faptelor celor trei sunt complexe.

1. Fiecare pare a fi încercat să își impresioneze colegii, precum o fac adolescenții prin clasa a VII-a sau a VIII-a. Îmi amintesc despre unul dintre stereotipurile din filmele americane cu revederi de după 20 de ani, în care fostele majorete descoperă că ele și băieții șmecheri au sfârșit prin a nu reuși în viață.

2. Fiecare dintre ei este un simplu epigon, încercând să egaleze ghidușiile lui Tr.Băsescu, cel care dacă apărea o chestie simplă și nemaifăcută, se repezea imediat să o clameze. Ar putea fi o cale bună pentru domniile lor: la urma urmei și Tr.Băsescu a câștigat glorie temporară.

3. Toate soluțiile sunt ultra-conservatoare. Este în spiritul vremii: valul de schimbare către o lume mai deschisă coroborat cu absența unui război global a făcut ultraconservatorii să își unească forțele într-o tentativă de a ține lumea pe loc sau de a o întoarce spre trecut. Trump, Farage și alți populiști cu varii fațete sunt doar vârful aisbergului. De ce nu ar fi și România în pas cu moda?

4. Gesturile amintite perpetuează încrederea redusă în instituții. Încrederea se construiește prin stabilitatea instituțiilor, prin mesaje clare și care nu se dovedesc eronate, prin exemple de succes. Cele trei fapte de mai sus se adaugă noianului de inițiative pitorești (care nu pot fi legate de un singur partid sau doar de politică), care par a transforma scena publică într-un loc de joacă și care garantează menținerea încrederii în instituții la un nivel redus. La rândul său, încrederea redusă legitimează ocolirea regulilor impuse de instituții, iar printre aceste reguli se numără la loc de cinste o chestie care se cheamă lege. Dura lex, sed durex.

Full Text/Citeşte textul complet...

Leftovers: Kendama & Fidget Spinners

În urmă cu două luni mi-am dat cu părerea despre Kendama și Fidget Spinners, pentru Business Magazin. O bucățică de interviu este în linkul către publicația respectivă.

Mai jos reproduc răspunsurile mele complete la întrebările primite pe email.
(în mod firesc, reporterul a selectat doar secvențe din ceea ce i-am răspuns).


Prima întrebarea a fost despre „viralizarea” înregistrată de „jucăriile Kendama și spinnere” și am fost solicitat să explic „secretul popularității lor”.
Sunt simple. Ambele sunt extrem de banale din punct de vedere al construcției, și ingenioase ca idee. Kendama necesită în plus câteva abilități, dar nu fantastice. Fidget spinnerele nu sunt singurele care țin degetele ocupate (mai sunt și fidget cubes, spre exemplu): glumind puțin, înlocuiesc rosul de unghii, ceea ce este un mare pas înainte. În plus, se adresează unei pături largi de consumatori…

A doua întrebare dorea să investigheze modul în care „niște jucării din lemn” au ajuns în prim planul atenției „copiilor” în detrimentul mijloacelor video de entertainment?
Nu le-au înlocuit, le completează. Oamenii nu sunt unidimensionali, au nevoie de portofolii de activități. Jocurile pe consolă, desenatul, bătutul mingii în varii sporturi, roller blading-ul, wavesurfingul și alte sporturi similare, ascultatul de muzică în difuzoare minuscule dar foarte puternice, urmăritul de vlogări pe Youtube sunt câteva dintre elementele din care poți alege să construiești un astfel de portofoliu. Kendama și spinnerele s-au adăugat și ele pe listă, la nivel global.

A treia întrebare mi-a solicitat să comentez „efectele utilizării kendama vs jocuri video”.
Nu există o concurență între cele două. Sunt complementare. Din păcate nu am văzut studii care să evalueze efectele…

La final, am fost solicitat să explic cum au ajuns adulții să fie atrași de Kendama și Fidget Spinnere.
Adolescentul este o invenție recentă. În urmă cu 100 de ani, lumea era compusă din copii și adulți. Invenția adolescentului a dus la modificări pe piața muncii (unde accesul acestuia a fost ușor-ușor îngrădit), pe piața educației (s-a generalizat participarea la studii secundare) și pe piața bunurilor pentru consum (au apărut industrii ce creează obiecte dedicate adolescenților). Încă și mai recent, oamenii au început să elimine limitarea la copilărie a conexiunii viață-joc. Elementul ludic a fost acceptat mai întâi pentru adolescenți și apoi pentru adulți. Azi, media de vârsta a videogamerului american este în jurul a 35 de ani (conform unui raport din 2016 al Entertainment Software Association). Probabil în Europa este la fel. Repet: media. Acest lucru înseamnă că o bună parte sunt peste 40 de ani. Și ei au nevoie de portofolii de activități de leisure…


Un articol lung si interesant despre Fidget Spinners se află în The Economist de săptămâna trecută.

Full Text/Citeşte textul complet...

People: Take #1. Questions

There are people and people. Humans, I mean.

"Neah!"
Sometimes, there is no chemistry with one person. Or there is no chemistry left. It simply does not work. Fear, bad timing, not in the mood, friends, chores, family, motives … Basically fear and genes, in my experience :) Beside the personal feeling, a sort of defining encounter, is lack of chemistry really changing one’s way? Is this changing what that person is, how one’s actions were, how she or he is generally seen by the relevant other?

Sometimes, a beloved one turns one’s back. Is this changing the past? Does it change the personal interpretation of the previous relation? Is the departure changing one's internal beauty?

Sometimes, a beloved one hurts you repeatedly. Instinctively or not, both of you put some distance in between. Hurting continues. Do you reciprocate? Or do you ask yourself if one actually has a major problem, and you start searching for helping that person?

Is there a “correct” answer to these interrogations? A true truth?

Answers are coming, contradictory, stressing alternative perspectives. And choices.

You select the positive explanations. The optimist ones. Chemistry may matter or not. One will enjoy anyway a lovely person, if the case. Past remains probably unaltered; future is the one that matters. And caring means more than merely accepting the bright side of a relationship.

Then you smile. World continues to be wonderful. Despite fears and misunderstandings. Because people are wonderful anyway. As you like it.

Full Text/Citeşte textul complet...

Hai să mai zic despre doctorate…

Se bate multă monedă pe elucubranta decizie a CNACTDU de a spune că o teză de doctorat are o parte originală și una neoriginală. Sau cel puțin așa reiese din declarația făcută la momentul respectiv de profesorul Andruh.

Haideți însă să ne uităm altfel la teză, nu cu procente de text plagiat, deși și acelea sunt importante.
O teză de doctorat are menirea de a arăta că autorul poate contribui la cunoaștere. Adică se poate baza pe ceea ce deja se știe, că înțelege ceea ce s-a descoperit deja, și poate împinge cu o fărâmă mai departe căruța cunoașterii.

Pentru aceasta, formatul standard acceptat în mod curent al unei lucrări academice de orice fel implică o trecere în revistă a literaturii existente, urmată de rafinarea ei în ipoteze ce sunt testate în partea empirică. Cel puțin așa se petrece în științele sociale și comportamentale. Inclusiv acele lucrări ce se definesc drept „exploratorii” sau bazate pe „grounded theory” nu izvorăsc din neant, ci fac referire la ceea ce deja este cunoscut.

Secțiunea dedicată discutării a ceea ce este cunoscut este cea despre care profesorul Andruh nu spune că ar fi neapărat originală. (mai exact vorbește despre a doua parte ca fiind cea originală, lăsând impresia că prima ar putea să însemne orice, ceea ce ar putea legitima ideea că acolo ai putea copia din alții).

Nu am habar care o fi standardul în chimie sau în drept, dar mă îndoiesc că acolo poți lua pur și simplu paragrafe sau idei de la alții și să le reproduci ca atare, doar pentru că acest lucru s-ar face cu scopul descrierii „stagiului actual al cunoașterii în acel domeniu îngust”. Cerința explicită de la un autor este să arate că a priceput despre ce este vorba în ceea ce scrie. Adică să spună lucrurile folosind propriile sale cuvinte, trecute prin filtrul interpretativ personal, pentru că doar o astfel de abordare îi permite să dezvolte cunoașterea mai departe. Ia doctoratul este menit a atesta capacitatea de a produce cunoaștere la nivel superior, nu de a reproduce ce au spus alții.


Softurile anti-plagiat sunt utile ca să depisteze de unde vin șirurile de cuvinte pe care unii autori ar fi tentați să le copieze ca atare din alte documente. Sincer să fiu, nici nu mi-aș bătea prea mult capul cu astfel de șiruri. Nu mi se pare lipsit de plauzibilitate ca să citești ceva, să interiorizezi și, după o vreme, să reproduci ideea în cuvinte asemănătoare. Nu aceasta este problema, ci modul în care adaugi ceva în plus. Se poate întâmpla așadar să reproduci o frază pe care au spus-o și alții, fără să îți dai seama, crezând că tocmai ce ai spus-o tu. Se poate întâmpla chiar și cu alte câteva fraze într-un capitol de 10 pagini. Este însă greu de crezut că lucrarea ta ar putea avea exact aceeași structură precum o altă lucrare sau că ai putea avea doar astfel de fraze reproduse neintenționat. Și da, mai ales în partea în care contribuția ta ar trebui să apară în prim plan, nu pot apare astfel de derapaje.

Pe de altă parte, dacă tot faci copy-paste, de ce ai pierde timpul tău și al altora scriind acea parte „neoriginală”??????

Problema este însă mult mai complicată decât procentajul de șiruri de cuvinte ce repetă ceea ce au spus alții întocmai. Postam zilele trecute pe Facebook, un comentariu la un comentariu:

Dacă evaluatorii se bazează exclusiv pe ce spune softul, înseamnă că domniile lor nu stăpânesc domeniul evaluat. Originalitatea, pe de altă parte, nu este legată de plagiat. Poți bate câmpii liniștit sub soare, fără să aduci nimic nou la cunoaștere și fără a plagia cu ceva: reproduci ideile altora așa cum le-ai priceput. Eventual anunți că faci asta "pentru prima oară în România". Apropo, s-o fi inventat vreodată roata în România? Dacă nu, poate se oferă cineva să o facă pentru prima oară în România. Sau măcar pentru prima oară la Sighetul Marmației?


Problema acolo este: aduce teza sau articolul tău ceva nou? Se încadrează ea în domeniul în care susții doctoratul sau în care vrei să publici? Am văzut multe teze de doctorat care nu aveau cu nimic de a face cu domeniul. Un doctorand extrem de agresiv, căutând constant să influențeze membrii comisiei de evaluare, a scris o teză mai degrabă de filologie (probabil slabă) și a primit titlul de doctor în științe sociale. Comisia de evaluare a decis că are de primit calificativul „foarte bine”.*

Un altul, are o parte de prezentare a stadiului cunoașterii în domeniu, în care copiază pe rând paragrafe din două cărți apărute în România. Am sesizat acest lucru fiindcă structura unui capitol de 15 pagini mi s-a părut familiară, ia textul îmi suna cunoscut. Cărțile nefiind disponibile în format electronic, softwareul nu a raportat vreun plagiat. Comisia de evaluare neincluzând nici măcar un membru priceput la domeniul respectiv, a notat lucrarea cu același „foarte bine”. Unul dintre evaluatori a remarcat "virtuozitatea profesională" a autorului. În partea „originală”, erorile metodologice sunt abundente și se îmbină cu judecățile de valoare (cu nuanțe ideologice). Coordonatorul de doctorat remarcă faptul că o astfel de investigație ar fi realizată „pentru prima oară în România”. Din câte știu eu, mai sunt măcar alte douăzeci similare. Ce e drept nu sunt identice, așa cum nu toate roțile sunt perfect la fel.

De aceea nu cred că plagierea este principala problemă cu doctoratele de la noi. Problema este mimarea întregului proces, ca rezultat al complicității tacite dintre evaluatorii doctoranzilor și doctoranzi. Iar acest lucru se extinde la orice publicație academică. Prin urmare, miezul problemei sunt acești evaluatori, printre care mă număr. Acolo este de acționat dacă vrem să schimbăm ceva. Prin urmare … voi continua postările pe această temă, aducând în curând și date concrete.


-------------------------------------------
* Universitățile românești acordă extrem de rar calificative „cum laudae”. Victor Ponta este excepția marcantă. Doctorate sunt evaluate cu calificative, mergând de la "insuficient" la "excelent". Acordarea lui "excelent" presupune un efort în plus, de argumentare de ce este conferită această distincție. Cvasimajoritatea tezele în științe sociale sunt evaluate cu "Foarte bine".

Full Text/Citeşte textul complet...

Intermezzo roz

Undeva, în lumea mea mică, în cea mai mică lume dintre lumile mici posibile, plutește un zâmbet. Zâmbetul este mare, deși obosit. E un zâmbet plin de speranțe, aproape temător. Un soi de ghiocel apărut înainte de vreme, aparent firav, dar jucăuș și tenace, sigur pe el, gata de a cuceri lumea, ca un cântec încă nedezvăluit, răzbătând dintr-un morman de fiare vechi, printre telefoane stricate, mașini de cusut nefolosite, uscătoare contorsionate, și mașini de spălat vase ieșite din uz.

Sunt zeci de gânduri sub acel zâmbet. Ciudate, nostalgice, aromate, suave, ca niște brațe ce te învăluie, pornite dintr-o zodie incertă, sau cu un scop necercetat, îngânând același cântec ce părea uitat de urechile mirate, și zorind zglobii zvonul zumzăit al universului întrezărit în zori.

E primăvară oare? Sau nu are curajul cunoașterii? :)

Full Text/Citeşte textul complet...

Eroul poveștii acesteia se numește simplu ¨Candidatul¨. Am decis să fie bărbat, doar pentru a simplifica fraza. Altfel, nu contează genul său.

Domnia sa este un student oarecare la o facultate oarecare din orașul în care locuiește. Termină studiile de licență și face în continuare un master în exact același domeniu. Apoi începe încă un master, tot în același domeniu (să fiu bine înțeles: practic aceeași specializare), la 200 de kilometri distanță. Când se termină primul master, începe și doctoratul, la 400 de kilometri distanță de orașul unde probabil locuiește și unde începe un alt master (al treilea), atunci când termină al doilea master. Al treilea master este într-o cu totul altă zonă a științelor sociale. Doctoratul este însă în domeniul primelor două mastere și al licenței. Și este și domeniul în care, în paralel cu doctoratul și cu al treilea master, începe să predea ca asistent universitar. Pentru că are timp, în al treilea an de doctorat și pe când termină al treilea master, Candidatul începe și o a doua facultate (nivel de licență), în alt domeniu, dar măcar lângă casă – adică în orașul unde a făcut mai multe mastere și unde predă la Universitate.

Viața Candidatului reprezintă o explozie academică întârziată, apărută după ce pornise mai degrabă pe ruta profesională, în cursurile preuniversitare absolvite la un grup școlar tehnologic din orașul unde avea să meargă mai apoi la facultate. Este ca și cum ar căuta cu aviditate răspunsul la celebra interogare ¨Altă întrebare?¨, înscriindu-se la un program de studii după altul cu scopul de a acumula cunoaștere.

Și vine momentul absolvirii doctoratului.

Coordonatorul său, un tip cu indice H mult peste media românească, scrie câteva rânduri nu tocmai măgulitoare. Explică subtil că al său doctorand are probleme de înțelegere a fenomenului studiat, evaluează modul în care acesta "reinventează roata", face o paralelă între știință și miracole, dar remarcă și părțile pozitive ale lucrării, după cum se vede și din extrasul de mai jos (din care am tăiat numele Candidatului).

din referatul coordonatorului

Pe scurt, coordonatorul afirmă elegant, că teza este discutabilă, dar nu prea are ce face, așa că speră despre candidat că va face ceva de calitate la teza de abilitare.

Un referent este și el sceptic. Aproape că îi desființează toate argumentele atunci când afirmă că teza ar emite "afirmații fără acoperire". Dar la final decide și el să i se decerneze titlul de doctor, invocând motive simple:
un referent (am eliminat numele candidatului și al coordonatorului)


Candidatul poate fi liniștit. Ceilalți doi referenți sunt fericiți cu ceea ce a scris și îi laudă abilitățile dovedite prin teză. 

Poate continua să predea la universitate, învățând studenții să devină asemenea lui: destoinici, policalificați, viitori miniștri sau măcar șefi de consiliu județean.

De altfel, acum are legitimarea dată de parcurgerea cu succes a procesului doctoral. Și are trei mastere, două licențe, și probabil nu se va opri aici.

Opinia mea, că are dificultăți serioase de a înțelege domeniul, nu prea contează. Colegii de breaslă vor spune, ca de obicei, fie că nu mă pricep, fie că am standarde prea înalte. Iar viața va merge înainte, și vom aborda o altă întrebare.

Full Text/Citeşte textul complet...

Spicuiesc din referatele membrilor comisiilor ce examinează teze de doctorat. Și reproduc idea lor despre meritele tezei:

„Originalitatea tezei constă în faptul că face pentru prima oară în România XYZ.”

„Partea de originalitate este dată de studierea unei comunități până acum neinvestigate.”

„Teza de doctorat aduce pentru prima oară în rRomânia…”

„Teza de doctorat traduce pentru prima oară la noi scala XCCV…”

„Marele merit este de a studia și în România …”


Alooooo! Dragi și stimați profesori doctori abilitați, autori de articole în jurnale absolut minunate, creatori de școală, evaluatori de frunte, formatori de opinie… A arăta că și în România locuiesc oameni nu poate fi în nici un caz o rațiune pentru care se acordă titlul de doctor în științe. Din punctul meu de vedere, fraze precum cele de mai sus, relevă faptul că opinia dvs. despre teza cu pricina este că lucrarea este de o calitate atât de proastă, încât nu se găsesc alte merite pentru ea… Adică nu are nici un merit. Deci trebuie picată. Atunci de ce îi acordați calificativul „Foarte Bine” ??? (peste 90% din teze primesc acest calificativ)

„Lucrarea aduce contribuții importante în domeniul sociologiei din România”

Dacă luăm în serios astfel de lucruri, eu aș premia și tezele care aduc contribuții importate în domeniul sociologiei din Poiana Cucului, a științei politice din Poiana Pupezei, sau științelor comunicării din Coțofana de Sus. Că de aia scriem teze de doctorat. Ca să le premiem.


++++++++++++++
Această postare reprezintă doar un preludiu. Părțile serioase vor veni ... în curând.
Argumentul schițat mai sus este că nu merită să plătești pentru reinventarea roții. Dacă faci o teză de doctorat doar pentru a repeta și în România ce s-a studiat altundeva, atunci nu se cheamă că ai vreun merit, altul decât cel de a copia activitatea altuia. Adică tot un soi de plagiat. Studiile doctorale se presupune a fi îndreptate spre generarea de cunoaștere nouă. Și nu este ceva nou a arăta că în România trăiesc oameni guvernați de aceleași legi sociale ca în alte părți. A face ceva nou înseamnă să gândești acel lucru cu mintea ta, folosind ceea ce au produs alții până acum, și generând ipoteze despre societate, pe care (eventual) le testezi folosind date empirice. Iar datele pot veni de oriunde, nu doar din România. Nu de alta, dar România nu este o țară de pe Marte sau Venus...


Full Text/Citeşte textul complet...

Life. Take #2

Sometimes navigating through life becomes a difficult endeavor. You add a step in one direction, make a step towards another aim. Then you stop and start asking if this is the wrong path. Whether you turned the right wheel. If getting out of your self-imposed comfort zone is what you actually want. Whether you aren't happy enough with what you already have.

Wheels are colorful 



You remember your dreams. As a little girl, you learned about Prince Charming, and how he will make your life beautiful. Or you imagined yourself as Manic Pixie Dream Girl, magically turning everything right, after kicking-out the bad guys. As a little boy, you imagined yourself as Prince Charming, defeating all enemies and getting through that long list of challenges. But you discover yourself bored and tired to fight all these battles. Preserving what you already have might be more appealing than trying again to be a brave girl or boy.

You are tempted to avoid decision, to find reasons not to looking into the fountain of magic goodies.

München, Marienplatz

Your start to justify yourself in front of others. Would the search for justifications meaning that you have doubts? Or is it meaning that you actually care about others, and simply don´t want them to suffer of your decision? Is your decision directed to follow your own path or to give up to what they found once as important? Were there your responsibilities to trigger your final choice? Was your family? Friends? Is your own state of well-being the one who came first? Is your choice even final?

You end up deciding to follow your heart, and to forget the reasoning. And probably this is best. You smile, feel the warmth in people around you, shoot another scene, or maybe the same scene.

After all, life is not complicated anymore. Choices? Feelings? Take 2. Same actors. Always different. Or mere combinatorics 😉

♫ Life's a long song 🎸♫

Full Text/Citeşte textul complet...