Netflix and European identity

I rarely write about movies, and I think that this is the first time in ages that I write about series. However, this is rather about the role of Netflix in connecting European countries through their series. 

First, there is Into the Night (thanks to Tinca for recommending the movie), a post-apocalyptic Belgian series, based on a 2015 Polish SF novel, spoken in French, Italian, Polish, Russian, Arabic, English, Flemish (or Dutch??), and Bulgarian. Indeed, this is a kind of pan-European selection. Probably not the best shot movie, but with a decent script, quite appealing twists, and realistic scenes. I really enjoyed the first season (6 episodes), in which people are put in unexpected setups, social relations are on the verge, and characters need to reinvent themselves. I have saw one of the actors, Laurent Capelutto in the French movie by Hirokazu Kore-eda, La Vérité. The entire plot includes constant reference to European diversity, which made me start the post with Into the Night. Beyond the SF pretext (which is kept at minimum), and the situation that sometimes remind of Lost, there is the message that people can act in a good way, despite their hidden tumultuous past. And there is the recurrent theme, derived from the permanent switching of language, of being European, that is diverse, and that diversity does not impede community to build up. 

 

 

Second, I mention Occupied, a Norwegian alternative-contemporary-history movie, played in Norwegian. Addressing ecological themes, this dystopia is actually a 3-season series on politics, including a few policier sub-plots (one can retrieve Stieg Larsson's influence). It follows the constant dance of the Norwegian politics, when the country cuts energy supply from oil, to switch to a new power source, under a green government, and Russia occupies Norway at the EU request. Placed in our times, it is played in Norwegian, English, Russian, with scenes in French, Polish, Ukrainian, German and so on, and filmed in locations that are virtually placed across the continent (however, the main action shows Norway, and sometimes its very nice landscapes). Again, the recurrent theme is European identity and European politics. And it addresses pan-European common debates such as gender identity, tolerance and xenophobia, and solidarity.

 

 

Third, I remark Tribes of Europa. This is the poorest as plot out of the three series that I include in this enumeration. Tribes of Europa is also post-apocalyptic, and not very creative. It replicates somehow Revolution, the American TV series. A mysterious blackout in December 2029 leads Europe to a conglomerate of clans, tribes, and military states. Played in German and English, it includes at least one swear in Romanian: Du-te dracului! (I have seen only the first few episodes, maybe some other languages are incidentally used). English comes as main communication language between various tribes, including the ones that normally speak German, and people move almost freely from a place to another in a way that reminds of the Roman Empire. Also, the German dominant language of the movie is “augmented” with words taken from English, or with Slavic and Scandinavian origins. As a side note, beyond the violence similar to another series - The 100, let observe the discussion on gender roles, honor and treason, family relations, reinvention of love in times of total uncertainty and enduring war, and harsh inequality, along with slavery and oppression. 

At least through such series, apparently with no intention in this regard, Netflix does a great job to consolidate a common European identity and to bring forefront the themes on the European agenda. Somehow, it replaces lack of face-to-face interaction and traveling across the continent, and reduces the fragmentation brought by proliferation of social media bubbles, rebuilding bridges between the later ones. From another perspective, it also becomes visible that EU filmmakers have now an almost unexpected sizeable market where they can compete with American, Indian, and Chinese ones. 

And the movies are easy to consume, both when you are cold and rational as a stone, or when their Romantic sub-messages of love bringing hope touch your heart. And they are better when one combines the two ... moods ;)

the F... word ;) [Breaking Bad]

Well, I do not need to comment much on this :))

The image is from the pilot episode of Breaking Bad, an atypical TV series who run for five seasons to be ended this autumn.

Bogdan is an episodic character, owner of a car-washing and garage small business. He employs the main character of the TV series, Walter. The story happens in the southern part of the US. Walter is American, a genius in Chemistry, overqualified for his teaching in a highschool. Underpaid by the school, he finds part-time employment as a non-qualified worker for Bogdan, a Romanian immigrant. The better off Romanian uses the phone to talk with some co-ethnics, therefore one may even hear some spoken Romanian in that episode!

[the series is quite good, with a nonlinear action, realistic characters that transform from a season to another, and not so many episodes. A little bit too violent sometimes, but otherwise entertaining, at least in the first two seasons - I have not seen all the series, yet, but there are good signs. One might also want to know that Breaking Bad's growing audience in the US rocketed to a Top 3 record in TV history for the September 2013 finale. I thank Cătă for pointing me to the series some months ago.]

John Scalzi, Redshirts (2012)

In Redshirts, John Scalzi’s 2012 book winner of the 2013 Locus prize for best SF novel, most of the characters bear English (American) names. However, a minor character is called Flaviu Andreescu. The name, clearly of Romanian origin, is mentioned just twice or so, and the man behind it never actually appears into action. What would this say about Scalzi’s image of Romanians, since the appellative belongs to the only scientist to be present within the book, and Flaviu Andreescu is invoked as an indubitable authority? ;)

Let me also say some words about the book. It is a light SF text, in the sense that nothing is really elaborated, and the action is very close to how SF series look likes. Scalzi seemed to intend deconstructing how TV series are produced. His experience as “creative consultant” for Stargate Universe should have helped him in Redshirts’ attempt to mock TV playscripts. However, Scalzi chose the narrative behind the book to be exactly as the ones that he ridicules, including implausible situations and characters, and easy to guess twists. In my view, this replaces the critic with a sort of bad quality disguised appraisal. And I think that this is what the book is: just another soap opera, with a SF background, meant to sell many copies and to bring good money to the writer. My view probably meets the one expressed by Tudor for CititorSF.ro: there where better books to win the Locus award this year.

If I would grant Redshirts a merit, this is the attempt to introduce a debate about the future of television. However, even this theme is at most sketched and looks rather forged, as a crude material which might have been brilliantly shining, but it’s not.

One question remains unanswered for the moment: when the book would turn into a screenplay? Because it looks that it would surely do.

My rating: 4 out of 10 (10 being the maximum).

PS. The novel is easy enough to be suitable for listening when jogging. Such usefulness added an extra point in my above rating ;)

other oppinions about the novel:

Secu' şi McEwan :)

În  Sweet Tooth, romanul din 2011 al lui Ian McEwan, e din nou vorba de România (îi place lui să dea exemple din ţara asta:). În citatul de mai jos, acţiunea este plasată la jumătatea anilor 1970. Eroina principală se adresează iubitului ei, scriitor:

‘The other night you told me you might write an article for Index on Censorship about the Romanian security service. What’s it called?’
‘The DSS. But it’s really about poetry.’
‘I thought it was about torture.’
‘Incidentally.’

Câteva pagini mai încolo aflăm că de fapt era vorba de un articol despre persecuted Romanian poets, iar a scrie despre ei constituie o ilustrare a unei atitudini critice faţă de comunism. 

*********
O să vină şi un comentariu asupra cărţii de îndată ce o termin. Şi o să scriu, când voi avea un pic de timp, finalul poveştii dosarului meu de la Securitate.

România prin cărțile altora ...

„But Beard had long ago lost interest in the plenitude and strangeness of America as represented by its television. They had hundreds of channels in Romania now, and everywhere else on the planet. Besides which, if it was on TV, it was no longer strange.”

Citatul se găseşte spre finalul cărţii din 2010 a lui Ian McEwan, Solar. Autorul nu are nevoie de prezentare, e un nume important al literaturii de azi, un tip bine documentat şi bine ancorat în realităţile contemporane. Fraza de mai sus reflectă probabil destul de bine imaginea României în lume: 'dacă până şi acolo, la marginea planetei, sunt sute de televiziuni…'

Anul 1000, spațiul mioritic?

Uite câteva hărţi despre care generaţia mea nu a prea învăţat la şcoală. Le-am fotografiat la Chateau de Vianden, despre care am scris cu câteva posturi în urmă. Nu or fi ele tocmai exacte, dar seamănă cu ce am citit eu prin cărţile de istorie. Nu seamănă cu „noi suntem aici de 2000 de ani” şi cu puritatea neamului despre care tot vorbesc unii.

Să începem cu anul 1000. Să ne uităm după România.

Nu se vede bine că e harta mică. Uite mai jos un detaliu, ca să nu trebuiască să dăm neapărat click şi să mărim. Bun, la vest este deja Regatul Ungariei. La sud-est este Regatul Bulgar. Sârbii sunt şi ei o populaţie de prin Imperiul de Est. În curbura Carpaţilor: secuii. La Nord, Regatul Kiev-ului. La sud şi est de Dunăre: bulgari. Între bulgari, kieveni şi unguri: pecenegii.

Hai să vedem şi cum arătau lucrurile pe la 1235, adică după ce feudalii începuseră să constituie state mai serioase.

 

Dacă mărim se văd granițele, acolo unde sunt state. Regatul Ungar s-a extins până la Oltul inferior, Ţaratul Bulgar este acum o chestie mare, Regatul Serbiei îşi trăieşte puţinele clipe de independenţă, kievenii au cedat teren cumanilor. La nord de Dunăre şi est de Olt, e o regiune numită Valahia, vecină la nord-est cu nişte cumani. 75 de ani mai târziu, un cuman pe nume Basarab va reuși să facă și aici un stat.

Elections en Roumanie? En 2012? Je ne savais pas...

Voila la carte des élections qui se tiennent en 2012. Peut être le journal sait des choses qu'on ne les sachent pas... ;)

capture d'ecran de http://www.lepoint.fr/html/atlas-des-elections/

Ținutul hunilor

Uite o hartă politică despre care rar se învață la școală în România: cum arăta Europa prin secolul al V-lea.

Am extras-o din Michael Curtis Ford, Căderea Romei, traducere apărută în 2010 în seria de romane istorice și despre istorie a Editurii Alffa All. (ediția în engleză este din 2007)

[Cartea e mai degrabă un roman istoric decât unul despre istorie: autorul nu e istoric dar a făcut ceva documentare prealabilă; scrie și despre cum trăiau oamenii, dar accentul cade mai degrabă pe date istorice și pe o intrigă romanescă, în timp ce scriitura nu e deosebită.]

3 in 1: Revista, România şi preşedintele

Am înghesuit trei lucruri diferite în această postare: pretextul este menţionarea românilor în o revistă franţuzească, de aici discuţia despre „România cu ochii altora”. Dacă tot e vorba de ea, revista merită şi o mini-cronică. Subiectul principal rămâne însă modul în care şi-au făcut parte din meserie cei patru preşedinţi de până acum ai României.

Aşadar, mensualul parizian L’Histoire, a publicat în iulie o ediţie specială dedicată factorilor ce au condus la geneza revoluţiilor arabe curente. Revista este neaşteptat (?) de slăbuţă. În cele o sută şi ceva de pagini, editorul nu a reuşit să includă o cronologie a evenimentelor importante din ţările arabe în ultimii 150 de ani (adică perioada de care se ocupă revista), nu găseşti informaţie esenţială despre dictatorii locali, rareori există preocupări pentru ceea ce gândesc sau cum trăiesc arabii obişnuiţi, majoritatea informaţiilor sunt aruncate la întâmplare prin articolele scrise de conferenţiari şi profesori de la universităţi franceze, proveniţi din ştiinţe politice, istorie şi relaţii internaţionale. Totul mi-a amintit din păcate de ce am o imagine de ansamblu mai degrabă negativă despre cum arată ştiinţele sociale în Franţa contemporană. Eu luasem revista ca să aflu mai multe despre arabi şi am ajuns în cele din urmă să constat că Wikipedia este mult mai obiectivă şi conţine informaţie mai bine sintetizată, mai sistematizată şi mai consistenţă decât au reuşit autorii să producă în ediţia specială din L’Histoire.

Mă opresc aici cu cronica revistei, nu înainte însă de a nota apariţiile României în publicaţia cu pricina. Lucru rar, amândouă sunt mai degrabă pozitive. Mai întâi, la pagina 18, România secolului XIX, apare ca ţară supusă Imperiului Otoman în care însă există şi elemente ale democraţiei reprezentative. Apoi, într-o frază pe la pagina 75, apare pe neaşteptate „le président roumain Ceausescu” ca unul ce şi-a oferit serviciile de a media pacea între Egipt şi Israel. Autorul nu dezvoltă mai mult subiectul, însă, în context, imaginea este din nou una pozitivă.

Toată povestea mi-a readus în memorie tipul de politică externă purtat de regimul Ceauşescu. To’aşu’ era extrem de frecvent vizitator sau gazdă a omologilor săi de pretutindeni. Celebre sunt întrevederea de la Buckingham Palace, vizita lui Nixon la Bucureşti, sau cea a lui Charles de Gaulle. Dincolo de acestea este seria infinită de vizite reciproce cu Kim Ir Sen, Mubarah, Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga şi mulţi alţii. Dictatori şi dictatoraşi, „preteni” de-a Primului Fiu al Ţării, onoraţi să fie băgaţi în seamă de un european. Când vii dintr-o ţară mică, aflată la marginea lumii civilizate, acesta este unul dintre modurile de a-ţi creşte influenţa politică şi economică. Menţii relaţii cu ţărişoare uitate de lume, mergi acolo şi pavezi drumul pe care ambasadorul va construi relaţii cu protipendada locală, cu opoziţia de acolo, va construi puncte de intrare pentru firmele ce plătesc impozite în România va asigura pieţe de desfacere minore, dar care adunate la un loc înseamnă ceva, va câştiga puncte de prestigiu internaţional, care în timp, folosite cu cap, vor schimba statutul tău de ţărişoară mică şi neînsemnată.

Cam asta ar fi menirea preşedintelui, conform constituţiei curente, nu să se bată cu pumnul în piept cum schimbă el constituţia sau să apară săptămânal la televizor debitând tâmpenii sau ameninţări către o parte sau alta a populaţiei. La Ceauşescu cred că megalomania şi egocentrismul l-au împins la a dezvolta reţeaua de relaţii externe incredibile pentru România lui Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Mă întreb însă cine i-a oprit pe ultimii trei să facă acelaşi lucru? Ceauşescu a eşuat în a converti relaţiile personale cu dictatori bananieri în relaţii profitabile pentru firmele şi statul român. Probabil nici măcar nu a dorit acest lucru. Oare ceilalţi trei şi-or fi propus vreodată aşa ceva? Sau o fi fost sub demnitatea lor să întreţină relaţii cu ugandezi, sudanezi sau sri-lankezi (sau pe aceşta din urmă i-o chema serendibezi??)?

[Sau poate au făcut-o şi eu nu am observat… Hai să verificăm: conform presidency.ro, în 2010 Traian Băsescu a fost implicat în 39 de evenimente externe, majoritatea presupunând întâlniri cu lideri europeni, iar două sunt vizite în Afganistan, caz special dată fiind situaţia de acolo. Lor li se adaugă o întrevedere cu Al-Assad la Bucureşti, alta cu Abbas, tot la Bucureşti. Dacă punem tot aici şi vizita georgianului Saakashvili, zicând ă deşi e european şi vecin de peste mare, e mai îndepărtat, asta face un raport de 3 la 39. Lumea a treia primeşte se pare cam aceeaşi atenţie şi în 2011… O fi mult, o fi puţin?]

Ospitalitatea dacică :)

Caligula, e un roman istoric de Douglas Jackson, binişor scris, care descrie viaţa sclavilor romani, altfel decât o găseai prin cărţile de istorie de acum 25 de ani şi folosşte pretextul ca să introducă şi povestea legendarei cruzimi a lui Caligula. Romanul a apărut în 2008, iar ediţia românească a apărut la Allfa, în 2008.

În josul paginii 229, două dintre personaje sunt întrerupte din discuţie de eroul principal al cărţii, care bate insistent la uşă. Cum aceştia îi deschid abia după multă vreme, Cupido face o remarcă despre ospitalitatea lor în spiritul vremii (sau, mai exact, aşa cum a înţeles autorul cărţii spiritul vremii).

Douglas Jackson, Caligula, Ed.Allfa, 2008, p. 229, jos.

Oare scoţianul Douglas Jackson, autorul romanului, nu o fi citit când era mic despre Dromihede şi Lisimah, că doar era o lectură obligatorie? :)

Fortăreaţa Ploieşti

Am crescut ştiind, din poveşti, că în timpul războiului nemţii aveau o bază militară în Berceni (lângă Ploieşti), că ei făcuseră poduri și drumuri în sat, că plăteau tot ce luau de la cei din sat, că angajau adesea localnici, că un unchi legionar le servea drept translator, că le dădeau copiilor ciocolată din raţia lor. Mai ştiam despre cum, în apropiere, se construise un mini-Ploieşti de lemn, pe care îl luminau noaptea, în timp ce în oraşul real era camuflaj, pentru a deruta aviaţia americană.

Imediat după 1990, în sat au apărut americanii, căutând rămăşiţe ale unor avioane căzute în pădurea din apropiere. Am aflat zvonuri despre un bidon şi despre o cască vândute la preţuri fantastice pentru acele vremuri.

Prin vară, am găsit în librărie Fortăreaţa Ploieşti. . Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler de Jay A. Stout. Apărută la Meteor Press, în iulie 2010, cartea descrie perspectiva unui fost pilot militar american, combatant în războiul din Irak, asupra campaniei americane de a bombarda Ploieştiul, în Al Doilea Război Mondial. Stout foloseşte date din arhivele americane, româneşti şi germane, precum și relatări ale combatanţilor de atunci pentru a descrie cea mai importantă campanie aeriană americană din anii cu pricina.

Fără a fi fantastic scrisă, cartea aduce în prim plan un moment esenţial pentru a înţelege istoria oraşului şi poate chiar a prezenţei României în războiul cu pricina. Autorul se preocupă mai ales de cum atacau americanii, cum se pregăteau, cum zburau din Africa, peste mare, ocolind Grecia, peste Serbia, ca să bombardeze principalul rezervor petrolier european al timpului, și sursa modernizării României (fără legătură explicită, îmi tot vine în mite cartea lui Radu Tudoran, Flăcările, plasată însă cu ceva timp mai înainte de război). Românii apar însă și e cu claritate în peisaj, ca aviatori de soi, cu avioane (româneşti!) de mare calitate, apărând cu înverşunare cele 37 de rafinării din zonă.

Cum ziceam, nu e o carte excepţională, dar merită citită (măcar în rima sa parte, în care este prezentată istoria, din perspectivă americană). În plus, e una din puţinele cărţi în care România şi românii apar în perspectivă favorabilă. Iar la pagina 35, sus, găsiţi și o referinţă la Berceni :)

Numărul din decembrie 2010 al National Geographic Romania include și el un articol despre „Bătalia pentru Ploieşti”. Incomparabil mai slab documentat, şi scris cam fără vervă, articolul lui Dan Dimăncescu poate servi și el ca o lectură complementară asupra subiectului. Mai multe alte texte interesante despre subiect sunt însă disponibile în lista de referinţe a cărţii lui Stout (inclusiv câteva cărţi, în limba română!, între care cea a lui Ioan Grigorescu, care ar putea fi despre aceleaşi evenimente, dar pe care nu o ştiu…).

Top Gear şi Elena Udrea?

Top Gear este un show de televiziune de succes produs de BBC şi difuzat într-o mulţime de ţări. Este o emisiune despre maşini, ceea ce în mod normal mă lasă rece: nu mă interesează automobilele. Se întâmplă că m–am uitat însă de mai multe ori la emisiune (fie pe BBC Prime, fie pe Antena 3 care difuza – cândva? – show-ul), atras de umorul celor trei prezentatori, de formatul alert şi practic ignorând maşinile :)

Seria 14 (da, chiar 14!!!, în condițiile în care sunt cam 2 serii pe an) din Top Gear a debutat zilele trecute cu o emisiune cu şi despre România. Pe scurt, cei trei prezentatori s-au suit în trei maşini de lux (un Ferrari, un Lamborghini, un Aston Martin) şi au fost trimişi să testeze cel mai tare drum din lume – Transfăgărăşanul.

Emisiunea a constituit de fapt o fantastică reclamă pentru România şi pentru Dacia Sandero!

Să mă explic:

Au fost reproduse din plin reprezentările vestice despre România: săraci, murdari, uşor de cumpărat, ţigani, dubioşi, la capătul civilizaţiei.

Majoritatea au fost şi confirmate, ceea ce creşte din plin credibilitatea mesajului.

În plus, au fost prezentate diferite „atracţii” (pentru un anumit target):

(1) o staţiune pe litoral despre care se sugerează că ar fi un paradis pentru oamenii plini de bani. Un paradis în care cele trei maşini de mulţi bani (peste 150000 de lire fiecare) erau departe de a fi cele mai scumpe.

(2) drumuri pe care poţi merge cu cât ai chef, fără să păţeşti aproape nimic

(3) un colos numit Palatul Poporului, construit de un dictator dement, ca locuinţa personală şi care acum e sediul Parlamentului. Cu niţel efort poţi însă să te plimbi prin subsolurile secrete ale clădirii, pe care oricum e bine să o vezi, fiind mai grea din lume. (noi de ce naiba nu avem voie să mergem prin tunele alea, măcar atunci când plouă şi vrem să ajungem de la ICCV la metrou sau autobuz, prin vânt şi nămol??…)

(4) un baraj enorm, aflat la debutul unui drum fantastic, pustiu, construit cu bani mulţi şi care pare a îmbina toate circuitele de formula unu din lume – Transfăgărăşanul.

(5) ocazia de a te întâlni pe stradă cu o maşină proiectată acum 50 de ani – Dacia 1300.

(6) o ţară unde poţi să cumperi de la benzinărie o băutură care se cheamă Canabis şi e făcută în … Elveţia. (eu am văzut ceaiul cu pricina prin Grecia, nu ştiam că acum e şi în România).

(7) un brandy de fructe tare de tot, care se vinde la sticle de forme bizare şi care merită încercat (la noi se cheamă ţuică sau palincă :))

(8) prezenţa surprinzătoare a unui Arc de Triumf, de parcă ai fi la Paris.

(9) şosele de o calitate excepţională (unde naiba le-or fi găsit??), dar şi oportunitatea neașteptată de a conduce printre vaci, căruţe şi oi, sau pe drumuri pavate exclusiv cu praf.

(10) La final, toţi cei trei sunt laudativi la adresa României şi exclamă că nu ar mai pleca de aici.

Păi dacă ai o grămadă de bani, ce safari mai plăcut poţi face decât undeva în Europa, acolo unde merg şi alţii ca tine, şi unde poţi face aproape tot ce îţi trece prin minte şi este interzis de legile unor ţări precum Marea Britanie?

Vorba lui Octavian Cotescu: din când în când, pe ecran mai trecea şi câte o Dacia Sandero, cu reclama ascunsă de rigoare. Eu sunt cert convins că Renault a plătit pentru publicitatea ascunsă pentru Sandero.

Mă întreb dacă ministerul condus cândva de Elena Udrea o fi plătit şi el sau nu? Nu de alta, dar momentul este extrem de bine ales: început de sezon – deci audienţă mare, dar şi în perioada în care oamenii încep să se întrebe unde vor face următoarea vacanţa de vară, construindu-şi planuri pe acre le concretizează prin ianuarie-februarie când cumpără pachete de la tour-operatori. O bună lovitură pentru turismul românesc.

Una cu bune şi rele pentru imaginea ţării: emisiunea ne descrie mai civilizaţi decât era de aşteptat, dar şi arhaici şi uşor de corupt (vezi referirea la vicepreşedintele camerei deputaţilor). Probabil că aşa şi suntem, iar dacă vrem să construim ceva, de la această imagine trebuie să pornim, nu de la închipuiri şi bâzdâcuri despre cât de frumoşi şi deştepţi suntem şi despre ce ţară minunată şi bogată avem…

România ca sursă a relelor

În Ismael Kadare, Amurgul zeilor stepei, carte scrisă prin anii 70, în dialogul dintre două personaje, un grec şi un albanez, scriitori şi cursanţi la Moscova, apare următoarea referinţă la România:


Pe urmă, imediat pe pagina următoare se spune:


Interesantă percepţie a României plasată de autor în interiorul lagărului comunist, înainte ca Albania să evină ţară "semi-prietenă"...

Bucureştiul, oraş european + Barnes/Trois

Uite că am mai găsit o referire la România într-o carte a unui britanic. Fragmentul fotografiat provine din Julian Barnes, Trois (Nemira, 2006; ediţia originală: 1990). Barnes plasează Bucureştiul în Europa, chiar dacă la marginea sa. Oricum, e de bine, la noi începe (sau se termină?) civilizaţia…



Uite şi trei cuvinte despre carte: începe greu, dar te captivează. Barnes scrie bine, ba chiar, pe măsură ce romanul avansează, o face din ce în ce mai bine. Zece ani mai târziu a scris şi o continuare (Iubire, etc., Nemira 2008), în acelaşi stil. Acţiunea este interesantă şi discută în principiu despre iubire, familie, relaţii de gen, prietenie, educaţie, şi scopul vieţii în lumea contemporană. Cele două romane sunt proiectate ca perspective ale personajelor centrale asupra evenimentelor relatate, care astfel sunt reconstituite, fără redundanţe, prin juxtapunerea unei succesiuni de imagini parţiale, ca şi cum ai privi un tablou, reluând mereu examinarea până îi surprinzi toate detaliile. Autorului îi reuşeşte de minune procedeul, chiar dacă nu reuşeşte să facă personajele să se distingă cum trebuie prin modul în care vorbesc.

La finalul un pic surprinzător din volumul II (Iubire, etc.), este dificil să faci faţă tentaţiei de a decide dacă e cazul să dai dreptate vreunuia dintre protagonişti sau tuturor. Mai degrabă nu are rost să dai dreptate nimănui, sau poţi da dreptate tuturor. La urma urmei e o istorie despre zilele noastre, un pic romantică prin exagerări, oripilantă pentru purişti şi tradiţionalişti, dar lipsită de orice judecată de valoare…

Alte păreri: Metropotam , Codruţ Ştefan (atenţie, include spoilers!), Mavumablog

Dacice (II)

Dacă tot e ziua naţională, iată un nou post despre cum ne văd alţii. In fine nu e chiar despre noi, ci despre daci. Mai exact despre cum îi vedeau romanii pe daci, în viziunea istoricilor consultaţi la realizarea serialului Rome (coproducţie HBO-BBC-RAI).

Într-o scenă din episodul 11 al primei serii, împuternicitul lui Caesar caută să convingă nişte foşti soldaţi, veterani ai campaniei din Galia, că le poate da terenuri în Panonia, unde pământul e fertil. Dialogul decurge în felul următor:

- Panonia?
- Panonia e la 900 de mile distanţă!!
- Mai degrabă la 600.
- Practic, e în Germania. Nici măcar nu e provincie.
- Se spune că solul e negru şi gras. Păduri înalte, pline de vânat.
- Pline de bande teutone şi de bandiţi daci! ... Fraţii noştri nu mai vor războaie. Nu vor fi de acord.

În cele din urmă legionarii, care îşi doreau pământ în Italia, acceptă oferta de a pleca în Panonia, la capătul lumii, şeful lor fiind mituit să îi persuadeze în acest sens.

Dacice

Iată mai jos un cadru dintr-un episod din Rome, serial produs relativ recent de BBC, HBO şi RAI. Caesar vorbeşte cu doi legionari despre Pompei Magnus, rămas fără oaste, dărâmat complet şi pe care îl hăituieşte prin Grecia.

La scrierea scenariului au fost consultaţi istorici britanici şi italieni. Comparaţia folosită de Caesar vorbeşte de la sine despre reprezentările lor asupra Daciei. (la fortăreaţa dacă se referă doar primul atribut, nu şi cel de-al doilea)

PS. Dialogul în engleză zice „Dacian fortress”, însă nu am găsit pe Net subtitrări mai bune şi mi-a fost lene să modific traducerea de slabă calitate …

Românii şi Parisul

În 2 days in Paris, o comedie un pic mai sofisticată, bună de văzut sâmbăta după-amiază, cele două personaje principale se deplasează cu taxiul prin Paris vorbind în engleză. Aceasta stârneşte nemulţumirea taximetristului xenofob, a cărui conversaţie cu pasagera vorbitoare de franceză indică imediat drept străini indezirabili germanii, arabii şi … românii. În context se mai aminteşte şi de „românii şi curvele lor”. Replicile nu sunt direcţionate împotriva românilor, însă conţin în substrat un stereotip al imaginii acestora în Franţa contemporană (filmul a fost lansat în 2007).

Un român pozitiv

Există un român şi în romanul SF Răbdarea timpului, scris de John Brunner în 1965 (publicat în româneşte de Nemira în 1994 şi reeditat în 2006). Personajul cu pricina se numeşte Tinescu şi este oficialul pământean cu rangul cel mai înalt pomenit în carte. Romanul este plasat într-un viitor în care Terra este o lume unificată, vorbind o limbă comună, derivată din engleză după cum o sugerează şi numele ei: anglica (anglica mă trimite cu gândul atât la esperanto, probabil sursa de inspiraţie a autorului, dar mai ales la preocuparea lumii academice contemporane faţă de noua engleză ce apare ca lingua franca, derivată din engleză, dar nu identică cu aceasta). Pământenii au colonii şi intră în contact cu alte specii, încercând să le înţeleagă, iar şef peste departamentul pământean de resort este acest Tinescu.

În afară de sunetul familiar al numelui, există doar două referinţe la originile româneşti ale personajului, în ambele dăţi el începând să … înjure în româneşte. Actul de a ]înjura nu are însă în contextul respectiv conotaţii negative.

Mai mult, Tinescu nu este un exemplu negativ, acel român ca prototip al răului pe care îl poţi găsi prin alte cărţi. Dimpotrivă este un individ abil, cu inteligenţă instinctuală şi un soi de tinereţe veşnică.

Un român rar prin romanele străinilor…

Salutări de la ... capătul lumii

Scriitorul olandez Arnon Grunberg, născut în 1971, avea să publice în 2000, cartea Istoria calviţiei mele. Grunberg era deja un scriitor relativ cunoscut, însă avea să semneze cartea cu pseudonimul Marek van der Jagt. Nimeni nu avea să afle iniţial cine este cu adevărat autorul cărţii, astfel că „Marek van der Jagt” primeşte premiul pentru debut, iar unul dintre criticii olandezi avea să constate entuziasmat că necunoscutul autor este „mai bun decât Grunberg!”.

Cartea a apărut în româneşte în 2007, la Humanitas şi este rezonabilă, amuzantă, pe alocuri inteligentă. Ritmul este alert, pasajele de reverie şi cele de acţiune alternează, din când în când personajele filosofează, uneori întreprind acţiuni mai excentrice. Fără a fi senzaţională, este o carte care merită citită. Nu vreau însă să prezint aici cartea sau autorul. Mă interesează doar un pasaj (pagina 39, jos, în ediţia Humanitas):

Unul dintre personajele cărţii, o fostă dactilografă, publică un volum intitulat „Cum se pot îmbogăţi fetele bătrâne”. Succesul este neaşteptat, cartea devine un best-seller, fiind tradusă în numeroase limbi:

– Cartea Eleonorei, a spus tata, a fost vândută astăzi României. Incredibil! Şi când te gândeşti că toţi editorii ăia erau atât de sceptici la început.

Limita absolută a celebrităţii a fost atinsă. Dacă volumul este tradus până şi la capătul lumii, atunci evident că este un best-seller. Q.E.D.

Să mai amintesc o dată: autorul este un olandez, de 29 ani, cu educaţie sub medie (exmatriculat din liceu la 17 ani), însă cunoscând succesul ca antreprenor şi scriitor, iar cartea este scrisă la sfârşitului anilor 1990.

Reprezentări asupra românilor, într-un roman din 1969

‑ Tabloul ăla, John! E un fals!

[…]

‑ Care tablou?

[…]

‑ Cel pe care i l-am vândut ducelui!

[…]

‑ De unde provenea cel pe care i l-ai vândut ducelui?

[…]

‑ L-am cumpărat din Paris, de la un cuplu de români care deţineau o mică prăvălie lângă Madelaine. Ar fi trebuit să ştiu, zise Joe Bender cu amărăciune în voce. Ar fi trebuit să îmi pun întrebarea „Bender, dacă ai fi un falsificator de tablouri, unde te-ai duce?”, iar răspunsul ar fi fost „La o galerie românească de artă”.

Extrase din P.G.Wodehouse, Un Pelican la Castelul Blandings, Polirom, 2005 (traducere de Carmen Toader), p. 104-105. [prima ediţie în limba engleză: 1969]

Nu am citit romanul până la sfârşit încă, aşa că mai sper să se dovedească printr-o minune că era vorba de nişte … bulgari :D

Oricum ar fi însă, reprezentările lui Wodehouse (şi probabil ale contemporanilor săi) asupra românilor, rămân un subiect interesant de explorat ...