Un spectator fără creier sare pe teren şi loveşte un jucător. În opinia mea, spectatorul cu pricina trebuie dus direct la puşcărie, judecat cu celeritate şi poate zace în temniţă câteva zeci de ani.

Spectatorul se îndepărtează de victimă. Câţiva stelişti se bagă şi ei la bătaie şi lovesc cu picioarele inamicul. Aşa se făcea şi în epoca primitivă, când nu exista justiţie, ci doar instinctele primare erau cele ce călăuzeau oamenii.

La TV, un jurnalist, Mare OM, se jeleşte. Sensul a ce spunea el este, cu aproximaţie, după cum am înţeles eu vorbele sale, cam în felul următor „cum e posibil să elimini pe jucătorii Stelei! Ei doar s-au apărat! Acela e de vină, ce căuta pe teren, trebuie masacrat. […] Ce-o să facem cu băieţii ăştia, care e adevărat l-au lovit pe nemernic, dar s-au apărat, doar nu erau să îl lasă să-l omoare!”.

Subtitluri apar pe ecran, atmosfera este panicardă, pur şi simplu se îndeamnă la violenţă, intră în direct şi Marele Finanțator, nelipsit de la postul de televiziune respectiv, și nu doar de la el.

În opinia mea, cei ce îndeamnă astfel la violenţă, trebuie să împartă celula cu spectatorul descreierat din prima frază. În opinia mea, acolo este locul neardenthalianului de Horia Ivanovici şi a prietenilor săi, a căror continuă revărsare de invective şi de îndemn la violenţă îmi repugnă fantastic. Iar postul de televiziune ar trebui interzis, la fel cum şi stadionul Petrolului trebuie suspendat. Cred că există reguli clare ale CNA şi, respectiv, LPF, care reglementează astfel de situaţii.

Hai să vedem în ce măsură Marele Om Horia Ivanovici va mai continua să fie crainic TV. Eu zic că va nu are nici o şansă să fie măcar amendat. La urma urmei, a îndemna la violenţă e justificat, în minte omului de Cro-Magnon, dacă gestul este precedat de un eveniment violent.

Full Text/Citeşte textul complet...

Scriu această postare ca reacţie la (1) stângăciile pe care le-am observat în chestionarul recensământului; (2) revoltătoarele îndemnurile directe sau voalate de a nu răspunde formulate public de unii jurnalişti.

În orice ţară cât de cât civilizată ai nevoie de date clare care să permită proiectarea de politici de dezvoltare pe termen lung. Acest lucru constituie o axiomă a modului în care lumea se dezvoltă în prezent.

Gândiţi-vă la o companie cu 10 angajaţi şi încercaţi să îi proiectaţi bugetul. Aveţi nevoie să ştiţi ce costuri aveţi cu forţa de muncă: câţi angajaţi aveţi, cam cât de des se îmbolnăvesc şi au nevoie să fie înlocuiţi, care dintre ei ar putea veni să facă ore suplimentare (de aici nevoia de a ştii câţi copii au, dacă îngrijesc bătrâni, dacă au pe cineva cu nevoi speciale în familie etc.), care dintre ei are şi alte calificări şi la ce ar putea fi ele utile (deci e nevoie să ştiţi ce fel de şcoală are fiecare şi la ce cursuri de formare a fost) etc. Cu zece angajaţi e simplu. Dar gândiţi-vă că aveţi în schimb 100 de angajaţi. Sau 1000. Sau că guvernaţi 22 de milioane de locuitori. Sau poate că or fi 17 milioane?

Numărul de locuitori în sine e important: el spune câţi europarlamentari vor fi, care e forţa de muncă totală, care e baza de selecţie pentru naţionala de curling. Dacă se respectă tendinţa de care suspectez recensământul trecut (de a declara pe cei ce au migrat ca fiind în ţară), atunci vom avea pe hârtie o ţară mai mare, cu mai mulţi europarlamentari şi cu mai mulţi oameni fără loc de muncă decât în realitate. Consecinţa ar fi între altele că vom plăti mai mulţi bani din buzunar pentru a fi reprezentaţi la Bruxelles. Sau că toate politicile vor fi fundamentate aiurea, pe un estimat incorect al dimensiunii populaţiei.

Fiecare răspuns din chestionarul de la recensământ e important şi nu trebuie tratat superficial. Dacă îi declarăm pe toţi ortodocşi, aşa cum procedează adesea recenzorii, agreem tacit că este util ca să avem o producţie record de absolvenţi de teologie, aşa cum se petrece în prezent, când nu cred că există ţări europene care să ne bată la acest capitol. Evident, acest lucru se petrece tot din bani publici, adică din buzunarul nostru, de plătitori de impozite.

Recensământul este aşadar un exerciţiu de autocunoaştere al societăţii, absolut necesar pentru a putea decide ce resurse vor trebui alocate în următorul deceniu pentru educaţie, sănătate, religie, securitatea naţională, infrastructură publică etc. Spre exemplu, înregistrarea comportamentului de utilizare a Internetului poate constituie o sursă pentru politicile educaţionale (folosirea de aplicaţii educaţionale online, aşa cum face Irina, fiica mea, ca temă opţională pentru acasă) şi pentru cele fiscale (scutiri de impozit pentru cei ce furnizează serviciu de Internet în zone defavorizate pentru a evita acel digital divide ce este privit în lume constituie de mai bine de un deceniu ca un risc important de dezvoltare distorsionată).

Nu e vorba nici de „întrebări nesimţite”, aşa cum ar fi declarat „cetăţeanul Mircea Badea” sau de un „test naţional obligatoriu”, cum titra cotidianul central Gândul. În opinia mea, astfel de declaraţii şi titluri sunt iresponsabile şi reprezintă îndemnuri publice la furat bani din buzunarul meu de contribuabil şi mă aştept ca autorităţile să se autosesizeze în acest sens.

Sper de asemenea ca INS să reuşească să furnizeze o bază de date de calitate, accesibilă şi în scopuri academice şi administrative, aşa cum se petrece în UE (şi cum cred că reglementările UE o impun), nu aşa cum s-a întâmplat în trecut în România.

Prin urmare vă îndemn să răspundeţi responsabil la întrebările recensământului, ignorând stângăciile de care acestea dau uneori dovadă. (spre exemplu se precizează clar acolo că informaţia se înregistrează pentru toţi cei din gospodărie, inclusiv pentru cei temporar plecaţi; apoi, la partea de „caracteristici etnico-culturale”, de exemplu, se precizează clar că „fiecare persoană este liberă să-şi exprime propria opţiune, fără niciun fel de constrângere”; mă îndoiesc însă că recenzorul va sta să vorbească cu fiecare persoană în parte şi, oricum, cum ar putea discuta cu cei temporar plecaţi?)

Full Text/Citeşte textul complet...

Nuli

În campionatul de fotbal, Petrolul a învins sâmbătă Voinţa Sibiu după un meci slab, în care arbitrul a gafat permanent. M-am tot uitat prin presă după un comentariu despre cum s-a jucat. În ziarele de sport (ediţiile online) nu există absolut nimic în acest sens. Aproape toate frazele se ocupă de arbitraj. Dacă am numărat bine, sunt 7 articole în Gazeta Sporturilor, iar Prosport are fix unu. În ele nu găseşti practic nimic despre fotbalul jucat de cei de pe teren.

În Adevărul sunt două articole despre meci (care sunt în fapt aproape identice!), în Gândul este unul, în Evenimentul Zilei şi Cotidianul - tot câte unul, în Jurnalul Naţional şi România Liberă niciunul.

Pe site-urile de sport: Onlinesport – 2 articole, Sport.ro – unul, SportTotalFM – 6, DigiSport – 2 (video), DolceSport -1 (video).

De nicăieri nu am putut afla cum au jucat de fapt cele două echipe, în ce sistem, unde a avut fiecare dintre ele realizări şi unde au apărut problemele. Pentru jurnaliştii români totul se rezumă la a lista câte goluri s-au marcat, a pune titluri cât mai ţipătoare, a identifica greşelile de arbitraj şi declaraţiile belicoase. Noroc că Petrolul este o echipă normală pentru Europa, adică anormală pentru România, în care nu există un patron care să apară permanent şi să îşi exerseze graiul pocit în public, iar ziariştii să pice pe spate de înţelepciunea prostiilor debitate.

În presa locală ploieşteană: Republicanul (4 articole), Telegraful (1), Ziarul Prahova (1), iPloieşti (1), Informaţia Prahovei (nu a actualizat site-ul). Articolele sunt mai consistente, discută vag şi despre fotbal, observă că Petrolul a jucat îngrijorător de prost (deşi a învins pe merit). Presa sportivă prahoveană este, în opinia mea, în mod tradiţional una foarte slabă. De această dată (ca de fiecare dată însă în ultima vreme) se dovedeşte a fi peste cea centrală.

În presa locală sibiană: Rondul de Sibiu (un articol) nu se preocupă deloc de greşelile de arbitraj şi discută un pic mai mult despre joc. Fără a avea preocupări pentru tactica sau calităţile celor două echipe, articolul are meritul de a se concentra în primul rând pe ceea ce se petrecea pe teren şi pe implicaţiile din clasament, fiind mai puţin preocupată de senzaţional. În schimb, Turnul Sfatului (7 articole), CityNews (3), Ora de Sibiu (2). Tribuna (1) se încadrează în tendinţa de a discuta excluziv despre arbitraj.

Pe ansamblu, după ce mi-am petrecut o parte a dimineţii stârnit de slăbiciunile presei sportive centrale, nu îmi rămâne decât să observ că aceasta este doar un imens OTV, de o calitate mai redusă încă şi decât calitatea fotbalului din Liga I. Cu alte cuvinte este făurită după chipul şi asemănarea „Procesului Etapei”, aşa cum l-a proiectat Ioaniţoaia cândva, la ProTV, frecând la nesfârşit tema arbitrajului, împreună cu un „sobor” de invitaţi aflaţi prin studio sau la telefon.

Cât despre arbitraj, el rămâne acelaşi din vremea când actualul conducător al arbitrajului greşea în finala cupei în favoarea echipei despre al cărei patron, George Copos, se spunea că ar avea relaţii de afaceri cu respectivul arbitru…

Full Text/Citeşte textul complet...

Dixit

Dixit este un board-game simpatic. Sunt 86 de cartonaşe, de mărime destul de mare, cu desene pe care le poţi interpreta în varii feluri. Tocmai aici e ideea care stă la baza întregului joc: se oferă o interpretare a unei imagini, iar ceilalţi trebuie să ghicească despre ce imagine e vorba. Un soi de mimă, dar ceva mai complicată.


Pe scurt: unul dintre jucători alege o frază scurtă sau chiar o interjecţie, prin care descrie unul dintre cartonaşe, fără a arătat cartonaşul celorlalţi. Ceilalţi se uită la cele câteva cartonaşe pe care le au în mână şi aleg unul apropiat de descrierea pe care tocmai au auzit-o. Aceste cartonaşe se pun la un loc cu cel iniţial, fără a fi arătate celorlalţi, se amestecă şi se întorc pe faţă. Apoi fiecare dintre jucători (exceptându-l pe cel ce a ales imaginea cartonaşul iniţial) votează în secret cu ce cartonaş crede el că ar fi cel iniţial. La final se acordă puncte după o procedură nu foarte simplă, dar interesantă prin faptul că stimulează deopotrivă fantezia şi atenţia.

Cred că şi ideea, precum şi realizarea sunt la înălţime (imaginile de pe cartonașe pot fi văzute și aici). Mie mi-a plăcut Dixit, aşa că vi-l recomand…

Full Text/Citeşte textul complet...

Fortschritt

Am argumentat public de mai multe ori că limba este o fiinţă vie şi trebuie să evolueze. Mă număr printre cei care spun că nu trebuie să ezităm să preluăm în limba română cuvinte din engleză, sau din orice altă limbă, dacă acestea au darul de a facilita comunicare, crescând precizia limbii şi capacitatea ei de a descrie lucruri, acţiuni, sentimente.

Îmi vine acum în minte o altă întrebare: în această evoluţie a limbii, oare ce o fi bine să facem cu cuvintele ieşite din uz? Oare e util să le revigorăm, măcar din când în când? Sau putem începe să renunţăm la ele, aşa cum fac şi au făcut mereu toate limbile?

Oare dacă îmi pun gâtlegău şi pun pe mine un ogheal comit o inexactitudine?

Acesta este întrebarea esenţială. Şi imediat îmi vine în minte un posibil răspuns al stră-stră-strănepoţilor pe care încă nu îi am: „Succesurile strălucitoare ale educaţiei româneşti care e scrise în almanahe, nu e deloc inexactitudini. Scria şi pe defunctul goagle!

***

Recent, ministrul educaţiei a fost acuzat de proastă utilizare a limbii române pentru că a folosit cuvântul „inexactitudini”. Ministrul s-a apărat la ProTV arătând că termenul (sau mai exact opusul său: „exactitudine”) există într-un dicţionar. Ce e drept, nu este prezent şi în altele, utilizarea sa ieşind din uzul curent. Discuţia nu este o simplă scărpinătură după ureche, aşa cum sunt de regulă scandalurile între politicieni, ci are, aşa cum am argumentat mai sus, implicaţii mai adânci privind direcţia în care România îşi doreşte să evolueze.

Să fi greşit oare ministrul? Oare să fi fost mai firesc să observe că a folosi „inexactitudine” poate fi considerată o inexactitate, dând dovadă de responsabilitate? La urma urmei, așa cum a afirmat domnia sa în interviul de la ProTV, contează fondul (deci conținutul comunicării), nu forma (adică termenii folosiți).

Răspunsul este important: responsabilitatea constituie exact acea orientare valorică pe care studiul la care lucrez arată că ar fi cea mai valoroasă în a determina rezultate pozitive ale procesului educaţional. Sau o fi mai important ca ministrul să îşi salveze faţa spunând că „inexactitudine” e versiunea corectă şi nu „neexactitudine”?

La urma urmei, prefixul ne- fiind de origine slavă, după cum spune ministrul, iar „exact” şi familia sa provenind din latină, probabil că „neexactitate” trebuie eliminat din DEX, acolo unde, probabil din eroare sau din răutate împotriva guvernului, cineva a vârât termenul, care poate fi catalogat doar ca un avorton neruşinat ce întinează naţiunea şi şcoala românească.

În opinia mea, mesajul ministrului către elevi şi „norod” pare a fi simplu de decodificat: e important să ai mereu dreptate, responsabilitatea contează mai puţin. Parafrazându-l din nou pe ministrul, care este un domn "documentat", aş spune că ne va lua mai mult de 20 de ani până vom învăţa să ne purtăm responsabil.

Full Text/Citeşte textul complet...

În urmă cu mai mult timp remarcam calitatea comentariilor despre meciurile de fotbal din modestul campionat al Scoţiei. Zilele trecute am ajuns întâmplător la o emisiune de pe canalul german Sport 1 şi am rămas impresionat de nivelul discuţiei despre 2.Bundesliga.

În loc ca un moderator egocentrist să convoace 3-4 amici care să dea din gură despre Gigi, Mititelu, Borcea, Iancu şi alte mari caractere similare, cei doi comentatori se preocupau să identifice aspectele tactice, să afle unde s-a câştigat şi unde s-a pierdut meciul. Pe scurt, era un material de o oră, produs live, educativ, asemenea unei discuţii generale despre strategie şi tactică, indiferent dacă eşti sau nu interesat de fotbal. O discuţie între oameni care pricep ce se petrece pe teren şi nu sunt interesaţi doar de şuşanele şi „inexactitudini”.


Este ceea ce se întâmplă şi pe Tactic Zone, singurul blog de fotbal românesc pe care îl urmăresc. Autorul, care pare a-şi fi propus să rămână anonim, comentează atent modul meciurile care îl interesează, privind la alegerile antrenorilor, la modul în care aceştia înţeleg confruntarea, la felul în care se descurcă fiecare jucător şi cum toate acestea se încadrează în istoria recentă a jocurilor echipei.

Pur şi simplu este o bucăţică de Românie pozitivă pe care o regăsesc mereu cu plăcere şi unde intru, chiar dacă selecţia meciurilor comentate nu e tocmai potrivită cu agenda proprie. E ca şi cum ai citi o carte bună.

Full Text/Citeşte textul complet...

O piață pentru cronica de film

Nu prea apuc să văd filme, iar cronica de film nu m-a pasionat niciodată. Stârnit însă de o postare a lui Moş Crăciun, am deschis cronica din The Guardian pentru Midnight in Paris al lui Woody Allen. Am rămas plăcut surprins de calitatea comentariilor: o discuţie civilizată, utilă, educativă, cu doar vagi urme de „flame”.

Curios, am căutat prin ziarele româneşti cronici de film, să văd cum comentează cititorii. M-am uitat în Gândul, Cotidianul, Jurnalul Naţional şi Adevărul. Am observat că, de fapt, sunt foarte puţine astfel de articole, iar comentariile practic lipsesc.

Să privim însă la partea pozitivă a lucrurilor: apare spaţiu mare pentru … blogging, scris civilizat, obiectiv. Audienţa ar fi ceva ceva mai mică, însă absența comentariilor obișnuite de pe paginile ziarelor românești ar face ca ea să fi emai selectă… (e adevărat că, din păcate, cei care cumpără publicitate în România par a se uita mai puțin la puterea de cumpărare a audienței mediei pe care își plasează add-urile, cât mai ales la cantitatea brută pe care o constituie aceștia. Într-un fel acesta este și semnalul pe care l-a dat Ministerul Educației prin clasificarea curentă a universităților: size matters!)

Sper să am vreme într-o zi să mă lămuresc ce este cu această piață... Între timp, orice ajutor în acest sens este binevenit.

Full Text/Citeşte textul complet...

... până în gât. ...

Kosovo este o ţărişoară pierdută între identitatea albaneză şi cea sârbă. Aşa văd eu lucrurile. Aşa par a vedea lucrurile şi majoritatea guvernelor europene.

Mie Kosovo mi se pare că seamănă cu Republica Moldova. Guvernului de la Bucureşti nu i se pare la fel. De altfel România a refuzat să participe la întâlnirea central-europeană din primăvară, de la Varşovia, dat fiind că acolo se afla şi o delegaţie din Kosovo.

Să fi fost vorba de consecvenţă? Dacă mă gândesc la comparaţia cu Moldova, argumentul nu prea ţine.

Prietenia tradiţională cu Serbia, ţară aflată în relaţii conflictuale cu mai toţi vecinii? Eu cred că dacă eşti prieten cu cineva atunci eşti dator să îi spui atunci când greşeşte.

Teama că Ținutul Secuiesc devine autonom?? Mi se pare mie sau e vorba de o regiune săracă a României, care își atrage o parte importantă din venituri din ceea ce îi trimite tocmai guvernul central??

Prostie, îngâmfare, lipsă de viziune? Nu îmi permit să asociez astfel de atribute cu şefii diplomaţiei bucureştene.

Pot însă să privesc acuzator către Cotroceni şi către Palatul Victoria şi să întreb candid: de ce dracu’ nu am intrat în Schengen??? De ce dacă vreau să merg cu fiica mea de la București la Koln am nevoie ca soția să dea o declarație la notar cum că îmi permite acest lucru? De ce, dacă am mașină cu număr de România, sunt singurul pe care vameșii îl opresc la trecerea din Germania în Elveția? Unde e eficiența pentru care cheltuim bani publici pentru a întreține un aparat diplomatic dublu: Președinte + Ministerul de Externe?

Oare toate să se întâmple doar fiindcă Europa a decis să ne persecute? Sau să căutăm mai atent cauzele în ograda proprie?



Vă recomand pe aceeaşi temă şi editorialul de acum câteva zile a lui Ovidiu Nahoi.

Full Text/Citeşte textul complet...