Pornesc de la postarea mea precedentă, cea cu indicatorul către standul de înghetaţă, uitat acolo în plină iarnă.

Cristi a comentat că există norme care forţează administaţia să ia măsuri, dar aceasta nu o face. Sunt de acord cu el, însă am zis că nu e rău să dezvolt şi să ne uităm niţel şi la cauze.

Deci, ştiu că există norme şi amenzi care pedepsesc pe cei care nu iau panoul, anunţukl, indicatorul de pe domeniul public atunci când se încheie perioada pentru care a fost permis afişajul.

Mai ştiu şi că, în oraşele României, există un număr enorm de panouri publicitare de dimensiuni diferite.

Mai ştiu şi faptul că aceasta dăunează deopotrivă modului în care arată oraşul, eficienţei publicităţii prin panotaj stradal şi capacităţii de a informa a acestor panouri (când sunt prea multe, toată lumea începe să le ignore conţinutul).

Nu mă miră că administraţia nu o ştie, sau că urbaniştii nu pot să îşi impună punctul de vedere. Mă miră lipsa de intervenţie a celor din publicitate, fie ei cumpărători/vânzători de publicitate, fie furnizori de servicii de panotaj (cei care au panourile).

Concluzia către care înclin este fie că sunt departe de a fi profesionişti, fie că învârt ceva bani negri. Iată de ce:

Dacă vor ca ale lor campanii de publicitare în care folosesc panotajul de orice fel să aibă impact, cei din publicitate ar trebui să preseze asupra administraţiei să accepte mai puţine panouri.

Cei care deţin spaţiile de panotaj ar pierde aparent din scăderea drastică a numărului de panouri. Ar putea însă creşte costurile per panou, astfel încât bugetele de cheltuieli ale cumpărătorilor de publicitate să nu se schimbe. (în mod similat, taxele unitare percepute de administraţie vor creşte, menţinând totalul neschimbat)

Efectul: mai puţine panouri (şi oraşe mai frumoase, vizibiliatte mai bună în trafic), la fel de mulţi bani în industrie, distribuiţi la fel între actorii implicaţi, eficienţă mai mare a publicităţii, panouri mai uşor de întreţinut şi de îndepărtat când le expiră termenul, amenzi mai uşor de aplicat (dat fiind că ar fi mai puţine panouri de urmărit).

Toată lumea ar câştiga, exceptând eventualitatea că ar învârti bani negri, mai greu de depistat atunci când sunt multe învârteli mărunte (i.e. nenumărate panorui, afişe, afişuleţe, indicatoare etc.)

Din moment ce nu se petrece aşa, pe undeva este ceva putred, fie în raţionamentul meu, fie în profesionalismul celor implicaţi, fie în cinstea acestora.

Full Text/Citeşte textul complet...

Să îngheţăm cu spor ...

18 decembrie 2010, Parcul Sebastian


Evident că înghețata nu mai e de mult acolo, dar afișul a rămas, cu conotațiile sale amuzante date de decorul hibernal...

Nu ar fi mai simplu ca toți cei care plasează indicatoare, bannere, afișe electorale etc., pe domeniul public, să fie amendaţi drastic dacă nu le ridică după ce evenimentul cu pricina se încheie?

Full Text/Citeşte textul complet...

Bogdan Suceavă / Vincent Nemuritorul

Întotdeauna mi-a plăcut să cred că, la un moment dat, va fi construit un mod care să îţi permită să îţi lungeşti viaţa mult în viitor. Aceasta ţi-ar da posibilitatea de a experimenta multe lucruri diferite, dar mai ales ţi-ar satisface curiozitatea de a afla continuarea poveştii despre pământeni …

Cartea lui Bogdan Suceavă (apărută la Curtea Veche, în 2008) exploatează tocmai acest lucru, plasând „nemurirea” în viitorul apropiat şi vorbind despre ea de la prima până la ultima pagină (pagina 188).

Prin urmare am citit-o repede, începând-o la boarding, pe Otopeni, şi încheind-o în gara aeroportului din Frankfurt. :)

Asta nu înseamnă însă că m-a impresionat. Ideea este incitantă, realizarea este decentă, dar cartea mi s-a părut deopotrivă prea comercială şi superficială. Trebuie spus din capul locului că, după părerea mea, cartea este mai degrabă literatură mainstream decât SF, în ciuda plasării sale în viitor. Apoi, autorul discută „nemurirea” într-un mod destul de original, abordând disfuncţionalităţile acesteia, implicaţiile religioase şi lăsând senzaţia că mai degrabă dezavuează o astfel de alternativă. Autorul schiţează (destul de sumar) zbaterile personajului principal ce preced intrarea în imortalitate şi primele sale momente.

Deşi cartea este mai degrabă statică, ea se construieşte în jurul unei intrigi dominante, culminând în ultimele pagini cu o acţiune ce seamănă cu cea din filmele americane: coincidenţele se înlănţuie, eroul trece prin transformări etice, iar la final vine un soi de dezamăgitor happy-end. În plus, sunt dialogurile multe, în care personajele vorbesc adesea pe un ton didactic, folosind dialoguri compuse adesea din intervenţii ale personajelor a căror descriere durează peste jumătate de pagină, mergând până la o pagină întreagă.

Argumentaţia aminteşte şi ea de filmele americane, ignorând varii alte posibile întâmplări a căror materializare, destul de probabilă în condiţiile descrise, ar putea schimba complet cursul evenimentelor. Spre exemplu, este ignorată (surprinzător!) multe dintre căile bătute în romanele similare, ce ar constitui alternative ce ar schimba complet soarta personajelor din carte. La fel, autorul pare a uita că şi alţi indivizi ar putea face ceea ce face eroul pe la pagina 170, fără a avea nevoie să fie în situaţia specială în care e acesta.

Pe ansamblu, cred că e vorba de o idee interesantă, cu aspecte de originalitate, tratată însă prea superficial.

Evaluarea mea: 5/10.



Coperta merită o menţiune specială: se potriveşte excelent cărţii, lucru destul de rar la noi!

Mai multe despre autor am scris aici.

Alte opinii despre carte:
Critica oficială e, ca de obicei, dominată de descrierea a ce se întâmplă în carte, însă dincolo de acest aspect comun, opiniile sunt împărţite. Pentru câţiva, opinia mai degrabă negativă pare influențată de faptul că e vorba de un roman cu tente SF: România literară , Revista cultura. Pentru cei ce îşi propun să promoveze literatura SF, romanul este unul bun: Cititor SF. Alţii sunt mai degrabă vagi în aprecieri: Andrei Simuţ, Observatorul Cultural.

Am găsit doar două bloguri independente interesate de carte primul se rezumă în general la a descrie acţiunea cărţii:Constantin Ghioc. Al doilea sintetizează în cuvinte puţine mai tot ce am spus eu mai sus: :Torrence

Un interviu, deloc incisiv/incomod este disponibil aici. De asemenea, autorul propune în pagina sa o listă a referinţelor critice.

Full Text/Citeşte textul complet...

Mihnea Rudoiu / N-are momentan titlu

Cartea despre care voi vorbi în continuare a apărut la Curtea Veche în 2005 şi beneficiază de o critică nefavorabilă, destul de înverşunată, ce te face să te întrebi ce e în neregulă în relaţia autorului cu „intelighenţia oficială”. Acest lucru se petrece pe site-urile cu pretenţii de profesionalism în ale cărţilor (vezi aici, aici şi aici), volumul fiind practic ignorat de blogurile celor neimplicaţi în critică literară, publicare, scriere.

Romanul nu e chiar atât de prost precum zice critica. El începe prin a propune o inovaţie interesantă: scrierea numelor proprii în stilul mirc/Messenger – Khrysthy, Phyeny, Cklawoodya etc., delimitând-şi astfel contextul în care evoluează.

Acţiunea este plasată în oarecare măsură online, permite descrierea unor bucăţi din realiatea românească contemporană şi, ca aproape orice roman românesc de după 1990, trimite de câteva ori la perioada comunistă. Stilul adoptat este vonegutian, dar volumul nu reuşeşte să găsească un conţinut potrivit acestuia. 


Cartea nu mi s-a părut statică, aşa cum zice unul dintre critici; uneori e amuzantă, însă este prea puţin amuzantă pentru stilul adoptat; are prea puţine de spus (adesea mi s-a părut că autorul scrie pagini de umplutură); nici măcar inovaţia de a scrie numele proprii cu o ortografie aparte nu este suficient exploatată.

Nu ştiu dacă ceea ce a oprit autorul să dezvolte mai bine textul a fost tocmai faptul că a împrumutat eroului său elemente multe ale biografiei personale. Poate că, dimpotrivă, aceste elemente au făcut cartea să fie digerabilă. Nu am citit din păcate celelalte două romane publicate ale lui Mihnea Rudoiu, ca să pot judeca mai bine informat, iar lectura celui de faţă nu mă îmbie să le aloc timp şi lor.

Evaluarea mea: 4/10.

Full Text/Citeşte textul complet...

HELP! Orice sugestie e binevenită

Am nevoie de sfaturi, iar orice sugestie e binevenită.

Problema mea este următoarea:
De 20 de ani, România e parte a unui cercetări internaţionale ce urmăreşte modul în care ţările lumii (mai ales cele europene, dar nu numai ele) se schimbă din punct de vedere al valorilor sociale (reducţionist vorbind, e vorba de felulş în care g-ndim şi ne imaginăm viaţa). E vorba de "sondajele valorilor" - European Values Survey, respectiv World Values Survey.

La 3-5 ani colectăm date de la eşantioane naţionale şi ne comparăm cu restul lumii (sunt date în prezent cam despre 100 de societăţi diferite).

E practic singura sursă de date academice cu lungimea amintită care există în lume, şi singurul sondaj comparativ academic de o asemenea amploare în care România este prezentă constant.

(mai multe detalii în pagina Grupului român pentru studiul valorilor sociale)

În clipa asta se desfăşoară valul 2010-2011 al cercetării. Noi tot sperăm să facem rost de bani pentru a colecta date şi în România. Fondurile publice pentru cercetare ştiinţifică sunt practic inexistente de 2 ani. Din privat nu am reuşit să atragem nimic.

Deci, întrebarea este de unde fac eu rost de un portofoliu de donatori/sponsori, de la care să adun cam 65.000 de Euro?

Evident fiecare poate să dea mult mai puţin, dar totalul minim necesar este cel de mai sus. 

În schimbul banilor le putem oferi doar publicitate pe site-ul nostru, prin newsletter-ul pe care îl difuzăm, amintindu-i când ieşim în media, şi cam atât... :(   Dacă facem rost de ceva mai mulîi bani, poate scoatem şi un Atlas cu ceva mai multe hărţi color şi îi popularizăm şi acolo. Prin urmare, nu avem mare lucru de oferit, în afară de glorie!

Orice sugestie e binevenită!

Full Text/Citeşte textul complet...

Cum am petrecut 1 Decembrie

În primul rând nu văd de ce ar trebui să petrecem la o zi naţională plasată aiurea în tramvai, în mijlocul iernii. Dar, mă rog, aşa cum avem și un imn amărât, mai degrabă un bocet demobilizator, putem avea și o zi naţională care nu e pe gustul meu.

Am ajuns la aeroport, la Otopeni, pe la 7 fără niţel. Taximetristul ne-a explicat că urmează parada agricultorilor: „ăştia ară ogorul cu Mig-ul”.

Avionul trebuia să decoleze spre Cluj la 7:35. Am făcut check-in, am trecut prin controlul de securitate și ne-am suit în autobuz. Era cam frig. După 5 minute a venit un nene de la aeroport și ne-a zis că trebuie să mai vină un pasager, aşa că o să aşteptăm în autobuz, dar fiindcă e băiat bun și i se pare că e cam frig, o să îl roage pe şofer să închidă uşile. După 10 minute, Mălina a cârcotit că pe alte aeroporturi probabil ne-ar fi dus pe noi la avion și apoi pe pasagerul important ce se lăsa aşteptat. După alte 5-10 minute autobuzul ne-a dus la avion. Pasagerul cu pricina nu a mai apărut.

Ne-am suit în avion și am fost anunţaţi că mai stăm niţel ca să vină maşina care va dezgheţa avionul. Geamurile de pe o latură erau acoperite cu un strat destul de gros de gheaţă iar de aripă atârnau nişte ţurţuri barosani. Erau doi stewarzi: un bărbat cu voce subţire și o femeie tânără cu voce groasă. Am citit nişte texte, apoi am scos laptopul și am aranjat prezentarea pentru conferinţa ce urma să înceapă la ora 10, la Cluj, am dat telefon să le spun că întârzii, apoi SMS că ajung direct la masa de prânz. Am vorbit cu Marian, aflat în sala de aşteptare din aeroport, și care urma să zboare cu avionul de 9:35, și el întârziat. Mi-a spus că nu decola nici un avion de pe Otopeni. Am tras cu urechea la stewarzi care bârfeau aeroportul – „i-a luat prin surprindere faptul că a fost frig de 1 decembrie”; m-am gândit că, fiind în toiul verii, e de presupus că lumea face plajă. Am primit de două ori apă, sucuri, ceai, și sticks-uri, deşi pe bilet scria că nu primim nimic. M-am bucurat alături de ceilalţi pasageri când a venit și la noi una din cele patru maşini de degivrat ale aeroportului. Bateria laptopului s-a terminat și mă pregăteam să adorm când lumina s-a stins brusc, iar motorul s-a oprit. Pilotul ne-a anunţat că sunt vibraţii la motor, aşa că va trebui să schimbăm aparatul. În aşteptarea autobuzului ce urma să ne readucă în terminal, unul dintre stewarzi ne-a spus că în aeroport vom afla dacă ne alocă o alta aeronavă sau aşteptăm să o repare pe cea defectă.

La 11 şi niţel am ajuns pe aeroport și am primit informaţii contradictorii de la o domnişoară ce se afla la ghişeul de la plecări interne. Până la urmă a reieşit că fie facem din nou security check și intrăm în zona de boarding, fie stăm în faţa zonei de îmbarcare. Avionul oricum nu se ştie când va pleca din cauză că este „ploaie cu gheaţă”. Ni s-a spus şi că se vor comanda sandwich-uri, dar asta mai durează. Am mers în terminalul de plecări internaţionale, care mustea de oameni. Am zis să nu stăm la masă acolo, că dacă pleacă avionul, aşa că am revenit în terminalul de Plecări Interne, am mers la Billa și am cumpărat sandwich uri. Tot asta cumpăra și stewardesa tânără cu voce groasă.

Pe la 11:45 am aflat de pe panou că zborul a fost anulat. Am vorbit iar cu angajata Tarom de la biroul din faţa controlului de securitate de la Plecări interne (cea care ne spusese că sandwich-urile vor fi comandate) Mălina a mers la ghişeul Tarom de ticketing să schimbe zborul, eu am rămas sus, la sosiri internaţionale, la banda de recuperat bagaje, aşteptând să se întoarcă valizele din cala avionului, de pe pistă. După o oră și jumătate au venit și bagajele. Mai întâi cele de le zborul de 9:35, și el anulat, apoi ale noastre. Ni s-a spus că nu au putut să le aducă mai devreme, că avioanele erau sigilate. Între timp au aterizat doar vreo două zboruri, unul de la Munchen.

Pe la 13:30, Mălina a terminat de făcut coadă la ticketing și am primit bilete noi, la zborul de 17:35. Ne strânsesem între timp vreo 10 sociologi, toţi mergând la conferinţa de la Cluj. Eu eram singurul care ar fi trebuit să vorbească la workshop-ul din ziua cu pricina, ce preceda de fapt conferinţa. Patru dintre noi ne am aşezat la o masă, la una dintre cafenelele din aeroport. După 30 de minute de aşteptat am mers să comand la casier. Am fost expediat înapoi: „avem serviciu la masă!”. Am insistat și am comandat la casier, plătind tot acolo.

Pe la 15:00 am mai dat de alţi câţiva sociologi, ce tocmai aflau că zborul lor, cel de 14:35 a fost anulat. De altfel nici un zbor nu părea a pleca de pe Otopeni.

Pe la 16:30, am făcut check-in-ul. Se ştia deja că singurele zboruri interne ce vor pleca sunt cele de Cluj și Timişoara. Am făcut din nou controlul de securitate, și am stat în zona de îmbarcare. Evident, zborul a fost afişat ca fiind „delayed”, dar nu ni s-a spus defel cât o fi delay-ul. De câteva ori angajata de la boarding ne-a asigurat că plecăm sigur, dar nu ştie când. De 2-3 ori, în dreptul porţii e îmbarcare au parcat autobuze, parcă pregătindu-se să ne ducă la avion. Ne-am gândit la Tom Hanks, deşi situaţia nu era nici pe departe similară.

Pe la 20:00 zborul a fost anulat definitiv.

Am mers la ticketing. Toate zborurile Tarom, interne sau externe, fuseseră anulate. De asemenea, zborurile Lufthansa de Munchen nu plecau. Zborurile externe ale altor companii plecau cu întârzieri de câte jumătate de oră. Pe la 21:00 ne-a venit rândul și am aflat că putem să zburăm a doua zi, cu avionul de 17:35 sau să anulăm zborul. Tot pe la ora aia au venit şi bagajele de la avion.

Cum ar fi trebuit să ne întoarcem oricum către Bucureşti sâmbătă, cu avionul de 6 dimineaţa, am decis să nu mai plecăm deloc.

Pe la 22:00 ne-a sunat Marian: ajunsese la gară și găsise bilet, la cuşetă, la trenul de 20:00 sau cam aşa ceva. Trenul urma să plece în direcţia Cluj pe la 23:00 :)

După toate acestea, un singur lucru mi se pare neclar: cine o fi fost pasagerul ipotetic pe care l-am aşteptat dârdâind în autobuz, pe pista aeroportului (în paragraful al treilea al acestei lungi polologhii). Oare chiar o fi existat?

Full Text/Citeşte textul complet...