Dragă cititorule (virgulă)

De la o vreme, a pătruns și în rețeaua mea de prieteni nebunia cu Bună (virgulă) Bogdan (virgulă).

Hai să explic, că poate nu sunteți la curent. Din câte am căutat eu pe net, povestea datează de prin 2006-2007. Cam de atunci am găsit discuții pe varii forumuri și bloguri despre cum e corect să începi un email. Alternativele mari și late luate în calcul sunt:

Bună, Bogdan,
și
Bună Bogdan,

Virgulele sunt cele importante aici. De la o vreme mi se scrie folosind prima variantă, care mie mi se pare cam agasantă.

Argumentul pentru folosirea primei variante este că substantivul în vocativ se separă în scris de restul părților de vorbire printr-o virgulă. Cea de-a doua variantă constituie o simplă extindere a modului de începere a unei scrisori („Dragă Bogdan,”), în care însă vocativul este format din ambele părți de vorbire (dragă+Bogdan).

Numai că, așa cum spune Diacritica, scrisorile politicoase nu prea încep cu un salut, ci cu o formulă de adresare.

Dar hai să vedem dincolo de inadvertență și să trecem sub tăcere și incorectitudinea ortografică (salutul e urmat în mod normal de semnul exclamării). Mie acel „Bună (virgulă) Bogdan (virgulă)” îmi sună precum o autentică punere sub acuzare. Cele două cuvine, puse pe același rând, separate cu virgulă, sunt precum un deget îndreptat ferm către mine, amenințător. Iar dacă la finalul mesajului e și acel prost obicei de a semna cu semnătura implicită și de a nu te obosi să scrijelești măcar inițialele, am deja măsura a câți bani găuriți dă adresantul pe mine.

Dar să revenim la formula de introducere: dacă tot suntem pedanți și respectăm vocativul, de ce nu am respecta și faptul că scrisorile încep cu formule de adresare: „Stimabile domn,”, „Prea respectabile gunoi,”, „Dragă Bogdan,”, „Iubitul meu inamic,”, „Simpaticul meu cunoscut,”? (asta ca să nu mai zic de folosirea diacriticelor)

Sau, dacă ținem neapărat la un salut urmat de accentuarea numelui, ca gest de prietenie, de apropriere, de ce nu o facem ca atare:
Salut!
Bogdan, știi la ce m-am gândit?...
sau
Bună ziua!
Bogdan, e bine să îți spun că ...

Mie așa mi se pare politicos. Dacă tot e să respecți regulile și să optezi pentru varianta lejeră de a fi neglijent, atunci poate că ar trebui să le respecți până la capăt? Sau poți fi relaxat până la un punct? Mi-ar place să aud comentarii, până relansez eu tema, face-to-face.

Cu prietenie (virgulă)
Bogdan

Full Text/Citeşte textul complet...

Exit-polls: (VI) Vox populi ;)

Eu credeam că m-am oprit din a posta despre exit-poll-uri pe runda aceasta de alegeri.
Dar iată că trebuie să dau cezarului ce e al ... IRES-ului, care a postat pe propriul site informație completă și mai mult decât atât despre cum a făcut exit-poll-urile din ambele tururi.

Bravos și link. Este util de citit chiar și dacă nu sunteți specialist în domeniu. Sunt lucruri interesante de învățat chiar și dacă aveți o diplomă în domeniu și o spun fără a fi encomiastic.

Oare va mai reacționa vreo altă casă de sondare?


PS. A se vedea și explicațiile suplimentare din comentariile la postările mele anterioare pe această temă, mai ales la cea de ieri.

Full Text/Citeşte textul complet...

După ce am explicat premisele, e momentul să vorbesc despre cauzele crizei exit poll-urilor. Am trei factori de care o să vă vorbesc: lipsa de resurse, preocuparea redusă pentru imaginea publică, group-think-ul.

Hai să recapitulăm. Principala grijă a unui sondor, conform manualului WAPOR/ESOMAR e să nu scadă încrederea publicului în ceea ce face. Pentru asta e nevoie în primul rând de transparență mare și explicații atente, și în al doilea rând de calitate ridicată a produsului.

Argumentul meu este că prima, reflectată în respectarea strictă a manualului WAPOR/ESOMAR o atrage pe a doua. Asta fiindcă obligă sondorul să își amintească ce are de făcut.

Am mai spus că la noi piața te obligă să lucrezi la costuri foarte mici. Acest lucru implică automat rabat la calitate. Dacă vii cu preț mult mai mare decât restul concurenților, nu ai cui să vinzi produsul, indiferent de faptul că este infinit mai bun decât al celorlalți.

Mircea mi-a atras atenția asupra marjelor de eroare în postarea sa de pe site-ul Romanian Election Studies (v-am zis că acolo nu am avut bani să vedem cum au decurs alegerile acestea, deși îi câștigasem și aveam contract în acest sens? Abilitatea celor ce gestionează cercetarea în România ne-a fost din nou de mare folos.) Marja de eroare, spune el, e un pic mai mare decât la simplu aleatoriu pentru că eșantionarea este de fapt cluster.

O să fiu un pic tehnic, non-sociologii pot sări acest paragraf, deși îl scriu simplificând enorm lucrurile: ceea ce se eșantionează sunt secții de votare. În interiorul lor se selectează indivizi. Dar cum acești indivizi nu sunt selectați din populația de votanți potențiali, ci din cea care votează efectiv, secțiile acționează ca și clustere, nu ca și straturi. Este prin urmare vorba de o eșantionare mai degrabă cluster decât stratificată. E adevărat că stratificarea (în selecția secțiilor) mai reduce din erori și dacă ai cunoaște a priori ratele de participare la vot ai putea ajusta (prin ponderare) (în opinia mea) eșantionul în așa fel încât să fie stratificat, însă acest lucru nu ar fi posibil la ora închiderii urnelor. Prin urmare rămâi cu o eroare mai mare.

Ca să scazi eroarea de eșantionare, ai nevoie de mai multe secții. Acest lucru înseamnă mai mare dispersie geografică, deci mai mulți bani. Dar ești pe acea piață de yesmeni de care am vorbit în postarea anterioară. Așa că ai șanse bune să dai chix în imaginea publică dat fiind că așteptarea este să ai o eroare mică, când tu lucrezi cu una mare.

Dar problema mea, ca sociolog, nu sunt problemele care explică de ce imaginea publică a sondării a avut de suferit, ci mai ales cum se poate face ca aceste probleme să nu mai apară. Și mă întorc la manual:

Niciuna din firmele de sondare nu a publicat numărul de secții în care a operat. Niciuna dintre ele nu a anunțat că lucrează cu un eșantion cluster. Exceptând IRES, nici o firmă nu a publicat eroarea estimată. Exceptând IRES, niciuna nu a indicat public, în scris, pe site-ul propriu sau pe cel al beneficiarului, mărimea eșantionului cu care lucrează. Informații despre cum au fost realizate interviurile, tipul de selecție în secție, întrebările adresate, procedurile de ponderare folosite, acoperirea geografică a sondajului, în fine, tot ceea ce spune manualul WAPOR/ESOMAR … ei bine, acestea sunt inexistente din păcate.

Poate astfel de informații par prea complicate. Uite aici un link către raportări din SUA: 2014, 2004. Parcă 2004 e anul acela când exit-poll-urile au estimat greșit rezultatele la americani? Dar parcă la ei casele de sondaj au dat detalii despre ce au făcut și s-au asigurat că își respectă profesia, ca să prevină scăderea încrederii și a plăților dacă greșesc cumva.

ARP a atins culmile non-raportării: întreaga presă i-a făcut publicitate vorbind despre un exit-poll care nu a existat, dar nici nu a fost negat foarte hotărât.

Al treilea factor este group-think-ul. E interesat de observat că toți eram convinși că Ponta va fi învingătorul. Mulți spun că până și Iohannis era sigur de asta. Era greu de crezut că staff-ul PSD va fi atât de prost și de nerod (da, acestea sunt cuvintele potrivite) încât să piardă a treia oară la rând alegerile prezidențiale pe care le avea în mână. Dar PSD și-a manifestat din nou aroganța, contagioasă, incredibilă pentru un partid de stânga (dar chiar sunt Năstase, Geoană sau Ponta oameni de stânga?? Oare refacerea lui Ponta în Dubai chiar este un gest de om echilibrat în condițiile în care Guvernul care îi plătește salariul nu a propus un buget??). Ca și în 2004 sau 2009, staff-ul PSD a celebrat victoria după turul I, așa cum dinamoviștii s-au pregătit cândva de Liga Campionilor.

Sondajele au indicat constant în cele două săptămâni dintre tururi că lucrurile vor sta altfel. E adevărat că nu au devenit publice, dar sondorii observaseră, din câte știu, încă de la finalul rimei săptămâni dintre tururi că diferența dintre cei doi era deja în marja de eroare. Numai că ce devenea public era imaginea falsă despre victoria lui Ponta. Și pe acest fond sa instalat group-think-ul, făcând ca două dintre sondaje să dea rezultatul despre care credeau că este credibil sau în care sperau, sau poate chiar făcând ca operatorii de teren ale acestor case să raporteze ce credeau că șefii lor vor să audă.

E meritoriu în acest context faptul că CURS și IRES au indicat rezultate în direcția corectă. Dar, în opinia mea, cele două case sunt de blamat că, la fel ca acum 5 ani, la fel ca acum un an, la fel ca mereu, nu încearcă să pună presiune pe piață pentru a crește nivelul de profesionalism al acesteia și, implicit, al lor. Acest lucru este simplu, așa cum am argumentat mai sus. Presupune doar respectarea simplă a manualului ESOMAR/WAPOR care nu arată întâmplător așa cum arată.


Bref, România nu a pedepsit doar aroganța Marelui Plagiator, dar ne-a oferit din nou ocazia să învățăm că yesmenii se pârlesc până la urmă, că nu e suficient să ne ducă mintea ca să fim profesioniști, ci e nevoie de multă muncă, iar a face politică simultan cu a sonda opinia nu prea merge. Am mai învățat că trebuie să avem încredere în rezultatele bine culese și să le prezentăm ca atare. Nu este suficient faptul că, spre exemplu, CURS a fost cel mai apropriat de rezultatul corect, dacă nu l-a prezentat ca atare.


O campanie de presă prin care să discutăm despre marja aceea de eroare, despre cum faci să crești numărul de puncte de eșantionare și prin care IRES și CURS să explice cum ar putea să fi fost mai aproape de rezultatul final, ar mai curăța și piața de firmulițe de sondare care fac treaba după ureche: ele ar învăța cum se fac lucrurile, iar prețurile pe piață ar crește.

Full Text/Citeşte textul complet...

Exit-poll: (IV) elemente de fundal: piața pe care lucrează sondorii

România este o țară interesantă. Oamenii din ea se bucură adesea așa de tare să audă ce își doresc, că nu sunt dispuși să plătească pentru o evaluare corectă.

Uite un exemplu: să zicem că ești o agenție publică, comanzi un sondaj, și prezinți rezultatele public. Ai făcut sondajul pentru că vrei să îmbunătățești calitatea serviciilor pe care le oferi, fiindcă vrei să te asiguri că acei cetățeni care vin la tine pleacă mulțumiți de modul în care au găsit soluțiile pe care le căutau, pentru că vrei ca ai tăi angajați să aibă un serviciu mai liniștit.

Dar când faci sondajul, decizi că te pricepi mai bine și tai din chestionar tot ce ți se pare inutil, că, la urma urmei, te pricepi mai bine decât cei de la casa de sondare. Iar când faci publice rezultatele, în conferință de presă, ceri să vezi PowerPoint-ul cu multe zile înainte, și tai din el tot ce crezi tu că nu e relevant. Întâmplător, ce crezi tu că nu e relevant sunt părțile despre care consultantul insistă să îți spună că sunt esențiale. Dar ce contează asta, din moment ce acelea pot fi interpretate ca fiind locuri în care poți să îți îmbunătățești activitatea iar tu ești o agenție care funcționează perfect?

Prin urmare, sondajul e maltratat de la început, de la designul chestionarului. Cenzura apare apoi la rezultatele care nu sunt conforme cu ce știai tu dinainte. Și plătești bani pentru asta doar fiindcă nu ai încotro, așa că preferi o firmă ieftină. Cât mai ieftină.

Mi-a fost simplu să dau exemplul beneficiarului agenție publică. Dar sunt atât de multe momentele în care publicitatea pe care o văd la TV include erori flagrante, încât îmi amintesc de creativi, bine plătiți, acceptând ca rezultate a testărilor lor doar acele sondaje sau interviuri de grup care confirmă propria creație. Iar ele, firmele de publicitate și agențiile publice sunt cam principalii clienți pe piața de sondaje și analize sociale.

O piață care prezintă prin urmare o nișă fantastică pentru yesmen și „merge și așa”. De ani de zile, dacă vrei să organizezi o licitație de atribuire a unui contract pentru un sondaj, cum dovedirea calității în domeniu e complicată, iar singurul criteriu acceptabil legal la departajare e cel al prețului cel mai mic, riscul de a ajunge să lucrezi cu o firmuliță complet deprofesionalizată este enorm.

Astfel de firme împânzesc piața, oferind prețuri mici, mici de tot, și creând așteptări clare din partea clienților în ce privește costul real al sondajelor. Ceea ce pune presiune pe orice alt concurent să se alinieze la costurile cu pricina.

Dar costuri mici, înseamnă... Logan versus Megane, dacă vreți o comparație.
Sau să nu poți avea un staf un pic mai numeros.

Iar asta se va vedea dacă ajungi să faci un exit-poll. Fie dai rezultate la întâmplare, cum bănuiesc că au făcut unele agenții de sondare, convinse însă că fac lucrurile profesionist, fie te lupți cu lipsa de bani și scoți ce poți din puținul cu care ești silit să lucrezi, așa cum s-a petrecut cu altele.


Credeați că voi vorbi direct despre rezultatele de la exit-poll-uri? O fac peste două ore ;)

Full Text/Citeşte textul complet...

Dacă nu ați înțeles mesajul simplu al celor două postări anterioare, îl rezum în două fraze:
Toate exit-poll-urile au greșit estimarea. În același timp au realizat performanța de a se plasa departe de standardele propriei profesiei, la care au aderat voluntar.


Hai acum să explic mai pe larg starea de fapt. La cauze mă voi uita însă abia în postarea de duminică.

Standardele profesionale. Pe site-urile celor șase case de sondare și ale companiilor cu care au lucrat nu se regăsește aproape nimic din informațiile pe care ESOMAR și WAPOR le recomandă ca obligatorii în momentul difuzării de exit-poll-uri. Reamintesc că ARP nu a făcut exit-poll în turul II conform unui sfert de informație difuzată public de directorul firmei cu pricina, așa că m-am uitat la ce au făcut în turul I. CURS și Avangarde nu au realizat un exit-poll complet, ci se pare că s-au referit doar la populația din țară. Cum însă această informație nu a fost una clar transmisă, lipsind complet de pe site-urile celor două agenții de colectare a datelor, nu rămâne decât să folosesc cazul ca exemplificare perfectă pentru argumentul meu de aici.

Manualul ESOMAR/WAPOR încearcă să asigure faptul că informația transmisă de casele de sondare ajunge nedistorsionat la receptori. Bazat pe experiențe din lumea întreagă manualul acela, NERESPECTAT DE NICIUNA DIN CASELE DE SONDARE ce au făcut exit-poll-uri, spune ce trebuie să faci ca să te protejezi în fața erorilor și ca să informezi corect, cinstit, pe beneficiarii tăi direcți și indirecți.

De exemplu, se recomandă să menționezi dimensiunea eșantionului (doar IRES o face). Și să spui despre marja de eroare (doar IRES o face; trebuie spus că acum 5 ani CURS a făcut publice unele detalii la o săptămână distanță, iar față de alegerile europarlamentare, CURS a făcut publice unele detalii la câteva luni distanță).

Ei bine, aici e aici. Dimensiunea eșantionului și marja de eroare sunt legate. Dacă faci un eșantion simplu aleator și eșantionul acesta are cam 15.000 de cazuri, marja de eroare în care poți să garantezi cu o încredere de 95% că s-ar încadra un procent estimat la 50% este de +/-0.73 puncte. Dacă procentul acela e mai mare sau mai mic marja de eroare scade.

Știu că e mai greu cu cifrele, dar asta înseamnă cam așa: dacă o casă de sondare X a zis că Iohannis are 50,5% și a folosit un eșantion simplu aleatoriu de vreo 15.000 de inși, atunci de fapt Iohannis are intre 51,2% și 49,8%. (și putem avea 95% încredere că așa e!)

Mai departe: orice rafinare profesionistă a metodei de eșantionare (spre exemplu să îl faci stratificat) scade marja de eroare. Dacă volumul eșantionului crește, marja scade. Dacă eșantionul scade, marja crește. Spre exemplu, pe la 3000 de cazuri, marja de eroare este de 1,79% (pentru un procent de 50% garantat cu probabilitate de 95%).

Hai să judecăm acum ce au făcut sondorii noștri: IRES a avut cam 19.000 de cazuri. A raportat o marjă de eroare de 1,9%!!!!! Semnele acelea de exclamare le-am adresat și pe viu grai cui trebuia.

Restul casele de sondare nu s-au sinchisit să spună ce fel de eșantionare și câți indivizi au intervievat. Asta poate face un suspicios să se întrebe dacă au făcut cu adevărat sondaje :).

Lăsând gluma la o parte, e de așteptat ca fiecare din exit-poll-uri să fi avut măcar 10.000 de respondenți. Adică o marjă de eroare de cel mult 0,98%. Stratificarea eșantionului o poate reduce cu destul de mult. Dar și fără stratificare, tot ajungem sa observăm că, și dacă s-ar fi referit doar la votanții din țară, estimările caselor de sondare sunt eronate: procentele lui Iohaniss și Ponta sunt în afara intervalelor de încredere aferente cifrelor pe care le-au dat publicității.(vezi o sinteză a estimărilor respective la Ovidiu-de-la-colțul-străzii)

Sau poate nu o fi așa, și sunt și alte părți de populație neacoperite de exit-poll-uri. Cum însă cele șase case de sondare au uitat să ne ofere detalii în acest sens, nu avem de unde ști.

Bref: exit-poll-urile au nimerit pe lângă țintă și nici nu au respectat standardele profesionale din domeniu. Vă voi vorbi despre cauze și consecințe abia duminică.

Disclaimer. În postarea aceasta m-am referit ca exemple la IRES și CURS. Trebuie notat nu doar faptul că cele două companii au nimerit măcar câștigătorul, dar trebuie spus și faptul că m-am referit la ele fiindcă pe site-urile lor (mai ales la IRES) mai găsești câte ceva. La restul, e doar câte un site lipsit de conținut relevant. CSCI, de exemplu, a pus un grafic cu o plăcintă împărțită în două părți egale. Avangarde, Sociopol nu au pus nici atât. Alte detalii sunt oricum de negăsit pe nicăieri.

Full Text/Citeşte textul complet...

Exit-polls 2014: (II) profesioniștii???

În postarea precedentă v-am povestit cum de fapt nu au fost cinci exit-poll-uri, ci trei și jumătate.
Hai să vedem acum, dacă acestea au lucrat „by the book”, cum se lăuda directorul unei case de sondare.

Agențiile de colectare a datelor ce au produs sau despre care s-a spus că au produs exit-poll-uri, se fălesc cu faptul că fac treabă profesionistă. Câteva afișează la vedere pe site-ul propriu apartenența la ESOMAR și WAPOR, asociații internaționale ce promovează calitatea în cercetarea de piață și socială.



ESOMAR/WAPOR au inclusiv reguli clare (un soi de manual comun), indicând cum se face un exit-poll profesionist. CURS SA chiar include pe locul cel mai vizibil al paginii sale de Internet un link către acest manual.


Ghiciți câte din exit-pollurile românești au respectat manualul?


Pentru a răspunde am procedat astfel: am investigat site-urile caselor de sondare: Sociopol, IRES, Operation Research (cei ce culeg datele pentru CSCI), CURS SA, Avangarde, ARP (pentru turul I). M-am uitat de asemnea pe site-urile televiziunilor ce au plătit pentru produsele celor amintiți mai sus. Și am comparat informația existentă acolo cu ce scrie în manual.

Manualul e clar: are o secțiune mare despre ce trebuie să se raporteze după un sondaj ce devine public. Ei i se adaugă o parte consistentă ce aduce completări specifice pentru cazul exit-poll-urilor. Mai spune manualul că aceste informații trebuie făcute publice în mod cât mai explicit și că e o obligație a „sondorilor” să mențină încrederea publicului în sondaje și în meseria cu pricina.

Am selectat principalele prevederi ale manualului. Le listez în engleză, pentru că sunt leneș de felul meu și, în plus, știu că am cititori cultivați :). În listă am înroșit acele puncte atinse de toate casele de colectare a datelor. Am pus cu albastru pe fundal galben acele puncte atinse doar de unele agenții. Restul, adică ce nu e atins de nimeni, fie nu e inclus în rândurile de mai jos, fie a rămas cu font obișnuit.

Nu comentez acum, ci în postarea următoare, mai pe seară. Acum vă las să priviți datele.




Extrase din manualul ESOMAR/WAPOR
Ce trebuie să fie adus la cunoștință publicului după un sondaj/exit-poll:
• The name of the firm conducting and analysing the exit poll and its sponsor;
• Number of interviews;
• Whether the sponsor of the exit poll has any ties to political parties, candidates, political organisations or governmental bodies;
• Number of polling stations or sampling points and how they were selected;
• The sampling frame and the sample’s geographic dispersion and coverage;
• Any legal limits on data collection that might affect polling accuracy (e.g. minimum distance of interviewers from the polling station);
• Whether interviewing was conducted throughout the election day or for only part of the day and if people who have voted before election day have been included;
• Whether interviewers are part of a permanent field staff or hired for the occasion;
• How respondent anonymity is guaranteed (paper questionnaires, etc.);
• Which results are based on parts of the sample, rather than the whole sample;
• The interview schedule or questionnaire and instructions;
• A description of the precision of the findings, including estimates of sampling error;
• Monitoring and validation procedures (if any);
• The demographic and behavioural characteristics used for weighting;
• Response rates and item non-response on vote questions and any known non-response bias;
• General description of how estimates are made, the kinds of variables being used, and whether adjustments for non-response have been made and have known design effects.
Prevederi explicite pentru ce trebuie raportat după exit-poll (selecție)
• The universe effectively represented (i.e. who was interviewed), whether the poll sample included all adults or only eligible or likely voters, the geographic range of the poll (country, province, state, electoral district, city) and whether certain groups were excluded from the design (those without landline telephones or internet access, for example).
• The sampling method used.
• The method by which the poll was conducted (face-to-face, telephone interview, internet access panel, mixed mode etc.).
• The relevant questions asked.
• Certainly where tabular data are given, the full question wording must be included. On websites, the full question wording must be made available, together with, as a minimum, the answers for the weighted sample in total. These answers should include “Don’t know and non-response.”

(va urma ... mai pe seară)

Full Text/Citeşte textul complet...

Poate mai sunt oameni care își aduc aminte comentariile mele de după alegerile prezidențiale din 2009. Observam atunci destul de surprins câtă naivitate este în activitatea caselor de sondaj din România, sau, în fine, a celor cinci ce contribuiseră la patru sondaje din care trei se dovediseră eronate.

Am vrut să fac același lucru și anul acesta și am norocul că este cineva care mi-a ușurat munca: Ovidiu de la colțul străzii e cel ce s-a uitat și a discutat destul de în amănunt cum nu au nimerit cele patru-cinci exit-poll-uri procentele. Dar nu atât preciza estimării mă interesa (aici e simplu: nimeni nu a nimerit rezultatul, plasat la toate casele de sondaj în afara marjei de eroare, care pentru unii de transformă în marjă de oroare). Mai importante sunt cauzele pentru care toate estimările au eșuat.

Și totul începe cu această adevărată comedie a erorilor: câte exit-poll-uri au fost, de fapt???

Una din casele de sondaj implicate (ARP) susține că nu a avut nici un sondaj în ziua respectivă și că ei nu știu ce fel de rezultate a difuzat Realitatea TV! Cum însă ARP nu are nici un fel de anunț pe pagina sa de Internet, ci doar pe Facebook, pare că și-a băgat cineva coada pe undeva.

Comentariu pe pagina de Facebook a lui Ovidiu de la colțul străzii

Să fie clar: pagina oficială a companiei cu pricina nu spune nimic. Anunțul este făcut exclusiv pe Facebook, o rețea de socializare, nu de bussiness. La fel de bine puteau da dezmințirea la mica publicitate sau la avizierul blocului. Profesionalism curat, venit din partea unor oameni care au o bună părere despre munca lor. ARP a mulțumit pe Facebook și pentru promovarea gratuită de care au beneficiat duminică seară, semn că nu i-a deranjat (vezi screen capture)!

Sursa: https://m.facebook.com/AgentiaRatingPolitic

Și astfel rămânem cu patru sondaje.

Sau mai degrabă cu trei și jumătate...

Pe când pregăteam această mini-analiză, marți dimineață, îl aud la RFI pe Cătălin Stoica, directorul CURS, afirmând că el a spus la TVR că rezultatele sunt reprezentative doar pentru votanții din interiorul României, nu și pentru diaspora. Sunt convins că așa a făcut. Dar pe site-ul CURS nu se zice nimic în acest sens. Nici pe site-ul TVR. Nici pe site-ul Avangarde, partenerii celor de la CURS SA.

Așa că rămânem cu trei exit-poll-uri … și jumătate.

(va urma ... mâine dimineață)

Full Text/Citeşte textul complet...

Ian McEwan - Children's Act

Ian McEwan - Children's Act, 2014
Random thoughts about the novel:

1. This is that kind of book that reminds you what justice is about.

2. Another of Ian McEwan's introspections into what is life and how we use it.

3. A quite predictable silent switch for McEwan 's interests. This time the focus is on what some times ago it would have been called elder age. But in OUR contemporary world, being in your sixties is to live a second youth. I would say that this is the main message of the book: longer life doesn't mean a calm and long retirement; new challenges are to answer, new things to experiment, new situations to cope with, and love, fears, wisdom are always there, since we are still human and ... pretty much alive .

4. As always, McEwan's book is a fresco of small things that makes the real life lovely. I do wonder how my daughter would read this book 20 years from now, knowing what her parents went through , maybe understanding them better than they actually do right now, and knowing how society changed since.

5. Yes, McEwan would deserve a Nobel ;). However, not for this novel, which I found less convincing. The theme is exciting, but McEwan did not manage to accomplish a text of the same high level that we were used to retrieve in its novels. Some more refinement of the intrigue would have been required in my opinion.

Now, if you need a spoiler, read these keywords: 60 years old couple, divorce, euthanasia, children, custody, justice and religious beliefs, childlessness, children rights, justice and ethics, life as a judge, open marriage.

The book is structured on several plans, but they simply interpenetrate and support each other in building a coherent argument and delivering the main messages. Nevertheless, McEwan does net provide solutions, but rather formulates questions and points to fundamental dilemmas that humankind is currently facing.

If you are prone for more spoilers, check out these links : transblawg (includes reference to the enthusiasm with which the British legal community received the book), Maggie Galehouse's Bookish, and a video presentation by McEwan himself.

My rating for the book: 6 out of 10.

Full Text/Citeşte textul complet...

Best academic position ever!

Source: www.eiu.edu
In the spring, Romania advertised an open contest for the best job ever.
The winner does not need to be well-prepared, but persuasive. Learning at the work place is highly encouraged, therefore the successful candidate receives a sort of scholarship.

 
The scholarship will cover all tuition costs and the accommodation in the Cotroceni Palace, that is a large ... Vila, with many rooms, and domestic workers to keep it clean. The neighbourhood is nice, and includes a Botanical Garden, several restaurants and coffee places, if one needs more than the generous courtyard and the own kitchen. A shopping-mall is also in the nearby.

Source: healthcallings.com
Pocket money, gifts from business representatives, travel and conference costs are included as well. To be more attractive, side benefits such as car (with a driver), body-guards, free telephone and Internet, subscription to satellite and cable TV, invitations to art and sport events, etc. are also offered. Founding for research assistants is also available.

The initial contract lasts 5 years, and may include a 5-year extension for good behaviour! More important, it does not require any publishing, so any anti-plagiarism checks are excluded by default. there is no need to apply for third part grants, and there is no teaching obligation. Heaven on Cotroceni, isn't it?

The final selection of candidates is done democratically, through the vote of all citizens.
The vote is secret, and will be held in two rounds, in specially designed voting booths. The first of them, is on Sunday. People will cast the second ballot two weeks later.

There are 14 candidates, but only two actually matter. Among the rest, several defined themselves as losers, others compete for the sake of competition and to solve some personal needs, at least two enjoy (almost) free nation-wide advertising for their legal business.

Among the two actual competitors ... One has a plagiarized PhD (in law!!!). The other one is a non-charismatic German (and highschool teacher). The "cover letter/research plan" of none of them is stunning (check my other posts about the 2014 presidential elections).

One may say that one of them will get a scholarship that is too good for his abilities. But since there is no better one, the only pragmatic option is to enjoy the moment!


* I am indebted to Ozana and Călin for suggesting, on my Facebook wall, the metaphor with the school performer and the scholarship.

Full Text/Citeşte textul complet...

Vă tot vorbesc de câteva zile despre programele a șase candidați la președinție.

Iată evaluările finale (maximul posibil era 17; minimul era -17). Reamintesc că sunt făcute după criteriile, priceperile și evaluările mele.


Și iată și cum am dat punctele pe fiecare categorie:


Rezum totul în câteva fraze:

- Echipa lui Iohannis a conspectat atent Constituția și a căuta să propună lucruri concrete pentru fiecare atribut al președintelui. Lasă senzația că a înțeles cel mai bine ce are acesta de făcut. Programul însă e cam plicticos, mai ales că se pierde și în lucruri colaterale și care nu sunt de competența jobului pentru care aplică.

- Ponta nu spune mare lucru, dar are grijă să nu piardă spunând prostii. Programul său pare făcut pentru un public nu foarte sofisticat, mai degrabă nepreocupat de conținut.

- Programul Udrea e un dezastru total, prin lipsa de corespondență cu ce spune Constituția că ar trebui să facă un Președinte. În plus, promovează o agresivitate care în mod normal îndepărtează alegătorii.

- Macovei încearcă să câștige prin originalitate, nepropunând un program propriu zis, ci un decalog de 100 de puncte. Aceasta o penalizează însă permanent, pentru că e greu de spus dacă va știi ce să facă odată aleasă. Ca și în cazul Ponta, programul e preocupat mai mult de formă, decât de conținut. Ținta pare a fi un public boem, ce ar aprecia expresia artistică, pe baza unei bunăstări materiale deja satisfăcute și având certitudinea sutenabilității dată fiind funcționarea eficientă a societății. Arată România de azi astfel?

- Tăriceanu și Brînză propun programe ce par a fi insuficient elaborate.

Acestea sunt programele.
Oamenii votează însă mai degrabă ideologii, preferințe personale, afinități, interese. Programele  ne spun doar câtă atenție dau echipele din spatele candidaților procesului electoral. Poate candidații nu au habar ce e prin ele ;)
SPOR LA VOT!

Full Text/Citeşte textul complet...

Iată și o evaluare de ansamblu a programelor celor șase, că tot vă stresez cu ei de câteva zile:


Ponta Titlul programului, deși prezent pe toate paginile, nu este și pe copertă! În afara ideii centrale și a accentului pe calitățile candidatului, programul practic nu există, mărginindu-se la a anunța sloganuri. Excepție: elementul central - solidaritatea națională, care așa cum e etichetată sugerează însă unirea cu Moldova. Site-ul nu e rău făcut, dimpotrivă, exceptând absența unui mesaj concret legat de atribuțiile constituționale.

Iohannis Înfiorător de lung și divagând pe numeroase teme colaterale. De exemplu, debutează cu o discuție despre istoria recentă a României. Fără îndoială, aceasta este un element de fundal important, dar un program consistent afirmă mai întâi ce e de făcut. Restul poate să se afle în alte documente. Are un lucru esențial, dar e mai degrabă ascuns în program: depersonalizarea instituțiilor. (pag. 15) Absolut remarcabil, este singurul care are acțiuni concrete propuse pentru aproape toate atribuțiile rezervate Președintelui de către Constituție. Site-ul este penibil, începând cu un formular de înscriere în echipa de susținători.

Udrea Site-ul o pune în inferioritate de la bun început, definind-o drept un candidat bucuros că a ajuns să candideze. La secțiunea "de ce merit votul tău", site-ul propune un video cu un marș de protest împotriva guvernării Ponta. Programul efectiv nu l-am găsit pe site-ul de campanie, ci pe alt site (!!!) și seamănă mai degrabă a propunere de program de guvernare plasată la nivel de sloganuri, fără prea multe acțiuni concrete, cel puțin în ce privește atribuțiile constituționale ale Președintelui. Mai mult, sunt promovate atitudini conflictuale, adică contrarii funcșiei de mediere. Spre exemplu, liderii partidelor politice sunt etichetați drept caracterizați de "lipsa de caracter, tupeul, scandalul public şi minciuna repetată" (pag. 26-27)" Propune "un președinte puternic și implicat" (pag. 35), urmând evident ideile lui Traian Băsescu.

Tăriceanu Site-ul nu e rău, dar programul e disponibil ca .pdf doar daca te loghezi pe issuu.com. Programul este dezamăgitor. După ce afirmă că președintele nu e șef al exeutivului ci parte a acestuia, programul propune varii măsuri economice (???). Măsurile concrete cam lipsesc, fiind preferate mai degrabă sloganurile. Ca și la Udrea, politica externă e definită mai ales prin tratatele deja semnate și ce vor face partenerii din NATO. Are o ambivașlență remarcabilă în a se decide dacă se vrea președinte jucător sau nu. (practic afirmă și că da, și că nu)

Macovei Programul e îndreptat împotriva celorlalți, la modul general. Apoi se rezumă la a afirma principii absolut respectabile, dar rar însoțite de acțiuni concrete. Acest lucru o face să piardă puncte aproape peste tot pe unde pierd ceilalți și să nu puncteze pe nicăieri.

Brînză Site-ul e greu de găsit, nu prea apare între rezultatele google, nu l-am zărit referit în pagina partidului … Programul are același titlu negativ, de outsider, ca și la Macovei. Un titlu ce garantează că nu ai cum câștiga. Oamenii nu preferă marginalii, ci pe cei aflați în centrul evenimentelor, validați deja prin poițiile câștigate. Așa este peste tot. Așa se fac, dacă vreți, angajările în firme private, de stat sau recrutările de antrenori la echipe fotbal, ca să dau doar câteva exemple. Site-ul debutează cu câteva mici chestii pe care le face candidatul, ce se schimbă în flash. Idea cu schimbatul în flash (folosită și de Udrea) mie îmi displace, dar idea de a arăta chestii pe care le faci chiar e interesantă! În schimb, restul site-ului e un atac continuu împotriva tuturor. Prahoveanul meu dezamăgește crâncen din acest punct de vedere. Surpriza totală e că programul are alt nume ("Pentru o Românie în viitor!") decât site-ul ("Să le spargem gașca!"). Altfel însă nu include mare lucru. Mai mult, stă prost și la faptul că fonturile sunt transpuse prost în .pdf, ca un lucru făcut fără pic de grijă, negospodărește. Și ca să explic nivelul la care se plasează totul, dau un citat relevant: "Relativ la componenta antropologică, se evidențiază în cadrul acestui proiect grija pentru factorul demografic. Scăderea ratei natalității..." Mi-e teamă pentru candidat că demografia poate fi văzută doar cu mare dificultate ca parte a antropologiei...


Morala:

  • outsiderii au programe mult mai slab elaborate. 
  • Iohannis e singurul ce vine cu măsuri clare pe fiecare dimensiune. 
  • Ponta și Udrea au ales calea simplă: invocă principii, dar nu oferă o strategie sau măcar un set de acțiuni. (Ponta stă mai bine, având accentul pe "Marea Unire a românilor"). 
  • Macovei a ales un program ... minimalist (???), găselniță ce a scutit-o de mare efort, a făcut documentul ușor de transmis, dar l-a cam golit de conținut. 
  • Tăriceanu pare a nu avea pe nimeni în echipă și vine cu un program mai degrabă economic, neadecvat jobului, dar îl încadrează decis într-o idee politică clară - liberalismul. 
  • La Brînză se simte lipsa de resurse, ...
  • ...dar vestea cea mai proastă este că ceilalți nu sunt departe de el (excepție Iohannis și parțial Ponta).

Full Text/Citeşte textul complet...

Continui să vă vorbesc despre cum arată programele candidaților la Președinție.

Azi e rândul rolului de mediator al președintelui și de cel de garant al Constituției. Nu e mare lucru de spus aici. Atenția candidaților se concentrează mai ales asupra relației dintre instituții. Ca de obicei, echipa lui Iohannis nu doar a citit ce scrie în Constituție, dar și propune lucruri concrete. Tăriceanu are și el măsuri concrete în acest sens. Ponta și Macovei se limitează la a înșira principii frumoase. Udrea și Brînză propun aceeași abordare ca și Traian Băsescu, concentrându-se pe persoane și conflicte, nu pe instituții și construcții instituționale.


Relația stat-societate mi s-a părut amuzantă. Cei șase candidași o menționează, dar, exceptând pe Iohannis arată ca niște studenți care știu că există și tema respectivă dar nu au habar cu ce se mănâncă, așa că spun chestii generale, poate scot cumva punctajul de trecere. Îmi amintesc de acei studenți ce vin după examen să îmi spună că au știut totul fiindcă au vorbit mult.

Iohannis este cel ce nu reușește să spună mai nimic la cum va respecta Constituția. E adevărat că mesajul său general este că o va respecta ca atare, dar senzația a fost că a omis să facă acest lucru suficient de explicit. Ponta, Udrea și Macovei vor o nouă schimbare a Constituției. Niciunul nu e tocmai explicit, doar Macovei are o serie de propuneri concrete, răspândite în întregul său program, și incluzând scăderea numărului de parlamentari, reguli noi pentru șefii serviciilor secrete, eliminarea prezumpției dobândirii licite a averii șamd. Sunt însă acestea atribute ale președintelui, chemat să respecte constituția, nu să o schimbe???? Eu aș zice că mai degrabă nu.

(va urma mâine, cu concluziile finale)


Full Text/Citeşte textul complet...

Continui să vă vorbesc despre cum arată programele candidaților la Președinție.

Politica externă (una dintre principalele atribuțiile ale Președintelui) este cea care face diferența majoră între programele pe care le-am citit. Recunoscut de toți, domeniul este adresat de majoritatea doar prin principii generale, practic repetând ce scrie în constituție. Practic doar Iohannis propune lucruri concrete de făcut. La restul, nu pare a exista un plan clar, ci mai degrabă o înșiruire de principii, care se regăsesc în linii mari la toți cei șase.

Formal, Ponta își centrează programul în jurul Marii Uniri. De aici o ambivalență a programului prin simbolistica asociată  sintagmei. Nu e însă vorba de politica externă, ci de solidaritate și coeziune socială internă. Unirea cu Moldova, spre exemplu, este definită a se petrece în interiorul UE, find expediată destul de fugitiv.

Iohannis e mult mai specific, și iterează temeinic, deși probabil plictisitor pentru majoritatea, o set destul de închegat de acțiuni pe care le-ar intreprinde ca Președinte. E interesant de observat că le definește chiar așa, ca "acțiuni", delimitându-se clar de ceilalți care vorbesc ba de legi, ba de strategii, ba de orice altceva, părând că nu au decis prea clar ce are de făcut un președinte.


La fel stau lucrurile și la relația cu diaspora, unde doar Brînză punctează cu adevărat, istoria personală fiind cea care face probabil diferența.

De altfel, în programul sumar al acestui outsider, externele ocupă un spațiu mare, însă, ca și la Macovei, Udrea, Ponta sau Tăriceanu, e vorba mai degrabă de sloganurile obișnuite sau de ceea ce vor face UE și NATO, nu de lucruri concrete.

Udrea e amuzantă: afirmă că externele și apărarea constituie principala atribuție executivă a președintelui (pag. 16), dar se ocupă de ele abia începând de la pagina 16, după ce discută, spre exemplu, despre economie. Dincolo de principii generale, își asumă unirea cu Moldova ca parte a programului, ceea ce o individualizează între programele pe care le-am citit. Cum o va face, rămâne deocamdată neelucidat.


Propuneri pentru apărare
Ponta nimic concret
Iohannis da, discută despre rolul în NATO, accentuarea acestuia, relația cu SUA, colaborarea cu țările din Caucaz, etc.
Udrea da, accent pe rolul SUA, dar și cu amintirea unor sisteme de alianțe regionale
Tăriceanu nimic concret
Macovei nu prea
Brînză da, des, deși nu foarte concret

Iohannis e cel ce pare a avea și o politică de apărare mai articulată. Udrea îl secondează, dar nu vine cu lucruri pe care să le propună, ci mai degrabă listează zonele unde ar trebui să existe acțiuni concrete. Ponta are aceeași abordare, dar este mai laconic... Brânză e cel mai atent la existența politicii externe, pe care o menționează des, în varii contexte,dar nu propune nimic concret. Macovei și Tăriceanu nu au practic nimic concret în program legat de politica de apărare, rezumându-se la generalități..

(va urma)

Full Text/Citeşte textul complet...

Ponta, Tăriceanu și Macovei au site-uri mai bine gândite.
La Brînză se cunoaște lipsa de resurse, iar la Iohaniss pare că cineva a uitat să actualizeze siteul, rămas la un stagiu de precampanie(??).


Mesajele cheie de pe site-uri sunt slab conturate în opinia mea, nereușind să lege candidatul de jobul la care aplică. 

Programele există la toți, dar la Udrea nu l-am găsit și pe site (!!!), iar la Brânză site-ul e greu de găsit (Google nu mi l-a raporta în primele pagini de rezultate, nu am descoperit un link în site-ul partidului ....).

Ca dimensiuni și mod de structurare/scriere ... Iohaniss are unul mult prea lung, Udrea propune anexe ce nu îi prea aparțin, la Macovei e mult mai scurt decât pare, Brânză are o tehnoredactare neîngrijită, la Tăriceanu riscă să fie plictisitor pentru cititorul grăbit. Ponta stă cel mai bine la format, în opinia mea, dar publicul său țintă este în mod cert unul puțin preocupat de conținut.


Și o ciudățenie: niciuna din echipele de campanie nu e capabilă să facă un .pdf cu bookmarks incluse. (programul Macovei e singurul care are două astfel de semne de carte: ambele trimit la pagini goale)

(va urma)

Full Text/Citeşte textul complet...

Alegeri 2014: Programele candidaților - principala preocupare

Continui să vă povestesc despre cum arată, în opinia mea, programele candidaților la Președinție.

Primul lucru despre care vă vorbesc este aspectul general al programelor: care e elementul lor cheie, dacă se referă el la chestiuni cu adevărat de competența președintelui, căror părți le dedică mai multe pagini. E un tabel mai jos ce face acest lucru în mod sumar.

Aș remarca faptul că doar Tăriceanu începe "scrisoarea de motivare" cât de cât în conformitate cu cerințele jobului la care aplică. Ponta și Iohannis sunt singurii care pun în prim plan atribuțiile constituționale ale Președintelui și vorbesc de alte alea marginal. Ca spațiu acordat însă chestiunilor ce ar trebui să se regăsească în campania pentru prezincețiale, doar Brînză și Iohannis par a lua note de trecere.

Udrea și Macovei vin mai degrabă, din punct de vedere tematic, cu programe de guvernare, nefocalizate pe atribuțiile președintelui. De observat și faptul că Macovei a încercat un program altfel, mai degrabă ca un mic îndreptar decât ca o listă de acțiuni. Acest lucru îi dă un handicap important în fața celui ce o evaluează: e greu de spus ce va face concret, dincolo de principiile pe care le spun toți, dacă va ajunge în funcție.

(click pe tabel pentru a-l vedea mai bine!)



M-am uitat și la capacitatea de a se pune în valoare, de a se lăuda. Surprinzător, avem doi candidați care nu prea știu să se laude! Cum vor lăuda ei oare România în lume, dacă nu știu să se laude pe ei?

Pe de altă parte, doar primii doi competitori nu atacă în program pe ceilalți. Restul își asumă de la bun început statul de outsideri, anunțând astfel că de fapt nu candidează pentru a câștiga, ci mai degrabă de amorul artei ;(


În postările următoare vă voi vorbi despre politica externă, despre apărare, despre cum arată programele în ansamblu, despre  rolul de mediator al președintelui.



Full Text/Citeşte textul complet...

Mi-am propus cu ceva vreme în urmă să citesc programele politice ale candidaților la Președinție. Nu ale tuturor, ci a celor care contează cât de cât. Începând de mâine vă voi vorbi de ce am constatat.

Va fi vorba de Ponta, Iohannis, Udrea, Tăriceanu, Macovei și Brînză. Primii doi sunt protagoniștii acestei curse, ce par a atrage în sondaje cam 70% din voturi. A treia este preferata președintelui în exercițiu. Al patrulea este un fost prim-ministru. A cincea e preferata a unei bune părți din prietenii mei. Pe ultimul l-am luat pe post de outsider total, ca să compar ce fac cei cu ceva bani în spate în comparație cu unul despre care nu e clar de ce candidează. Am realizat apoi că l-am ales bine, fiind prahovean de-al meu ;)

Am evaluat programele și site-urile candidaților, plecând de la atribuțiile constituționale ale Președinților și concentrarea pe ce au candidații de propus. Am descris pe scurt ce am observat pentru fiecare din criteriile alese. Apoi am alcătuit un punctaj total în care am penalizat atacurile la ceilalți și lipsa de importanță a celor incluse în programe. Am punctat referirea la ce spune Constituția că trebuie să facă Președintele. Evident, toate evaluările sunt făcute conform priceperii și gusturilor mele.

Deocamdată spun doar atât despre concluziile mele: unul singur din cei șase pare a fi conspectat Constituția și apoi a gândit cât de cât cu al lui cap (sau mai exact cu cel al echipei de campanie) ce ar trebui făcut ca președinte. Ceilalți par a candida la un job despre care au aflat cu ce se mănâncă, dar nu au propuneri concrete de acțiune. dar să nu ne grăbim.

Mai jos redau ce spune Constituția că trebuie să facă Președintele. Acele lucruri care au un "#" în față, sunt -conform opiniei mele- tipurile de acțiuni ce pot fi adresate în campanie. Pe acestea le-am urmărit și pe acestea le voi discuta pe scurt în zilele următoare.

Președintele...
# reprezintă statul român
#
este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. 
# veghează la respectarea Constituţiei
# veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice
# exercită funcţia de mediere între puterile statului
# exercită funcţia de mediere între stat şi societate


- desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru
- numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament
- revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului


-
poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.
- adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. 
- poate să dizolve Parlamentul
# poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional
# încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil
# acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României

aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice
# Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României
# este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
- poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate
# În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, ia măsuri pentru respingerea agresiunii
- instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă
- conferă decoraţii şi titluri de onoare;
- acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
- numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
- acordă graţierea individuală. 



Full Text/Citeşte textul complet...

Sau, în fine, europenii din cele zece țări în care Reader's Digest a realizat un sondaj pe această temă.
Edițiile internaționale din octombrie ale revistei discută ceva mai pe larg rezultatele.

În ediția românească îmi dau și eu cu părerea. După cum spune mesajul de lansare a numărului:

Locuitorii a doua tari, Elvetia si Suedia, sunt considerati de semenii lor europeni ca fiind cei mai demni de incredere: 68% dintre cei chestionati au incredere multa sau foarte multa in aceste doua natiuni. Pe locul trei se situeaza Germania, cu un procent de încredere de 65%.

Natiunile in care respondentii au declarat ca au cea mai putina incredere sunt romanii (74% nu au incredere in noi), urmati de iranieni (72% procent de neincredere) si de rusi (in care 70% dintre respondenti nu au incredere). Cea mai mica incredere in romani o au cetatenii din Austria, Slovenia si Elvetia.

Bogdan Voicu [...] interpreteaza acest rezultat prin prisma faptului ca increderea se construieste prin interactiune, care poate fi directa sau mediata. „Daca o luam pe cea directa, exista tendinta naturala de a credita cu mai multa incredere pe cei care arata mai bine, sunt mai bine imbracati, se spala, au maniere alese, sunt mai bine educati” [...] “Romania sta rau la toate aceste capitole: avem mai putini indivizi cu educatie superioara decat aproape oriunde in UE, abandonul scolar prematur este enorm in comparatie cu media UE, avem mai putin acces la apa curenta decat oriunde in UE, suntem mai saraci decat oricine, exceptand bulgarii. Asta face ca romanul mediu de care se izbesc alti europeni sa fie unul care nu are portretul-tip al omului de incredere“. Cat despre interactiunea mediata, ea este data de faptele relatate de mass-media. Oamenii de incredere sunt cei care nu fura, care nu au relatii conflictuale, care fac lucruri bune. Care sunt insa stirile-tip pentru Romania? „Hai sa le ignoram pe cele despre ispravi ale romilor romani prin Italia sau Franta. Raman disputele dintre presedinte si premier, plagiatul premierului, perpetuele cazuri de coruptie si delapidare“, adauga sociologul.

Mai multe găsiți în ediția tipărită a revistei, unde, printre cei ce comentează datele este și Tim Reeskens, un interesant sociolog olandez.

Full Text/Citeşte textul complet...

Pandemii, organisme modificate genetic, medicină holistă, fertilizarea in vitro, cancer, hrană organică, liposucție, fitness, tratamente cu nanoparticule, gripă aviară, terapie cu celule stem, nutriție, îmbătrânire, … Ce au în comun toate acestea? Fiecare dintre ele caracterizează din punct de vedere medical lumea în care trăim. Fie că sunt maladii, perspective medicale, trenduri demografice sau orientări legate de stilul de viață, ele au legătură, directă sau tangențială, cu sfera medicală. În același timp, fiecare reprezintă o provocare pentru sociologie.

Așa începe textul pe care îl promovez în această postare. Adela Popa, colega mea, explică pe înțelesul tuturor cum se raportează oamenii la boli și bolile la oameni, cum ne schimbăm modul de raportare la propriul corp, cum lumea se schimbă și cum noi schimbăm lumea.


Oamenii nu au suferit dintotdeauna de aceleași boli. Patologiile s-au schimbat odată cu epocile și la fel s-au transformat și modurile în care oamenii și-au explicat de-a lungul timpului de ce se îmbolnăvesc, sau ce tratamente își pot aplica pentru vindecare.

Testul este scris cu multă vervă și ne plimbă prin istoria omenirii și a bolilor, ne explică cum și de ce medicina arată astăzi cum arată și, mai ales, cum se raportează societatea la ea. De societăți primitive se ajunge la turismul medical, global, la economii medicale de nișă, într-un efort de documentare remarcabil.


Nu doar patologiile se schimbă în timp, ci și gândirea medicală, intim legată de gândirea socială a fiecărei epoci. În societățile primitive nediferențiate singurul tip de reflecție şi practică medicală care putea să apară nu putea fi decât unul nediferențiat, în care elementele religioase, medicale şi magice coexistau. Se practica o medicină instinctivă, rudimentară (Cumston, 1996) cu practici medicale barbare și în mare parte ineficiente (cauterizarea, trepanația, amputarea)


Mobilitatea teritorială crescută este o caracteristică în același timp a modernității, postmodernității și globalizării, cu potențiale implicații în sfera sănătății. Amploarea pe care a luat-o turismul este o caracteristică a timpurilor moderne. Iată două tipuri specifice de turism, legate de sfera sănătății, care nu ar fi fost posibile în absența celor trei procese descrise mai sus. Un număr semnificativ de pacienți călătoresc în fiecare an din țări occidentale înspre destinații precum Thailanda, Malaezia, Turcia sau Brazilia, pentru a se supune unor intervenții de chirurgie estetică sau reparatorie. Motivele sunt multiple. Aceste țări dispun de clinici luxoase, cu echipamente...

Textul este postat în premieră online și va fi parte a unui volum la care lucrăm. Publicul țintă este unul educat, dar nu neapărat specializat. Lectura se face ușor și este instructivă.  Cel puțin mie mi-a folosit. Așa că vi-l recomand de pe acum, înainte să îl vedem în formatul său tipărit...

De luat, printat și citit seara la culcare sau în metrou:
Adela Popa. 2014. Sociologia și noile provocări din domeniul sănătății,.

Full Text/Citeşte textul complet...

Stând eu astă noapte să lucrez, mi-am amintit că e cazul să văd dacă s-a schimbat ceva în România electorală. Prin urmare mi-a pus laptopul în fața televizorului și am lăsat canalele de știri să mă inunde cu lumina celor ce vor să reprezinte nația.

La București își lansa candidatura Klaus Iohannis. Vorbitorii aruncau invective la adresa lui Ponta. NU aveau nimic de propus, nimic de spus pozitiv. Totul era un soi de înjurătură nesfârșită, o doină de jale îndreptată contra barbarilor tirani și cerând deșteptarea populației. Doar candidatul a avut un discurs cât de cât uman, ceea ce e remarcabil în grămada în care se afla. Peste toți și toate trona unul, cred că șef de campanie, care explica cum parlamentul va da legi, ceea ce este în opinia măriei sale de acuzat. Sincer, Ceaușescu mi s-a părut un om mai cinstit decât acest antidemocrat convins.

Pe alt canal, Băsescu și Udrea erau la o întâlnire PNȚCD la Brașov. Ținta președintelui erau „ticăloșii” și „comuniștii”. În rest, aceeași vorbărie lipsită de rost, cu acuze continue la adresa celorlalți. Fără nimic de propus, fără nicio idee clară pe care să o forjezi în campanie.

Zappingul mă duce altundeva și televizorul rămâne în continuare ca element de fundal. Ponta, de astă dată. Dacă înlocuiești numele proprii în discurs nu observi nicio schimbare. Singura preocupare a premierului este să explice cum ceilalți fură, să arunce câte o zeflemea către adversari. Dar cum îndemânarea sa principală este de a plagia, nu e nicio mirare că a copiat de la ceilalți.

Macovei nu e pe canalele TV la ora la care mă uit. Așa că mă mut pe pagina ei de Internet. Unde, sus de tot, e un interviu televizat și preluat ca element de mare mândrie. Un jurnalist cu întrebările primite de la candidat, un candidat care începe să își prezinte programul atacându-și adversarii, fără a propune nimic. Adică același mesaj simplu: eu nu vă ofer ceva, ci ăialalți sunt proști.

Pe pagina lui Tăriceanu sunt multe clipuri, iar primul este chiar cu programul. Sar direct la cel cu lansarea și îl las în background. După cinci minute în care nu se întâmplă nimic (la propriu! – începea bine, cu un pic de suspans, da când suspansul e un ecran albastru ce ține 5 minute, rezultă lipsa de abilitate a realizatorilor) începe lansarea propriu zisă în care un nene spune ce NU se va întâmpla. După cinci minute și în lumina celor de mai sus, aș zice că e deja un mesaj prost lansat. Apoi se cântă imnul. Urmează discursuri ale susținătorilor. Mult peste tot ce am văzut la ceilalți, cu foarte puține referiri la adversari, cu accent pe ceea ce Tăriceanu a făcut, este, și vrea, dar … citite de pe hârtie. Tăriceanu este în aceeași notă, dar are mai multe devieri spre a acuza adversarii. Este și o urmă de program. Doar dinamismul lipsește complet. Este evident altă clasă, dar cititul acest de pe hârtie duce cu gândul la … Plenarele CC al PCR, exact ce spunea nenea acela de prezintă totul că nu se va întâmpla.

Pe toate canalele la care m-am uitat a fost la fel: ziariști care nu pun întrebări inteligente ci doar ridică mingi la fileu. În mod cert, oameni fără capacitatea de a gândi inteligent. Politicieni cărora le plac astfel de oameni, altfel le-ar repugna să se afle în preajma lor. Acuze aruncate continuu, răspicat, de către oameni ce dețin adevăruri absolute. Discuții exclusiv despre procese și condamnări. Epitete aruncate unul după altul. Cum ar putea astfel de oameni să participe vreodată la un act legislativ decent, în care să auzi ce opinii au ceilalți și să ai opinii, propuneri, programe, strategii?

Ceaușescu este cel ce îmi vine imediat în minte. Discursurile sale începeau la fel. Explica cum capitaliștii sălbatici promovează „iexploatarea” omului de către om, cum elementele destabilizatoare vor să dărâme pacea lumii, iar el, marele om, e singurul ce poate construi societatea socialistă multilateral dezvoltată. STOP. Dacă nu ați observat, în discursul lui Ceaușescu este o chestie diferită: spune și ce vrea să facă, ce obiectiv social, economic și politic are. Și ajung la o concluzie înfricoșătoare: Tova’șu era mai politician decât candidații actuali. Sau, mai exact, cei din spatele lui, cei care îi scriau discursurile, puteau gândi și la lucruri interesante. La lucruri interesante pare a se gândi și staff-ul lui Tăriceanu, dar e vorba de același staff care nu se arată capabil să pună în scenă o lansare atractivă.

Cât despre presă… Aceasta vine cu întrebările scrise pe hârtie, probabil dictate de candidat și de echipa acestuia. Exact ca în comunism.

Bref, nu s-a schimbat nimic, ba chiar e mai rău: candidații de acum par a își dori să taie speranța din rădăcini. Dar nu asta mă sperie, ci mediocritatea echipelor din spatele lor, și cred că „mediocritate” este în acest context un eufemism.

Nu am să mai mă uit la campanie, e pierdere de vreme. Dacă vreau să aud invective sunt locuri unde acestea sunt mai elevate. La un moment dat, sper să am vreme să citesc și să comentez nițel programele scrise ale principalilor competitori. Poate mă convinge vreunul că are rost să mă duc la vot.

Full Text/Citeşte textul complet...


În septembrie, Petrolul a schimbat antrenorul, l-a cedat ușor pe Hoban, l-a marginalizat pe Cristi Vlad, l-a adus pe Dorobăț, l-a eliminat pe unul dintre cei mai vechi oameni din staff, adulatul MN. Spre ușurarea mea a plecat și Mutu.

Tribunele au vuit, așa cum o fac de măcar nouă luni. Lucescu, Cristi Vlad (revenit între timp), Hoban s-au adăugat pe o lungă listă de plecări ciudate, deschisă acum doi ani de Zerka și Osiako. S-a invocat din nou necesitatea ca primăria să intervină, ca să se meargă peste conducere. Câțiva dintre forumiștii de pe DoarPetrolul.ro au spus că e momentul unei intervenții energice a suporterilor. Alții au observat un scenariu tip „Divide et Impera”. Curente radicale și mai împăciuitoare s-au suprapus peste acuze între fani. Amintirea epocii Luca/Bercea este încă vie, iar tradiția dezbaterilor de la Pomul Verde și Dealu Mare puternică.

Au suporterii ceva de spus? Au vreo legitimitate să o facă? Dacă da, cum ar putea să o facă? Acesta este subiectul pe care îl adresez pe scurt în postarea de față. În fapt, nu e vorba de o postare despre fotbal, ci despre cum proiectele de dezvoltare comunitară pot eșua dacă nu evoluează. Cred că acest mini-studiu de caz ilustrează bine, cu elemente cât se poate de concrete, părți ale cursurilor de dezvoltare comunitară pe care le-am susținut destul de multă vreme.

Contextul, istoria, un pic de sociologie

Am argumentat de multe ori în trecut că modul cum arată clubul Petrolul astăzi este rezultatul unui proiect sui generis de dezvoltare comunitară. La începutul anilor 2000, echipa era în mâinile unui sindicat condus de persoane controversate. Ca în mult e alte cazuri, interesele personale ale acestora și producerea bunului public intrau în conflict vizibil (un club sportiv ce are performanță este în bună măsură un bun public; el contribuie la a oferi, dincolo de entertainment, un loc în care colectivitatea se întâlnește, un subiect pentru pasiunile comune, un instrument prin care alte proiecte comunitare pot lua naștere). Identitatea locală este însă una deosebit de puternică în Ploiești, în Prahova la modul general. Aproprierea de București nu o pune în umbră, ci dimpotrivă, iar dezvoltarea istorică din ultimii 150 de ani, bazată pe exploatarea petrolului, a făcut ca modernizarea să vină mai iute decât în alte părți. Amintirea Republicii este prezentă undeva în fundalul memoriei colective, chiar dacă prea puțini au de fapt habar ce s-a întâmplat cu adevărat cu ocazia acelui eveniment istoric punctual.

Clubul de fotbal a fost adoptat de orașul aurului negru la aproape 30 de ani de la înființarea sa de către niște inimoși bancheri de varii etnii, la București. Performanțele sale l-au impus în timp ca principala echipă a județului. În acest context, conflictul cu patronii sindicaliști a venit oarecum firesc. Echipa era deja plimbată să joace în afara județului, iar suporterii cu buletin de Ploiești au fost explicit excluși de la meciuri. O mână de oameni a inițiat un protest, s-au strâns semnături, au fost mitinguri. S-a întâmplat mai tot ce spune teoria că se întâmplă în cazul unor mișcări sociale. Grupul inițial a crescut, arătând cum schimbarea pornește de la mici comunități critice. Primăria a intervenit, preluând după negocieri acțiunile echipei, apoi construind un nou stadion, și încredințând acțiunile unui nou acționariat. Consiliul Local păstrează însă marca și însemnele clubului, care sunt doar concesionate societății ce administrează astăzi Petrolul. Condiția impusă acesteia este să realizeze „performanță". Principalul acționar este angajat al clubului, nu finanțator, însă activitatea sa este una departe de romantismul voluntariatului, ci din afară pare a fi una cât se poate de pragmatică.



Legitimitatea acțiunii suporterilor – perspectiva administratorilor societății pe acțiuni

În mod normal, conducerea clubului ar trebui să fie preocupată de modelul economic al afacerii. Managementul societății îi aparține, iar Primăria are doar o pârghie minimală realizată de realizarea de performanță. Cum „performanța” constituie un criteriu greu de judecat, administratorii clubului au libertate aproape totală. Asta înseamnă că au o afacere de pus pe picioare. Au cheltuieli: plătesc salarii, bareme către arbitri, taxe și amenzi către federație și ligă, investesc în transferuri, plătesc chiria stadionului, finanțează echipe de juniori, le oferă terenuri de antrenament de mare calitate, au o a doua echipă, echipament performant pentru toate nivelele șamd. Sau asta ar trebui să facă. Primesc bani de la sponsori (oferind în schimb publicitate), din biletele vândute, din merchandising, din drepturile de televizare, din participarea în grupele Europa League și Champions League șamd.
Veniturile directe de la spectatori sunt mici, dar acoperă măcar plata chiriei stadionului. Dar prezența lor în tribune este cea care atrage sponsori, poate pune presiune pe Primărie să plătească primele de performanță, și pe DNA să le accepte, este cea care împinge echipa de la spate. Pentru cei ce au uitat cum se face asta … se vede ușor în primul clip preluat de pe Youtube. Sau la meciul cu CFR din finala Cupei. Sau în anul în care echipa a promovat, iar galeria a dominat fondul sonor pe orice stadion. Așa cum a făcut-o mai apoi la Arnhem și la Plzen.

 
O realitate simplă, pe care a o ignora înseamnă să pierzi mai tot profitul potențial al afacerii. Pe de altă parte, administratorii clubului vin din aceeași cultură românească, în care dialogul, participarea civică, transparența sunt simple sloganuri pe care le adoptăm ca în comunism: „zicem ca ei, facem ca noi!” Asta înseamnă că este probabil ca să lipsească abilitățile de a dezvolta parteneriate și dialog acolo unde nu există deja instituția aceasta. Este suficient să îi asculți pe cei din conducerea clubului vorbind, pentru a înțelege cât de greu le este să poarte un dialog.

Legitimitatea acțiunii suporterilor – perspectiva suporterilor

Lucrurile sunt simple aici. Petrolul contemporan este o creație 100% a suporterilor, a comunității ploieștene. A fiecărui contribuabil ce a acceptat, prin cei pe care i-a votat în Consiliul Local, să finanțeze stadionul, cu bunele și relele sale. A celor ce se văd în clipul de mai jos, cu ceva ani mai tineri. Nu vă uitați la primar, consilieri sau la Răchită. Ei sunt trecători. Cei ce rămân, cei ce legitimează suporterii ca partener în gestionarea clubului, sunt acele fețe pe care le recunoști și azi în tribune, sau în spatele unor nick-uri de forumul pe care se întâlnesc susținătorii echipei galben-albastre.
 
Este însă un lucru esențial pe care îl spun acești suporteri la finalul ședinței, în cântecul ce-i însoțește către ieșire: Niciunul dintre ei nu contează individual, ci grupul. Niciunul nu are legitimitate, aceasta este asociată cu grupul pe care îl reprezintă.
Întrebarea centrală este însă cum ar putea fi realizat dialogul…

Cum

Soluția simplă, am spus, e cea a transparenței. Aceasta e aparent asigurată: când apar tensiuni, câte un reprezentant al clubului se vede cu un grup de 30 de suporteri furioși.

Mie asta îmi aduce aminte de istoria sindicalismului. Sindicatele nu au existat mereu. La început aveai manufacturi cu 2-3 angajați, ca ucenici ai unui meșter mai răsărit. Apoi au crescut la mici afaceri familiale. Când celor 10 inși angajați nu le convenea ceva, intrau peste patron, o puneau de o grevă spontană, își desemnau un reprezentant în conducere, eventual pe post de PR. Relativ recent – la scală istorică – începem să avem fabrici mari. Și acestea aduc cu sine observația simplă că un grup mai mare de 6-7 oameni cu greu găsește o cale de a soluționa rapid probleme practice, iar dialogul în grupuri de 10 inși e practic imposibil. Ați stat vreodată la o masă de 10 inși? Și ați dialogat ceva cu toți ceilalți comeseni deodată, astfel încât fiecare să își spună punctul de vedere, ceilalți să îl comenteze, primul să replice, să explice în detaliu ce a vrut să spună, ceilalți să apuce să îi înțeleagă perspectiva, să o explice pe a lor, să se ajungă într-un fel sau altul după o vreme la un consens minimal pe baza căruia să se clădească ceva?

Răspunsul corect la întrebările de mai sus este: NU. Pentru un dialog, părțile au nevoie de timp să își expună argumentele, este o perioadă de tatonare care e necesară. Aceste lucruri nu se pot petrece când sunt mai mult de 5-6 inși la masa discuțiilor. Sau când deja s-a atins un punct de mare tensiune.

Ei bine, nevoia de a dialoga cu adevărat a dus la apariția sindicatelor. Grupuri mai mici de oameni desemnează unul dintre ei să discute cu alți oameni. Fluxul informațional e complicat, merge permanent de sus în jos și jos în sus, trebuie dublat de acces la informație pentru toți, e un drum anevoios, dar e singurul posibil în afara deciziei fără colaborare cu alții. În cazul Petrolului nu e vorba de sindicate, ci de relația complicată suporteri-club-Primărie, dar u astfel de dialog tripartit seamănă în esența sa cu dialogul patronate-sindicate.

Soluția aplicată în cazul Luca/Bercea a avut nevoie de mulți ani pentru a conduce la ceva. Iar acel ceva se dovedește instabil. Preistoria cooperării umane era de genul recomandat foarte vocal adesea pe DoarPetrolul.ro, forumul unde se întâlnesc suporterii petroliști: „haideți peste ei!” Haideți să ce? Ca să pui ceva în loc, ai nevoie de structuri pregătite din vreme, cu o legitimitate solidă.

Astfel de structuri, care facilitează în primul rând dialogul, sunt, în cazul nostru, grupurile de suporteri, organizate, de preferință formalizate în asociații, dar și grupări recunoscute. Knot și ADGA sunt exemplele care îmi vin imediat în minte. Primul este format în bună măsură oameni ce participau cu ani în urmă la eliminarea grupului patronal de sindicaliști bogați și redau astfel echipa comunității. Ca și atunci, și azi acționează aproape exclusiv ca grup de suporteri ce încurajează echipa pe stadion. Bine intenționat, unit, cu un anumit prestigiu, dar fără alte acțiuni în afara scopului de a susține echipa. ADGA este o asociație inițiată de suporterii din diaspora. Gradul de sofisticare și formalizare este superior, asociația este sancționată legal, are acțiuni mult dincolo de prezența pe stadion, fiind efectiv o pârghie de dezvoltare comunitară. Cum însă membrii sunt mai degrabă în afara României, ADGA nu constituie un grup de presiune.

Astfel de grupări, active, ar putea furniza câte un reprezentant pentru o discuție cu administratorii clubului. Sau câte un reprezentant în federații ale suporterilor, care să furnizeze apoi partenerii de dialog cu conducerea clubului. Acolo, într-un soi de întâlniri lunare, păsurile și argumentele ar putea fi ascultate, promovate, explicate, înțelese.

Problema este însă că, dacă ar fi sindicaliști, suporterii Petrolului s-ar afla încă în perioada romantică a sindicalismului. Nu există momentan o tendință de a formaliza dialogul cu conducerea, ci doar simulacre. O parte a suporterilor (recunoașteți sintagma?) se radicalizează când apare câte o decizie netransparentă. Iar deciziile la Petrolul sunt mai toate lipsite de transparență. Atunci când se adună mai multe astfel de nemulțumiri apare o întâlnire ad-hoc cu în care un reprezentant al conducerii se vede cu ce suporteri au timp să ajungă la întâlnire. Cum întâlnirea este stabilită de pe o zi pe alta, aparent nu vin mulți. Cam 30. Cum arată însă un dialog cu 30 de inși ... am comentat mai sus.



Înainte de a merge mai departe e nevoie și de alte detalii. Conducerea a angajat doi lideri de galerie, și a început să finanțeze parte din deplasări. De exemplu, la meciul de la Craiova, biletele pentru ploieștenii din tribune au fost gratuite. Aparent un gest frumos al craiovenilor, la reciprocitate cu clubul ploieștean. Dar reciprocitatea înseamnă că Petrolul va oferi gratis biletele celor de la CSU. Cu alte cuvinte nu va lua banii pe ele. Adică, dacă e să ne uităm atent, conducerea clubului Petrolul este cea care, făcând un barter, a plătit biletele pentru suporterii ce au mers în Oltenia. Partea frumoasă este că nemulțumirile adunate în timp nu au împiedicat aceeași suporteri să conteste vehement conducerea la meciul cu Steaua. Rămână însă ideea că o parte a galeriei va depinde de conducere, și chiar dacă o va contesta, o va face în anumite limite pe care administratorii clubului le impun. Iar legitimitatea poziției suporterilor, finanțați de cei care ar trebui să câștige de pe urma lor, se zdruncină. Și crește, spre exemplu, legitimitatea unei conduceri ce ar putea face, eventual, transferuri … la negru, în detrimentul echipei, dar în beneficiul buzunarelor proprii.

Ca să previi așa ceva, e nevoie de un câine de pază, de un mecanism care să instituționalizeze neîncrederea și să asigure faptul că administratorii își controlează tendințele de a acorda prioritate propriului buzunar. Argument acțiunii de aur a primăriei și al criteriilor de performanță nu este suficient. Este nevoie de un dialog cu comunitățile de suporteri.

Numai că în perioada lui „haideți să haidem”, neprogramatică, lucrurile se fac la un impuls de moment și toți vor să vorbească în același timp. Nu este o pornire, neomenească, ci dimpotrivă, este cea instinctuală, firească. Dar nu are cum conduce la soluții viabile pe termen lung. Cam asta ne învață istoria … colectivităților umane.


Revoluție și reformă

Pe la 1900 a avut loc schisma dintre comuniști și socialiști. Primii voiau să schimbe societatea radical, dintr-o dată, mergând peste establishment și dându-i la cap. Lui Lenin i-a plăcut ideea. Ceilalți, socialiștii, preferau negocieri, calea parlamentară. Opțiunea lor a dus la apariția unei chestii bizare pe atunci, numită social-democrație, și plasată la stânga liberalismului. Azi, în Europa, social-democrații sunt în competiție cu creștin-democrații (apăruți ca și curent ca 50 de ani mai târziu).

Agitatori, mercenari, fripturiști

Vor fi mulți din aceștia peste tot, mereu. Ei sunt principalul element de manipulat atunci când vrei să aplici „divide et impera”. Pe mulți nu trebuie să îi plătești, ci doar să îi zgândări. Cel mai ușor de folosit sunt cei care ți se opun vehement. Le arunci un pont, undeva, că ai avea un om al tău printre ei și lași, ca din greșeală, impresia că acela ar fi X. Dacă ești suficient de abil, X îți este potențial adversar. Agitatorii îl vor sfâșia și astfel foamea lupilor se potolește, iar tu îți vezi de treabă nestingherit. Îmbătați de victorie, agitatorii vor strica: hai pe ei, dar haita va fi fost deja sătulă. Eventual le dai temporar pe un membru al staff-ului, mai împrumuți un jucător pe undeva… :)

Concluzie

Pornit ca proiect de dezvoltare comunitară (chiar dacă nu a fost niciodată definit în acești termeni), Petrolul actual e la răscruce și riscă să se întoarcă de unde a plecat. Complexitatea proiectului a crescut și are nevoie de soluții complexe. Perioada romantică a trecut și oamenii așteaptă mai mult de la proiect, atât sportiv cât și uman. Probabil toți își doresc același lucru, dar pentru a armoniza acțiunile și a preveni derapajele e nevoie de o bază pentru comunicare informată.

Sursa: mycartoons.de
Dacă suporterii ploieșteni vor să aibă controlul firesc asupra a ce se petrece cu clubul, au nevoie să iasă din copilărie și să se organizeze. Apoi pot impune clubului un dialog sistematic, instituțional. A aștepta acest lucru de la club înseamnă să te plasezi din start într-o permanentă situație de inferioritate.

Până una-alta însă, nu are cine prelua inițiativa: Knot e în conflict cu Peluza 1; LSCT (Liga Suporterilor Constantin Tabarcea) nu are transparența sau marketingul care să o facă să pară a fi vie; ADGA (cea mai bine organizată, deși democrația internă o împiedică să aibă reacții rapide) este, prin definiție, la distanță de Ploiești. Și încă ceva: nu întâmplător, în lumea de azi, liderii sindicali nu mai sunt angajați ai celor cu care negociază, ci sunt remunerați de sindicaliști…

Mai mult, entuziasmul se risipește. Tăcerea tribunei la meciul cu Rapid a fost … grăitoare. Și dacă tot vorbesc despre tribune și rolul suporterilor, am lăsat la final, o opinie mai personală, astă dată profană, despre întreținerea principalului atu al suporterilor – modul cum este susținută echipa: Refrenul dominant în tribune acum, repetat și zeci de minute, este „Suntem aici, cântăm pentru tine”. O scandare monotonă, cu sunete joase, care merge o dată, sau – hai – de două ori pe meci. Altfel e un soi de doină de jale, nu una mobilizatoare… „Alé, Alé!”, din primul clip e cu totul altceva. La fel și tradiționalul „Hai Petro-o-o-lul, Hai Petro-o-o-lul, ole, ole, olee”.

Pe scurt: la cum arată lucrurile acum, dacă evoluția firească este refuzată, iar clubul nu aduce măcar un titlu, suporterii - dezbinați - au toate șansele să piardă atuul zidului galben de acum un an și jumătate, iar proiectul de dezvoltare comunitară riscă să rămână doar un experiment ce a strălucit doar o vreme. Diversitatea de opinii este firească și se poate exprima natural doar într-un cadru cât de cât formalizat, civilizat, în care părțile se respectă reciproc și dialoghează. Altfel, corabia re toate șansele să se scufunde.

Full Text/Citeşte textul complet...