Există fără îndoială clasici recunoscuţi ai poveştilor: Andersen, Perault, Fraţii Grimm, Ispirescu, Creangă, Slavici şi mulţi alţii pe care i-a citit şi răscitit în copilărie. Am reînceput de câţiva ani să ii recitesc citindu-i Irinei din cărţile lor. Acum sunt altfel decât atunci când eram eu mic: au coperţi lucioase, o ilustraţie bogată şi frumos colorată, arată chiar foarte bine (Teora excelează în privinţa asta).

Am trăit o vreme cu impresia că m-am dezvoltat intelectual fantastic în ultimii 25-30 de ani. Cărţile de poveşti mi se păreau mult mai complexe pe când eram eu mic. Acum, constat că din două-trei mişcări acţiunea este gata, decorul este doar schiţat. Am crezut că aveam în copilărie o imaginaţie bogată şi inventasem tot felul de detalii pe care marii maeştrii amintiţi mai sus nu le puseseră niciodată pe hârtie. Eram total dezamăgit de scriitura lor, aşa cum o citeam Irinei din cărţile de la Teora.

Din fericire, am reuşit să infirm toate ipotezele din paragraful anterior! Hip! Hip! Hooray! Andersen a scris cu adevărat bine, însă mulţi dintre cei care editează astăzi cărţi pentru copii sunt nişte aberanţi, nişte profesionişti ai ciuntelii, dacă poate exista aşa ceva. Ceea ce se întâmplă e simplu: se ia un Andersen şi se taie tot ce nu e esenţial: explicaţiile, descrierile, acţiunile secundare, personaje secundare, astfel încât rămâne doar o construcţie simplistă, a unei acţiuni cu un final uşor de anticipat. Se pun multe poze, frumoase, atractive şi se vând pe piaţă sub numele autorului iniţial, în cazul nostru Andersen. Uneori se mai adaugă undeva, mic, într-un colţ, un subtitlu: ”repovestire”. Adesea însă această mică specificaţie lipseşte. La urma urmei, cultura de masă cere ca acţiunea să fie simplă, lipsită de complicaţii, holliwoodiană.

Morala: cărţile pentru copii bogat colorate sunt de evitat, trebuie analizate de câteva ori înainte de cumpărare. Din păcate astfel de cărţi sunt cele mai uşor de găsit pe piaţă. Acum caut o reeditare a poveştilor nemuritoare şi nu reuşesc să descopăr niciuna. Chiar să nu le fi reeditat nimeni din 1990 încoace?

Full Text/Citeşte textul complet...

În urmă cu ceva timp, în decembrie 1996, după turul II al alegerilor prezidenţiale (Ion Iliescu pierdea atunci în faţa lui Emil Constantinescu), eram pe teren, într-un sat din Suceava, pe acolo p[e unde „se agaţă harta în cui”. Un sătean, aflat pe la 60 de ani, mi-a zis atunci ceva de genul următor:

Domnule, dumneata vii de la Bucureşti, spune-mi şi mie cum se poate aşa ceva: eu am votat cu Iliescu, nea Gică a votat cu Iliescu, vecinu’ Fane a votat cu Iliescu, Costel de acolo a votat cu Iliescu, TOŢI am votat cu Iliescu… Cum să iasă Emil ăla???

Zilele trecute, am lăsat un comentariu pe blog-ul unui proaspăt absolvent de ştiinţe politice. Spuneam acolo: „Şi cum romanii iubesc autoritarismul…”. Mi s-a răspuns prompt, de către deţinătorul blog-ului respectiv:

[…] nu cred ca majoritatea romanilor sunt mai iubitori de autoritate. Eu, personal, nu cred ca pot sa numesc multi indivizi pe care ii cunosc sau cu care comunic si care “iubesc” autoritatea.

No further comments.

Full Text/Citeşte textul complet...

Modelul american

România aleargă de destul de multă vreme după doi iepuri, nehotărându-se pe care să încerce să îl prindă. Am intrat în UE, dar parcă unei largi părţi a "Intelighenţia" i se pare cu mult mai ispititor modelul american: democraţie autoritară (sic!), cu doar două partide, nu foarte diferite ideologic, vot uninominal, grupuri de lobby, religiozitate relativ ridicată, acces relativ facil la arme de foc, toleranţă selectivă, inegalitate mai mare decât în Europa, un accent mai ridicat pus pe muncă etc.

Iepurele american are şi avantajul de a fi mare (numeros şi întins, ca să fiu mai precis) şi bogat. Să fie el oare şi mai rapid?

Un articol din Social Science Quarterly ridică (din nou) unele (mai vechi) semne de întrebare, vizile încă din titlu:

John Komlos, Benjamin E. Lauderdale (2007). Underperformance in Affluence: The Remarkable Relative Decline in U.S. Heights in the Second Half of the 20th Century. Social Science Quarterly 88 (2), 283-305.

Textul observă stagnarea mediei de înălţime a americanilor, mai ales prin comparaţie cu ce se întâmplă în Europa de Vest, şi chestionează capacitatea sistemului de bunăstare american să asigure o dezvoltare umană sutenabilă (un rezumat este disponibil la link-ul de mai sus). Fără îndoială că articolul are diverse puncte nevralgice (de exemplu: oare nu o exista o limită a înălţimii medii peste care creşterea nu aduce beneficii adaptative?). Nu l-am citit cu atenţie încă, aşa că nu mă arunc în a discuta despre el. Observ doar că a ajuns deja să fie discutat în The New York Times şi că ar putea urma o cale similară lui Bowling Alone...

Nu ar fi rău, pentru adepţii americanismului de la noi, fie că se află la Cotroceni sau în legendarii Cucuieţi din Deal, să arunce un ochi şi pe astfel de cifre ...

Full Text/Citeşte textul complet...

Ş'încă unu'...

A răsărit încă una bucata sondaj. De astă dată nu apar zecimale, dar lipsesc elementele esenţiale: când s-au cules datele, volumul eşantionului, marja maximă de eroare şi probabililitatea cu care aceasta este garantată. Cred de asemenea că lipseşte şi sursa: mă îndoiesc că cei de la Penn, Schoen, Berland & Associates au în România o filială care face culegere de date, aşa că probabil au comandat colectarea unei agenţii dintre cele care activează pe piaţă. În absenţa acestor informaţii, articolul din Jurnalul Naţional este caduc: cifrele nu pot fi comparate cu altele şi, mai mult, reprezintă doar un zvon neverificabil :(



PS. Şi cu asta gata, mă opresc din a mă minuna despre cum sunt prezentate sau realizate sondajele, că m-am lămurit: în privinţa asta Brucan a fixat probabil destul de corect limita minimă până când ...

Full Text/Citeşte textul complet...

„Potrivit barometrului de opinie publica INSOMAR pe luna octombrie, doar patru partide ar mai intra in Parlament: PD, PSD, PNL si PNG.”

Citatul de mai sus nu reprezintă câtuşi de puţin realitatea, ci doar un subtitlu din Cotidianul. Ca de multe ori în needucata noastră ţară, a face pare a fi echivalent cu a ştii. Iar jurnalistul ce semnează articolul din link, pare a fi văzut de curând Ratatouille şi, pătruns de crezul marelui Gusteau ("Anyone can cook!"), s-a gândit că oricine poate scrie despre orice.

PRM (4,9%) si UDMR (4,8%) sunt catalogate a nu fi în stare să intre în Parlament. Stau şi mă întreb a cui o fi necunoaşterea mai mare: a celui ce semnează articolul (care oricum ar fi trebuit să ştie cum să prezinte o ştire, să facă un double-check şi să vadă că ponderile pentru PRM, respectiv UDMR, nu au nici o şansă să fie semnificativ diferite de 5% - la o probabilitate rezonabilă de garantare a rezultatului) sau a celui de la INSOMAR pe care nu l-a dus capul să prezinte rezultatele altfel decât cu nişte zecimale inutile în coadă. Sau a ălora care le-au fost profesori, traineri sau sfătuitori - celui de la INSOMAR şi celui de la ziar (carele, între altele, face şi mândre afirmaţii de genul „partidul XXX” a crescut cu 1% faţă de nu-ştiu-când”, ignorând marjele de eroare pe care le-a pus cu mânuţa lui la începutul articolului, că, deh, aşa îl obligă legea…)

PS. Culmea, autorul articolului e altul decât cel pe care îl suspectam de lipsă de dexteritate în prezentarea Sondajului cu bucluc de săptămâna trecută. Se vede treaba că au o adevărat şcoală cei de la Cotidianul :(.


PS2. Interesant mi se pare şi unul dintre comentariile stârnite de ediţia online a articolului, semnat "Bruno Ştefan" şi care se plânge de distorsionarea produsă de Cotidianul datelor furnizate de un mare institut, pre numele său BCS...

Full Text/Citeşte textul complet...

Sondajul cu bucluc

Premise:

1. Constat adesea că o mulţime de colegi de breaslă simt nevoia deosebită de a ieşi în prim plan cu rezultate spectaculoase, fără a acorda însă atenţie rigorii. Apoi le furnizează presei, ca „să se vadă la TV”.

2. De câţiva ani, găselniţa agenţiilor de colectare a datelor sociale din România în materie de măsurare a intenţiei de vot la alegerile prezidenţiale este să prezinte date privind încrederea în diverse personalităţi. Fără îndoială este o opţiune utilă: încrederea se poate converti în voturi, şi cum mai este mult până la alegeri şi nu se ştie cine va candida, simpla înregistrare a intenţiilor de vot poate fi neproductivă. Cum însă încrederea nu înseamnă intenţie de vot, după părerea mea neînregistrarea sau neraportarea intenţiei de vot face ca procentele de încredere oferite pe tavă presei să fie doar nişte cifre lipsite de conţinut. Absenţa măsurării intenţiei de vot determină de altfel presa să se arunce orbeşte pe orice cifră, dezinformând populaţia. [aceasta contribuie şi la un efect colateral: vin nişte indivizi cu reflexe totalitare şi interzic sondajele, deocamdată cu o lună înainte de alegeri …]

Faptele:

Cotidianul, Realitatea TV şi alte publicaţii online prezintă în termeni nepoliticoşi un sondaj bizar dat publicităţii de către Data Media. Departe de mine gândul de a fi un susţinător al lui Geoană sau să am aprecieri pozitive la adresa domniei sale, însă titlul comun utilizat de Cotidianul şi Realitatea TV reprezintă o bădărănie: „Geoană îl ajunge pe Băsescu într-un sondaj prostănac”. În plus, aşa cum o să argumentez mai jos, modul de citire a sondajului este profund eronat.

Problema:

1. Sondajul cu pricina nu măsoară încrederea în personalităţi. Întrebarea cu pricina, disponibilă în .pdf-ul către care există un link la sfârşitul articolului din Cotidianul, se referea la părerea pe care respondenţii o aveau despre fiecare dintre personalităţile din listă. Prin urmare cifrele nu pot fi comparate cu cele privind încrederea, altfel decât în scopul de a vedea diferenţele dintre încredere şi imaginea generală a potenţialului candidat.

2. Opinia şefului de la Institutul Pro cum că el nu crede datele este una complet neinformată. Dacă aş avea un astfel de angajat l-aş ruga ca mai întâi să se documenteze, să gândească şi apoi să vorbească.

3. Ziaristul care preia ştirea se vede treaba că nu a citit materialul din care a produs ştirea.

4. Angajatul Data Media explică corect în articol de ce ies rezultatele aşa cum ies. Din păcate Data Media a ales ca strategie de prezentare a datelor utilizarea unui termen preţios prin raritatea sa şi oarecum lipsit de conţinut „topul favorabilităţii”. Mai mult, utilizând cuvântul top, agenţia de colectare a datelor a sugerat exhaustivitatea, ca şi cum respondenţii şi-ar fi dat cu părerea despre toate persoanele din România, indicând dacă au o părere bună sau rea despre ele. Cum însă în listă erau selectate doar câteva nume (opţiune absolut firească de altfel), ierarhia respectivă s-ar fi putut numi, respectând adevărul, „Imaginea publică a unor oameni politici” sau ceva de genul acesta.

Concluzia:

1. Sociologii încă au mari dificultăţi în a transmite presei cifre corecte şi inteligibile, educând-o ca să poată beneficia cu adevărat de rezultatele unor sondaje.

2. Presa mai are mult până să devină, la rându-i, profesionistă.

Full Text/Citeşte textul complet...

Sci-Fi magazin

Am zărit, întâmplător, Sci-Fi Magazin la un chioşc de ziare. Am cumpărat-o plin de speranţă. Am fost impresionat plăcut: majoritatea povestirilor sunt de bună calitate, preluate cu copyright cu tot. Fără să strălucească, tiparul este de calitate acceptabilă: 80 de pagini A4, foaie lucioasă, paginaţie fără fisuri majore, făcută probabil în Word. Nu există grafică, dar asta contează mai puţin pentru cei care iubesc literatura SF pentru conţinutul ei. Preţul este modic: 5 lei.

Abia aştept numărul 2!

Full Text/Citeşte textul complet...

Remeş ...

Era un personaj compromis încă din legislatura 1996-2000.

Numele parcă îl marca: cum să te cheme în acelaşi timp şi Decebal şi Traian?? Vă daţi seama ce mai bătălii interne avea de dus în căutarea compromisului toleranţei?

Spunea răspicat lucruri care puteau fi uşor catalogate drept prostii.

După ce partidul a decis că nu mai susţine o alianţă nefuncţională (CDR), a desprins o aripă, trecând alături de – între alţii – cel ce avea ulteriori să îl „îngroape” – Mureşan.

Tăriceanu ar fi trebuit să îi ceară lui Remeş demisia în alb încă de la începutul poveştii cu DNA. Ce e drept, diversiunea „ţuica şi caltaboşii” făceau iniţial povestea destul de incredibilă… Acum, în mod normal, Tăriceanu ar trebui să se gândească şi el la demisie … Problema este că nu poate. România riscă să piardă (şi probabil o face) subvenţiile venite de la UE pentru agricultură (detalii: aici). Cine era ministru la Agricultură? Remeş! Mai probabil vina nu este însă doar a lui Remeş, ci e combinată cu gestiunea Flutur asupra ministerului în cauză. Tăriceanu are o singură opţiune: rămâne premier şi caută să îngraşe porcul în Ajun. Altfel, demisionar şi cu responsabilitatea subvenţiei agricolă pierdute pe cap, PNL va rămâne 4 ani în afara parlamentului… Mă întreb în ce măsură în ce măsură poziţia lui Tăriceanu din partid ar putea fi ameninţată de toată povestea alegerii neinspirate a unor miniştrii (Remeş nu e singurul. Cel puţin Orban este în aceeaşi situaţie).

Pe de altă parte, diversiunea „ţuica şi caltaboşu’”, plasarea casetei de către DNA la TVR, istoria recentă a disputelor politice PD-PNL-PSD, duc cu gândul la mârlănii ilegale. Cred că într-un stat cu o presă şi o justiţie mai independente, toată povestea ar fi condus la compromiterea politică definitivă a principalilor actori implicaţi: Tăriceanu şi cine-o-fi-în-spatele-intoxicării. Ca şi în cazul lui Adrian Năstase, va mai dura probabil încă un număr de ani până cei doi (sau mai mulţi) vor ieşi pe uşa din dos a politicii româneşti.

Cât despre Remeş, el este doar un soi de reziduu rămas surprinzător pe ţeava de scurgere a istoriei, cu maniere şi cunoştinţe inferioare standardelor contemporane. Chiar mă mir cum de a reuşit să mai apară încă o dată în prim plan.

Full Text/Citeşte textul complet...

Statul poliţienesc

Mălina îmi zicea ieri că am început să înlocuim o ideologie totalitară cu o alta, dar că, în cazul comunismului oamenii mai obişnuiau să realizeze că ceva e în neregulă.

Noua ideologie autoritară prin manifestări este vizibilă la tot pasul. Iată trei exemple de prin ziarele din ultima vreme:

Darwin, exclus din manualele de biologie ? - despre interzicea libertăţii de gândire

Fără sondaje în timpul campaniei electorale - despre interzicerea libertăţii de expresie

Povestea cu flagrantul lui Remeş difuzat la TVR - despre controlul puterii asupra televiziunii (cum naiba a ajuns caseta de la DNA fix la TVR?????) [vezi postul următor pentru opinia despre conţinutul poveştii cu Remeş]

Dacă ultimul exemplu poate fi văzut doar ca o dovadă de mârlănie din partea tuturor celor implicaţi, primele două reprezintă încălcări grave ale normelor la care aderăm formal. Nu are rost să intru în detalii, ele fiind dezbătute din plin (de exemplu aici, aici, aici, sau aici), doar le consemnez protestând din răsputeri la dorinţa unora, declaraţi „democraţi”, de a închide gurile şi îmbâcsi minţile :(

Full Text/Citeşte textul complet...

Capacitatea de a comunica

Am scris mai demult, despre faptul că românii, intrând rar în relaţie cu alţi indivizi, nu ştiu să comunice şi ofeream între altele argumentul mesajelor primite pe adresa ICCV: lipsite de formula de introducere, adesea formulând cereri din care nu se înţelege obiectivul, de multe ori fără să poţi pricepe cum se numeşte expeditorul.

Primesc acum un mesaj care mă întreabă dacă am mai făcut campanii pe blog şi îmi solicită să ofer un preţ. Mesajul este semnat, are formulă de introducere etc., ceea ce reprezintă oricum un progres :). Expeditorul spune că ar avea adresa mea de la o persoană pe care, după nume, nu cred că o cunosc. Cum adresa mea de e-mail este cât se poate de publică, mesajul ia deja un punct în minus.

Expeditorul mi se adresează la „per tu”, ceea ce nu mă deranjează în mod normal, însă nu şi atunci când de fapt acest „per tu” sună a o luare de sus, şi când este inclus în deschiderea unei comunicări care ar avea scopul să deschidă o relaţie de afaceri :))). Încă un punct în minus.

Persoana de la care mi se spune că ar fi oferit adresa mea de e-mail, este indicată şi printr-o adresă de blog. Mă întreb dacă nu cumva este de fapt vorba de un soi de mesaj gen „moştenitorul-nigerian-care-are-nevoie-de-un-cont-în-care-să-transfere-o-sumă-mare-de-bani-din-care-îmi-va-da-şi-mie-un-comision”. Încă un punct în minus. Sau poate un indiciu că scopul comunicării era altul?

Expeditorul, în cazul în care intenţiile sale sunt reale, îmi zice că este interesat ca să contribui la făcut „campanii pe blog”, fără a preciza măcar vag conţinutul, durata, condiţii etc. Mai multe puncte în minus.

Indiferent de scopul mesajului, lucrurile sunt clare: expeditorul (spammer, „nigerian”, sau persoană bine intenţionată) nu are habar cum să comunice decent.

PS. Pentru orice eventualitate, precizez că nu sunt dispus să fac campanii pe net pentru nimeni, exceptând eventualitatea că primesc minim 300.000 Euro pentru asta, caz în care mai mă gândesc la propunerea respectivă …

Full Text/Citeşte textul complet...

Leapşa: de-a administraţia publică

Preiau de la Cristi o leapşă iniţiată pe aici, dacă i-am nimerit bine sursa, o leapşă despre ce ar fi de făcut ca să îmbunătăţeşti activitatea administraţiei locale.

Tentaţia iniţială a fost să spun că nimic, evoluţia curentă fiind clar către bine. Administraţia locală este mai uşor de controlat decât cea centrală, oamenii văd imediat ce se face şi cum se face şi chiar dacă sunt încă numeroase probleme, evoluţia este mai mult decât pozitivă. Excepţia majoră este Bucureşti-ul, strâmb împărţit în sectoare lipsite de identitate şi conţinut, dar şi aproape complet netransparent, atât la nivel de Primărie Generală, cât şi de Primării de Sector. Cauza rezidă în primul rând tocmai în diviziunea incertă a responsabilităţilor între sectoare şi Primării, în lipsa sentimentelor de apartenenţă dezvoltate de cetăţeni fată de propria Primărie.

Ce aş face? Iacătă:

  1. Aş da mai multă putere Administraţiei Locale, inclusiv în colectarea resurselor, în detrimentul Administraţiei Centrale.

  1. renunţa la centralism (este în strânsă legătură şi cu punctul anterior). Efectul ar fi diminuarea distorsiunilor inter-regionale importante în dezvoltare, dar şi asumarea identităţilor locale, în principal în Bucureşti – unde oamenii continuă să confunde administraţia locală cu statul şi zic despre orice altă localitate românească că ar fi „o comună”, lipsită de importanţă :(

  1. stimula discuţia despre diferenţa dintre Stat şi Primărie. Cele două sunt instanţe diferite nu doar ca etichetă, dar şi funcţional şi ca mod de relaţionare cu societatea, deşi în ultima vreme, am continuat să aflu de la indivizi cu pretenţii intelectuale că nu ar fi aşa …

  1. În Bucureşti: aş desfiinţa sectoarele, eliminând tradiţia năroadă pe care o perpetuează de pe vremea „petelor” interbelice”. Le-aş înlocui cu unităţi administrative mai mici şi mai omogene, precum în Budapesta sau în Bruxelles. Am putea avea „sectorul” sau „comuna” Giuleşti, Cotroceni, Ghencea, Drumul Taberei, Moşilor, Colentina, Militari, Titan, Pantelimon, Sălăjan, Dămăroaia, Crângaşi etc., fiecare cu identitate proprie, cu probleme mai uşor de gestionat etc. În acest caz aş acorda Primăriei Generale mai multe atribuţii, menţinând însă tot aparatul de furnizare a bunăstării (asistenţă socială, şomaj, ajutoare etc.) la nivelul noilor sectoare. Tot acolo s-ar afla spaţiile dintre blocuri, parcurile, curăţenia, dar străzile şi planurile urbanistice le-aş plasa la primăria generală. Ca alternativă, aş putea accepta actualele sectoare, însă cu consilieri aleşi în circumscripţii precum „comunele” propuse mai sus. Iarăşi însă, aş muta din atribuţiile sectoarelor către Primăria Generală (nu e o centralizare, ci o opţiune pragmatică: e vorba de un singur oraş, aşa că e stupid să împarţi planificarea urbană în bucăţele!).

Gata, mă opresc aici. Pasez leapşa lui Claudiu şi lui Adrian, îl aştept pe Mirel la replică (l-a stimulat deja Cristi), iar pe Magda o rog să zică ce ar putea face Administraţia Locală în plus pentru educaţie.

Full Text/Citeşte textul complet...

Pe la începutul anului, mi-am depus dosarul ca să devin CS II (adică cercetător ştiinţific gradul II, echivalent al conferenţiarului din învăţământul superior). ICCV a organizat un concurs, mi-a propus dosarul la Academie, iar Academia l-a analizat şi l-a avansat către Autoritatea pentru Cercetare, care la rându-i se pregăteşte să îl trimită la Ministerul Educaţiei (MECT), unde o Comisie de Ştiinţe Sociale îl va analiza şi, dacă îl va găsi bun, îl va trimite la o Comisie pentru Titluri Universitare, care, după ce îl va analiza, îl va trimite la Ministru ca acesta să semneze un ordin prin care pot deveni CS II. (sper să nu fi încurcat cumva etapele!)

Pentru asta am întocmit, conform legii, un dosar, incluzând alături de un CV exhaustiv şi de descrierea sumară a unora dintre 'realizările' mele (cărţi, granturi, articole etc.) şi copii după toate publicaţiile realizate în ultimii 5 ani. A rezultat o mapă şi o cutie voluminoasă şi grea de hârtie de xerox în care se aflau cărţile publicate şi copiile după articolele apărute prin varii locuri, aşa cum mi-o cerea legea.

Cutia fiind grea, ICCV nu a mai trimis-o la Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS). Zilele trecute, cei de acolo au sunat întrebând de ce e dosarul incomplet, sau mai exact de ce e aşa de subţire. Fără dovada concretă (copie xerox) că am publicat cele minim 4-6 articole şi o carte, dosarul nu ar fi fost eligibil pentru aprobare.

Am luat cutia în braţe, am pus-o în portbagaj, am cărat-o apoi până în biroul unde ajunsese restul dosarului. „A, eu nu vă iau cutia aia, că nu suntem cărăuşi!”, m-a întâmpinat o doamnă amabilă. „Puneţi în ea doar copii după câte articole este minimul şi o carte că atât trebuie.” Un pic năuc, întreb câte articole trebuie. „Nu ştiu, scrie în lege, aia e Comisia cea care trebuie să decidă, aici e doar Oficiul Juridic” (parcă Oficiul Juridic a zis că era acolo, dar nu bag mâna în foc, în ultima vreme aud destul de prost!). Am înghesuit şi eu în mapă o mână de copii după articole, am mai băgat pe N.V. şi o carte în plus şi am plecat. Am luat cu mine şi cutia, care acum zace în portbagaj alături de cutia Mălinei, ambele rod a multe ore pierdute xeroxând materialele cerute.

M-am gândit apoi că în lege zice să pun acolo, în cutie, dovezi care să ateste că am scris cu adevărat tot ce am declarat prin CV că aş fi scris. Pe de altă parte, nici cei de la ICCV, nici cei de la Academie, nici cei de la ANCS, nici de la diversele Comisii nu sunt cărăuşi şi nu sunt vinovaţi că eu am scris mai mult decât minimul cerut pentru a deveni CS II. Aşa că va trebui probabil să îmi ascut bine simţurile şi să întind antenele, ca să aflu când ajunge dosarul la MECT, să duc cutia alături de el …

Full Text/Citeşte textul complet...

Rugby

Echipa României e departe de a fi rupt gura târgului la Cupa Mondială de Rugby. Poate puteam bate Italia dacă din când în când mai dădeam drumul la balon şi pe trei sferturi. S-a muncit mult şi cu multă crispare pentru o victorie la limită cu Portugalia. Nu am contat cu Scoţia. În schimb, dezinhibaţi, s-a prestat onorabil cu Noua Zeelandă.

Ceea ce m-a impresionat a fost însă faptul că băieţii aceia mari, aproape butucănoşi, cântau din suflet imnul ţării. Chiar aşa cum e el, ales neinspirat, cu o melodie nu tocmai mobilizatoare, aruncând din start vina pe alţii pentru eşecurile proprii, Deşteaptă-te române este imnul nostru şi se cuvine să îl cântăm în astfel de ocazii. Ceea ce multe alte echipe naţionale nu o fac, băieţii de la rugby au făcut-o din plin.

Şi mai mi-au plăcut suporterii români, probabil în marea majoritate români ce au migrat în Franţa, respectiv Scoţia, care se bucurau şi susţineau echipa ori de câte ori aveau prilejul.


PS. Nu are rost să fac un label nou, aşa că post-ul ăsta intră la ... fotbal! :))

Full Text/Citeşte textul complet...

Un panseu de la Mălina

Mălina mi-a zis ceva de genul următor: corupţia este atât de puternică în ţara asta încât a fost nevoie să se aducă un rege german. Iar primul moştenitor al acestuia născut în România (şi care a ajuns rege), a fost deja unul corupt…

Full Text/Citeşte textul complet...

Spectatorii

Mă gândeam de ceva timp să scriu despre asta. Mă stârniseră meciurile de Diviza B, pe stadioane pustii, sancţiunile primite de Rapid, Steaua, Dinamo, pentru a juca cu stadionul gol. S-a adăugat acum şi inabilitatea managerială a Stelei de a umple tribunele la meciul cu Arsenal.

Dacă reducem ecuaţia fotbalul la câţiva termeni, aş zice că, începând cu sfârşitul secolului XIX, lucrurile se petrec în felul următor:

· nişte băieţi aleargă după o minge

· spectatorii vin şi se uită, se distrează, îi susţin pe băieţi prin încurajări (devin al 12-lea jucător), şi asigură echilibrul financiar al întregii chestiunii, plătind bilete, cotizaţii de socios, cumpărând fulare, tricouri, brelocuri, steaguri, fanioane etc.

Oricine a jucat pe computer jocuri de management sportiv, poate spune o grămadă de lucruri despre importanţa suporterilor în gestiunea clubului.

Hai să vedem cum e la noi: cluburile nu sunt deloc interesante financiar de prezenţa suporterilor. Vine un „investitor” dornic de consum ostentativ şi oferă – mai degrabă sieşi decât poporului – circ, fără pâine. Dacă suporterii îşi plătesc au ba biletele, acesta este mai puţin important. Banii de la spectatori şi din comercializarea materialelor legate de echipă nu prea contează în bugetul clubului.

De aici şi luptele continue dintre cluburi şi spectatori, pe care le identificăm imediat la noi: Petrolul (acum Moreni, cândva Ploieşti :( ), Steaua, Dinamo, Universitatea Craiova, Poli Timişoara (sau AEK, sau cum s-o mai fi chemat echipa care azi joacă la Timişoara) le experimentează permanent. Progresul (fost Naţional, fost Progresul Vulcan, fost Progresul), Sportul Studenţesc, dar şi o grămadă de echipe de Liga I (din fericire din ce în ce mai puţine) şi mai ales din Liga II joacă acasă fără a avea decât o mână de suporteri. Legătura dintre suporteri şi echipă a fost în toate aceste cazuri ruptă uşor-uşor de un management necugetat al clubului, nu neapărat al actualilor proprietari, ci mai degrabă întins pe perioade de decenii. În unele cazuri, legătura, deşi slăbită, se menţine prin performanţe izolate şi ar putea redeveni puternică în caz de continuitate în reuşite sportive.

Aşa că, degeaba se vaită manageri şi patroni de club că spectatorii sunt nişte bădărani. Relaţia curentă reflectă modul în care fotbalul românesc a evoluat şi capacitatea cluburilor de a îşi atinge scopul primordial: acela de a asigura un leisure plăcut şi de a acţiona ca o marcă identitară.

De aceea îmi plac echipe mai mici, precum Oţelul: fără a fi un suporter al gălăţenilor, trebuie să notez că au avut mereu suporteri în tribune, chiar dacă echipa a jucat adesea prost.

Full Text/Citeşte textul complet...

Democraţie?

Un argument invocat în defavoarea guvernului minoritar al României: „nu este posibil ca o minoritate să dicteze majorităţii, aşa că guvernul nu reuşeşte să îşi treacă prin Parlament ordonanţele. Prin urmare nu putem vorbi de democraţie, mai ales că grupul de la puere nu reprezintă o majoritate”.

Hai să vedem la ce servesc Parlamentele, de ce au fost ele înfiinţate: în esenţa, acolo diferitele grupuri din societate îşi desemnează reprezentanţii, iar aceştia dezvoltă soluţii de compromis asupra modului de administrare a societăţii (i.e. asupra modului de guvernare).

Hai să vedem ce se petrece când ai o coaliţie de 60% la guvernare: ea îşi trece prin Parlament legile netulburată, impunând minorităţii părerea majorităţii.

Dar dacă este vorba de un guvern de compromis, susţinut în absenţa existenţei unei majorităţi? Păi atunci, de fapt, nu mai ai minorităţi din punct de vedere al raportului faţă de putere. Tot atunci, Parlamentul este în mod evident mai puternic decât unealta sa, Guvernul (să nu uităm şi etimologia termenului de Ministru – servitor).

Care variantă o fi mai democratică? Părerea mea e simplă: cea care rezultă din structura voturilor de la ultimele alegeri şi din negocierile duse în Parlament pe această temă.

Full Text/Citeşte textul complet...

Becali prodest

Ştire: Guvernul a anunţat că iniţiază o subscripţie publică pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, cotizând o sumă importantă de la bugetul statului.

Nu o să comentez despre legitimitatea actului (de ce nu s-ar cotiza şi pentru o Catedrală catelică, Adventistă, Bivolariană, Atee etc., că doar şi aceşti români sunt contribuabili?), însă o să mă întreb cine o să fie principalul beneficiar.

Din punct de vedere politic, principalul beneficiar o să fie cel care îşi va permite să cumpere – din nou! – voturi cu bani.

Altfel, ar putea creşte atractivitatea turistică a prăfuitei urbe bucureştene: am putea atrage turişti care să viziteze probabil cea mai mare construcţie religioasă a Mileniului III.

Full Text/Citeşte textul complet...

Citesc într-un post, pe un forum:

"[...] in Brasov eu nu am voie in niciun parc cu cainele pe cand cei cu copii au voie, asta in conditiile in care si eu platesc bani statului roman, si probabil ca mai multi ca majoritatea [...]"


Mă cutremur şi nu îndrăznesc să mai comentez nimic.

Ba da, mă întreb din nou de ce dracu' nu m-am hotărât să emigrez??????????

Full Text/Citeşte textul complet...