Seen from the future, there is not much special to tell about this year.

However, things happend in 2013. Curiosity, a NASA rover wandering on Mars sent proof than milliones of years ago a warm pond existed there. Darwin, the great scientist hatred by the Church, believed once that life started in such rich waters. However, this was not the case on Mars,where it seemsthatevolutiowasneverlikeo Earth.

The US were important, as usual. Edward Snowden, a whistleblower, prove the word that Americans are anything but innocent partners.

Europe continued a sort of stagnation, Croatia joined EU, Merkel won the elections but struggled to set a coalition, Berlusconi was finally again not jailed, although he was finally convicted, the Chinesse rocket reached the moon as step towards world domination, Mandela died, several African countries announced to create a common currency, the Bitcoin value rocketed, Becali - the Romanian uneducated-extremely-wealthy-sheppard-and-football-club-owner - ended up in prison to leave British tabloids disappointed.

Minituarization continued, but telecom companies seemed not not be in a very comfortsble position. The founder of iRobot was awarded an inovation prize by The Economist, while Amazon and Deutsche Post tested drones for delivery. For some, this is a sign that the future might be already here.

Recession did not come to a clear end, the BRIT's growth cooled down, the Arab spring faced snowstorms, particularly in Egypt. People continued protesting against politicians, and in many countries the decline of traditional parties become part of the unavoidable future present. Uruguay legalised the production and tthe commercialisation ofcanabis.

Petrolul Ploiești, a Romanian football team, had a wonderful year, but this sems just a small step in a longer way to glory.

But everything in 2013 looks rather mundaine. Picking up a single event relevant or an eventual humankind encyclopedia entry is not an easy task.

At historical scale, it was just a normal year, which makes me program this post to appear when I will be in holidays.

However, there is an ongoing event, which may mark the difference between civilization and progress, on one hand, and stagnation, or maybe worse, even war, as some may say. This is Ukraine, facing the choice to exist, split, disappear. This EU's dilemma between promoting democracy or risking more recession due to increased gas price. This is is humankind fighting to deal with blackmail, avoiding a new intraeuropean conflict, and getting rid of the past in ordr to be able to look to the future. Depending on how this will end up, Ukraine might have been the single definitory event of the year.

If you were pacient enough to read up here, you definitively deserve A HAPPY 2014!



Sources for the images:
themainmtl.com
techblogstop.com


Full Text/Citeşte textul complet...

Meteora

Din faţa altarului vine o voce fermă, feminină. “Ştiţi de ce iconoclastul a zugrăvit astfel pe fecioara neprihănită?” Se lasă câteva momente de linişte. „Nu ştiţi niciunul?” Pauza subliniază retorica. „Aş fi mulţumită dacă aţi reţine trei lucruri: …” Ascultători, turiştii, cam 40 la număr, dau umili din capete. Bărbaţii poartă bermude, însă nu din cele înflorate, ci în culori neutre. Nu au voie în pantalon scurţi. Femeile au braţele şi picioarele acoperite de şalurile urâte din cele care se distribuie la intrare. Vocea femeii spune explicaţii pe un ton răspicat ce solicită supunere.


Desfrâul nu este permis în mănăstirea din vârful muntelui golaş. Cândva, pentru a ajunge aici îţi încredinţai viaţa în mâna călugărilor. Nu existau scări, nu existau poduri. Sunt mai bine de 100 de metri de la baza stâncii, în fapt o bucată de sandstone ridicată de pe fundul mării cu mii de ani în urmă şi până la mânăstirea din vârful ei. Călugării, toleraţi de turci, aruncau frânghii şi te ridicau sus. Dacă li se părea că eşti suspect te lăsau să cazi în gol.


Un rege sârb s-a călugărit în urmă cu sute de ani şi a venit aici, în una din mănăstirile din Meteora, donând toată averea comunităţii monastice. Mă gândesc că o fi fost vrăjit de peisajul absolut fascinant, de neratat în opinia mea.


În prima încăpere a bisericuţei din mănăstire sunt doi preoţi greci, vizitatori. O aroganţă specifică preoţilor ortodocşi atotcunoscători, deţinători ai adevărului absolut. E imposibil să nu o vezi, să nu o recunoşti (asta nu înseamnă că nu am văzut şi preoţi umani, inteligenţi, cei doi greci se încadrează însă perfect în acel patern al aroganţei atotştiutoare al preoţilor ortodocşi).


În faţa altarului, fătuca blondă, cu tricoul cu barete ce îi lasă părul să se răsfeţe pe umerii goli, cu siguranţa ei şi stilul răstit de învăţătoare din perioada comunistă ce se zdroșește la nişte elevi puşi în bănci pentru a învăţa obedienţa, îşi continuă reprezentaţia. O chem pe Mălina să o vadă, încercând să nu se vadă că vorbesc româneşte. E în mine un amestec de stupefacţie, oroare, amuzament, ruşine. Nu ştiu dacă să râd sau să plâng văzând atâta înapoiere. Turiştii aceia au plătit bani buni să ajungă aici, au mers un drum lung cu autocarul ca să fie snopiți cu vorbe, al căror conţinut informaţional este de altfel redus. Nu aud nimic nou faţă de ceea ce citisem în Lonely Planet. Aud în schimb pilde bisericeşti cu nemiluita. Dar turiştilor le place şi ceea ce aud şi modul în care sunt trataţi.


Ne desprindem să admirăm priveliştea cu adevărat fascinantă a Meteorei. Sunt formaţiuni muntoase rezultate din încreţirea fundului mării, pe când aici era o mare. Sunt prin urmare munţi de fund de mare topit, având consistenţa şi culoarea macadamului. Munţi golaşi, fără nici urmă de vegetaţie pe coaste. Doar în vârf sunt mănăstiri şi copaci răzleţi. Localitățile din vale înfloresc din turism.


Incredibil de multe autocare cu români vin aici în pelerinaj. Limba română deţine probabil majoritatea absolută printre turişti. Habar nu aveam despre asta. Sunt femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici, în pelerinaj religios. Par că nu au timp să observe cu adevărat frumuseţea locului, mănăstirile sunt cele fascinante.


Dar nu, aceasta din urmă pare o impresie falsă. E un tur mai lung după cum aflăm. Revedem grupul cu fătuca blondă cu braţele dezgolite. Ea este ghidul lor atotputernic. Acum sunt în subsol şi le arată portretele grecilor importanţi ce au trecut pe aici. Mesajele ei au o tentă destul de pronunţat naţionalistă. Le arată un poet şi e spune că e un soi de Eminescu. „Să ţineţi minte asta, să ştiţi mâine când mergem pe insula unde s-a născut el!” le porunceşte. Mă aştept mereu să îi văd luând notiţe asudaţi, dar nimeni nu scoate notesul şi creionul…

Noi ne suim în maşina închiriată şi fugim, departe de aici, departe de lumea asta, spre soarele plajelor greceşti.

Full Text/Citeşte textul complet...

Excepţionalul Gigi

Cu ceva vreme în urmă, la începutul lui 2013, am publicat un text în Dilema veche despre "Mahalaua din ... noi". Mahalaua constituia tema numărului respectiv din Dilema. Scrisesem însă şi un text alternativ, având acelaşi mesaj. Titlul este cel a postării de faţă, iar textul îl reproduc mai jos, aşa cum l-am scris atunci.


O foarte apropriată prietenă îmi povestea cu câteva luni în urmă despre colegul său, român. Acolo unde lucrează ea, în afara României, sunt mulţi internaţionali. Conversaţia pe care vreau să v-o împărtăşesc implică şase sau şapte doctori în ştiinţe sociale, aflaţi la masa de prânz. Toţi sunt vestici, exceptând cei doi români de care ziceam, prietena mea şi personajul care face obiectul studiului de caz cu care deschid acest text. Omul cu pricina, un bărbat pe la 36 de ani, şi-a făcut studiile în ştiinţe politice la o universitate din Ardeal, apoi a continuat cu un master în Europa de Est şi un doctorat în Olanda. Are prin urmare cel puţin unul dintre atuurile pe care reglementările curente din sistemul educaţional românesc le premiază: are doctorat la o universitate respectabilă. Opţiunea sa, exprimată public de mai multe ori, este că nu vrea să se aproprie de graniţa României la mai mult de 2000 de kilometri. Dar să trecem peste faptul că extremitatea de vest a Germaniei, unde lucrează, este la mai puţin de 2000 de kilometri de Braşov, ca să dau ca exemplu un oraş din centrul ţării.

Povestea prietenei mele mă poartă în vara lui 2012. E cald, iar oameni discută la masă despre politică. România este pretextul, cu agitaţia ei neobişnuită: un guvern nou, măcinat de plagiat după plagiat, suspendarea preşedintelui, agitaţia cu independenţa curţii constituţionale, fostul prim ministru condamnat şi sinucis, sau poate nu foarte sinucis şi aşa mai departe. E momentul ca să îşi dea cu părerea competentul political scientist născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Şi el le explică tuturor, pe un ton ce nu acceptă replică despre cum stă treaba cu politica bucureşteană şi cu politicienii români. Le explică despre omul luminat care îi este idol lui şi tuturor românilor, şi pe care, s-ar putea subînţelege, ceilalţi îl persecută. Aflaţi la masă, universitarii născuţi în câteva colţuri ale Europei de Vest află totul despre acest antreprenor de succes, cu minte limpede, incoruptibil, stindard al unei conduceri inteligente. Oier şi patron de club.

Gigi Becali este în opinia mea un personaj fascinant. Pare destul de evident că plăteşte o presă care îl adulează, mă refer aici la cvasitotalitatea televiziunilor şi ziarelor sportive. În cazurile de corupţie în care a fost implicat, începând cu schimbul de terenuri cu Ministerul Apărării, din câte am înţeles eu, e greu de priceput cum a evitat condamnarea. Nu am înţeles de asemenea niciodată cum reuşea, pe vremea comunismului, să exporte berbecuţi în Turcia, dar poate că acesta o fi doar un mit. M-a surprins declaraţia sa, pe când era candidat la preşedinţie şi a spus că e student, parcă la drept, „în anul trei-patru”. Reprezentarea mea asupra opţiunile ideologice afişate de domnia sa, includ cel puţin câteva care mi se pare – eufemistic vorbind – cel puţin anacronice: radicalismul religios, dispreţul faţă de lege, intoleranţa etnică şi religioasă, misoginismul, clientelismul, „amoralismul familial” (în termenii lui Banfield), demagogia, consumul ostentativ. Aşa cum văd eu lucrurile, cele de mai sus nu sunt doar practici curente ale personajului amintit, ci valori adânc interiorizate şi promovate făţiş, ca o ideologie. De aici vine fascinaţia: Gigi Becali este o vedetă mediatică sui generis. Mai mult, el pare a ilustra de minune starea curentă a naţiunii, ca un studiu de caz rar, şi prin urmare deosebit de preţios.

Hai să sar însă la o altă discuţie, purtată altfel, în alte timpuri. Amicul unui amic, vorba lui Caragiale, îmi povesteşte cu câţiva ani în urmă despre poziţia publică a unui cunoscut. Acesta afirmă răspicat, în scris, că toţi angajaţii din organizaţia academică a amicului amicului meu, exceptându-l pe director, sunt „sociologi cretini, sclavi ai softului numit SPSS”. După presiuni ale câtorva prieteni ai personajului respectiv acesta avea să şteargă postarea respectivă de pe blogul personal. Câteva luni mai târziu avea să fie angajat în organizaţia aceea plină de cretini. Publicaţiile sale, măsură a capacităţi academice, par a fi pierdute pe undeva, prin neant, dacă or fi existat vreodată. Cariera îi era lină, devenind destul de repede echivalentul unui ministru adjunct.

Te întrebi uneori dacă nu cumva a striga la alţii că sunt idioţi nu îţi asigură ascensiunea indiferent de propriile competenţe. Dacă e aşa, dacă aceasta constituie norma socială acceptată, acţiunea raţională este să te conformezi ei. Sociologia include suficiente argumente în acest sens. Cei care nu se conformează normei devin uşor-uşor marginali şi apoi sunt excluşi sau se auto-exclud. Gândiţi-vă la ţigani/romi, de exemplu. Gândiţi-vă la Ion Luca Caragiale şi la exilul său voluntar, la Berlin. Conformarea la normă, însă, conduce la succes, la recunoaşterea ca lider. În plus, creşte probabilitatea ca să experimentezi o satisfacţie mai ridicată cu viaţa.

De ce ar părăsi poveştile mele viaţa academică? De când am aflat că Dilema veche face un număr despre mahala, îmi tot răsună în urechi titlul cărţii lui Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor…. Mahalaua, termen de origine turcească desemna mai întâi o aşezare de corturi, iar mai apoi, prin extensie, un cartier oarecare, cu oameni şi vise, cu speranţe şi zâmbete, unul dintre colţişoarele acelea de rai, fascinante prin fericirea pură pe care o expirau prin toţi porii. Acest lucru se petrecea în urmă cu secole, pe când a fi tradiţionalist era singurul mod de viaţă acceptat, a fi străin era un sacrilegiu, a lega mai multe de două idei constituia o excepţia. Aşa erau oamenii pe atunci, cu bune şi rele, atât permitea evoluţia şi atât puteau susţine resursele vremii. Nu aveai timp de filosofare, atâta vreme cât orice virus mic putea fi mortal (nu, nu vorba de viruşi informatici, iar mortal trebuie citit ad literam). Dar era bine să fii băiat finuț, să îi repede pe ceilalţi de sus, să le arăţi că eşti mai doct decât ei, că ai şcoala vieţii, că eşti al or lider. Discuţiile puteau fi doar în alb şi negru, iar dacă ieşeai din dogma oficială însemna că ai o minte limitată.

Minte limitată are un alt amic al unui amic, după cum i-a spus lui un alt sociolog, mare om, de asemenea lipsit de publicaţii, într-o discuţie amicală pe Facebook. Argumentul e simplu: nu eşti de acord cu mine, iar ce propun eu este non-standard, atunci eşti clar depăşit de vremuri. Dacă eu am strigat primul asta, tare, e clar că am dreptate şi sigur ajung ministru sau cam aşa ceva.

„Un bou, ca toți boii puțin la simțire, / În zilele noastre de soart-ajutat... / Învață la școală cartea de cetire / Și ajunse boul un bou învățat.” Mda, în zilele noastre, adică în 1908, după cum o spunea cel din urbea din care cu mândrie mă trag şi pe care l-am pomenit şi mai sus.

Şi dau drumul la televizor, asta ca să vedem ce e în afara sferelor academice înalte. Acolo, în sferele academice înalte, dezbaterea de pe o listă electronică de discuţii a unei facultăți se concentrează asupra unui mesaj desprins de o terţă parte din corespondenţa privată dintre decan şi amanta sa, studentă şi apoi cadru didactic. Legalitatea postării unui mesaj privat ce nu îi aparţine nu pare a fi interesantă pentru cel ce îl postează, dar este un gest legitim în mahala.

Dar ziceam că mă mut la televizor. O fac pentru a regăsi ştirile extraordinare, bombele de presă ce se succed una după alta. Dezbateri cu câte 4-5 invitați ce vorbesc unul peste celălalt fără să se audă vreodată, în stilul impus din păcate la jumătatea anilor 1990 de către Procesul etapei. Numai că Ovidiu Ioaniţoaia avea şi are decenţa de a-şi asculta şi modera invitaţii. Jurnalistul român tipic, în spiritul mahalalei, trebuie să arate că el e mai deştept şi strigă mai tare ca ceilalţi, că e ironic şi superior, că are putere asupra lor.

Şi mă teleportez subit pe litoralul grecesc, vara, la mare, la soare. La piscina unui hotel all-inclusive de patru stele, mai degrabă scump, apar români, cu studii superioare, din elita societăţii. Copii lor sar în apă şi strigă; adulţii se amuză cum ceilalţi turişti sunt stropiţi, cum apa pică peste cărţile lor deschise; la un moment dat se ceartă în gura mare, peste piscină. Mahalaua vibrantă din perioada interbelică vine cu noi, cu manelele noastre, şi ocupă uşor-uşor întreg spaţiul public, acasă, în Europa sau aiurea. Experimentul simplu de la piscină este să te uiţi ce fac turiştii din ţări diferite. Nemţii, englezii şi polonezii citesc cărţi. Francezii şi italienii au mai mult reviste. Românii se distrează „cu adevărat”.

Gigi nu este excepţional fiind, aşa cum ar crede unii, excepţia. Nu, dimpotrivă, el constituie probabil românul la pătrat, un dublu Gi, îndrăgit de toţi, exemplu omului de succes la care tânjim cu toţii, dublu parlamentar, dublu investitor, superinteligent, garanţia reuşitei şi păstrării tradiţiei, esenţa românismului transpartinic, ecoul mahalalei din noi.

Full Text/Citeşte textul complet...

Serge Moscovici

Întâmplător, am reajuns în contact cu o lucrare citându-l pe Serge Moscovici. Cum asta se întâmpla într-o conferinţă, la o săptămână după ce îl pomenisem întâmplător şi la curs, am sărit pe Internet să văd ce se mai întâmplă cu cel născut în 1923, la Brăila. Exclus din liceu, în Bucureşti, în 1938, pentru vina de a fi evreu (vă amintiţi Jurnalul lui Sebastian?), a plecat în Franţa, devenind în timp un remarcabil psiholog social. Şi da, ceea ce bănuiam, continuă să se petreacă. Omul a luat varii premii internaţionale, e doctor honoris causa la o duzină de universităţi (inclusiv UAIC Iaşi), membru sau membru de onoare în mai multe academii din lume. Nu şi în Academia Română, ceea ce e ciudat ţinând cont de absenţa aproape completă a românilor care să fi performat cu adevărat la nivel internaţional în ştiinţele sociale. Şi mai ciudat, nu e o pagină românească pe Wikipedia, în condiţiile în care sunt mulţi psihologi sociali pe la noi.

Să fie doar ansemitism?

Să se repete cazul Brâncuşi aşa cum sugera Jurnalul Naţional în urmă cu 5 ani?

Full Text/Citeşte textul complet...

Road signs in Greece

The pictures say everything. The Southern you go, the lower the odds that the road signs are not covered with advertising, various messages, unclear posters, of graffiti (the later resembles to a national sport).


One may think that this is a way of protesting against politicians and the state, an act of civil disobedience. However, this is rather directed against public and own safety, and I see no way in which it may lead to any positive outcome... :(

Full Text/Citeşte textul complet...

Puterea exemplului

Una dintre explicațiile formării valorilor sociale asumă importanța instituțiilor. Familia, Statul, Piaţa oferă modele pe care oamenii, tineri sau mai puțin tineri, le observă, le învață prin repetarea expunerii la ele, le interiorizează și le convertesc involuntar în valori personale.

Am argumentat săptămâna aceasta despre modelele promovate de România ca un adevarat brand de ţară. Am arătat că personalităţile exponenţiale pentru viaţa publică de azi respectă arhetipurile Păcăliciului, Plagiatorului (Hoţului, care va să zică), Repetentului şi Mituitorului.

Cam acestea sunt modelele pe care românii le preferă în ce priveşte respectul faţă de ceilalţi, corectitudinea, atitudinea faţă de educaţie, responsabilitatea faţă de propriile fapte. Atunci nu ne putem aştepta ca, definite prin oamenii ce le pun în mişcare, şi care preferă să fie reprezentaţi de arhetipuri precum cele amintite, instituţiile să arate altfel.

Full Text/Citeşte textul complet...

The Marriage Plot

Published in 2011
In The Marriage Plot, Jeffrey Eugenides tries a role that barely fits his style. He deconstructs every single thought, gesture, action of his main characters, explaining and over-explaining them, until they almost completely lose meaning. If it had been not about Eugenides, finishing the book would have been unlikely in my case. However, I continued to the last page. By the end, patience got partly rewarded. One might be bored of insisting on semiotics and the sometimes trailing story, but one needs to get to the second half, and then to the end, to rediscover a great writer, although not in his best creation.

My rating: 5 out of 10 (the novel should have been shorter).



Book cover retrieved from the review that The Telegraph did to the book.

Full Text/Citeşte textul complet...

Breaking Romanian!

Breaking Bad is a TV series, in which a chemist portrayed as a genius prepares meth (methamphetamine - a psychoactive drug), breaks all possible laws, and all main characters find at least a way not to obey the rule of law.

The logo of the TV Series looks like this:


Other distinctive images in the series show the Mendeleev's table and the name of the players announced as bellow:

In November, in the Moscow's Higher School of Economics I have noticed an announcement for a certain academic prize (as I have been told). It looks like this and proves the popularity of the show:


Visiting the site of a certain Romanian TV channel (Digi24), I found this amazing logo, done for a show that they will broadcast on the national day, call #Triumful unei Naţiuni# (Triumph of a Nation):


The question is, how Bad RomaNians are Breaking the laW according to DigiTV? Or has the TV channel any idea what its advertisement implies?

Full Text/Citeşte textul complet...

Dorind să atragă simpatia populaţiei, Preşedintele României a declarat cu două săptămâni în urmă că salariul său e mic şi nu îşi permite un credit de un milion de Euro. „Am încercat să îl iau şi, datorită veniturilor, banca nu mă putea finanţa la o asemenea sumă” a spus Traian Băsescu, arătând că domnia sa doreşte să devină fermier. Prin urmare, neîndeplinind condiţiile legale pentru a cumpăra o astfel de proprietate, a apelat la un subterfugiu pentru a ocoli legea. Apoi s-a plâns că e greu pentru „un notar tânăr, ca Ioana” să plăteşti rate de 30.266 lei pe lună. Pentru comparaţie, 30.000 lei reprezintă mai mult decât salariul anual al unui conferenţiar universitar.

Eu am reţinut două lucruri: preşedintele s-a gândit să înşele legea, accesând un credit pe care nu şi-l permite. Aceasta este una dintre căile care au condus la declanşarea crizei financiare mondiale curente. Pe de altă parte, preşedintele, plângându-se că e greu să plăteşti o rată de 6666 Euro din venitul de „notar tânăr” a dovedit că nu prea are habar în ce ţară şi pe ce lume trăieşte. 6666 Euro e o rată destul de inaccesibilă pentru non-antreprenori oriunde în lume!

[la acest link găsiţi câteva venituri anuale brute pentru notarii din Germania. Ioana Băsescu ar fi probabil cea mai bogată dintre ei]

Oricum ar fi, a încerca să păcăleşti legea şi să justifici acest lucru căutând să fii ghiduş nu e tocmai o carte de vizită onorabilă. Acest lucru consolidează imaginea de Păcălici a președintelui: unul care face simpaticul, încercând să adoarmă atenția şi căutând să încalce legea.

Domnia sa se află într-o companie selectă: preşedintele Senatului (al doilea om în stat), se făleşte că ar fi Repetent. Şeful Camerei Deputaţilor a repetat şi el câţiva ani de facultate. Primul ministru este un Plagiator notoriu, justificând gestul prin "așa se făcea pe vremea mea" (pe vremea lui Ceaușescu, dictatorii terorizau poporul, deci conform logicii lui Ponta, Ceaușescu ar trebui să fie şi acum în funcție, răspunzând în faţa Marii Adunări Naționale). Trecând la reprezentații exponențiali nealeși direct sau indirect, antrenorul echipei naționale de fotbal a fost condamnat în timpul exercitării funcției, fără ca aceasta să îl facă să renunţe la poziţia deţinută, astfel că România este reprezentata de un Mituitor.

Păcăliciul, Repetentul, Plagiatorul şi Mituitorul. Mi se pare doar mie sau ar fi brand de ţară remarcabil?

Full Text/Citeşte textul complet...

Love food, not waste!

Strange campaign for a five star hotel which does not provide so much variety for lunch/dinner, isn't it?
[not to mention that they have three errors in seven words, when it comes to the Romanian translation]

(Hotel Possidi Holidays, in Halkidiki, summer of 2013).

Full Text/Citeşte textul complet...

Problema ministrului transporturilor

Presa a vuit în urmă cu câteva luni despre faptul că pe atunci noul ministru al transporturilor nu ştia cât costă biletul de metrou sau cât face trenul de la Bucureşti la Constanţa.


În opinia mea, faptul relevă două lucruri simple. Mai întâi e lipsa de profesionalism a presei. Aceasta nu ştie ce întrebări să pună, astfel încât se agaţă de nimicuri. Pe de altă parte este slaba pregătire politică a ministrului, care nu ştie să răspundă la întrebări prosteşti, probabil şi din cauză că nu
a pregătit un program minimal sau nu a citit programul de guvernare.


E simplu: în Romania norma socială spune că, dacă ai cum, e bine să eviţi transportul public: aglomeraţia, transpiraţia semenilor, cearta lor cu săpunul, datul din coate în preajma bisericilor, orarul imprevizibil al autobuzelor, tramvaiului şi metroului fac automobilul personal mult mai atractiv. Reţeaua de cale ferată este subdezvoltată ca acoperire, iar calitatea precară a liniilor face ca trenurile să nu poată dezvolta viteze mai mari decât în prezent.


Asta le putea spune ministrul, arătând că e lipsit de relevanţă preţul biletelor: urmând norma socială de la noi, domnia sa merge cu maşina.


Transportul public este în sarcina primăriei (iar in unele oraşe chiar este decent!). Ministrul putea însă spune ce politici va implementa pentru a sprijini administraţiile locale în dorinţa lor de a furniza un transport de calitate. Sau putea spune ce va face sa ii determine sa trateze altfel transportul public pe acei primari sau şefi de consiliu judeţean nepreocupaţi de acest aspect.
Şi putea întreba jurnaliştii dacă ei au habar cât costă o coală de hârtie A4 sau care sunt costurile asociate unui minut de emisie. La fel de relevant ca şi costul unei călătorii cu metroul.


Jurnaliştii o puteau întreba pe doamna ministru despre cum va face să dezvolte reţeaua de cale ferată, dacă are în plan să refacă liniile, să propună centuri peri-urbane, conexiuni regionale care să susţină descentralizarea, dacă e posibil să se schimbe sistemul dublu de taxare a combustibilului (vinietă plus accize), dacă având autostrăzi va propune facilităţi fiscale să încurajeze transportul rutier de persoane (autocare de lungă distanţă) sau dimpotrivă, va căuta să stimuleze fiscal circulaţia pe calea ferată şi zeci de alte chestii care fundamentează lipsa de dezbatere despre strategia românească în materie de transporturi, ca să nu zic de vizibilitatea nulă a oricărei viziuni în domeniu.


Morala: avem miniştrii pe măsura presei. Dacă vrem unii mai buni, trebuie să ii schimbăm şi pe ceilalţi. Şi cum toţi seamănă cu noi, am putea începe prin a ne uita cu sinceritate în oglindă...

Full Text/Citeşte textul complet...

Aberaţia săptămânii: „reckon”

Destul de des citesc prin presa românească fraze de genul: „X a recunoscut că sunt 10 clădiri albastre”. Implicit, apare asumpţia că X ar fi ascuns până acum ceva legat de cele 10 clădiri albastre. Numai că, dacă te uiţi atent, vezi că X nu avea nimic de ascuns, iar cele 10 clădiri albastre sunt inofensive. Iar dacă ştirea se referă la un eveniment din afara României, o să descoperi că în engleză ea suna cam aşa: „X reckon ten blue buildings.” Adicătelea X socoteşte că ar fi zece clădiri albastre. Aşa crede X, e o opinie, nu o recunoaştere a unei acuze. Dar engleza are destule cuvinte ce sunt altceva decât par a fi dacă le traduci prin omonimul românesc, iar „a recunoaşte” implică o sămânţă de scandal, aşa că de ce şi-ar bate jurnalistul român capul cu stăpânirea limbii, logicii şi a bunului simţ? La urma urmei a cânta după ureche e destul de simplu, dacă nu te interesează calitatea cântării...

Full Text/Citeşte textul complet...

Există câteva discipline fascinant de frumoase, extrem de complexe, fantastic de utile, excitante intelectual, dar şi foarte accesibile publicului larg, prin familiaritatea subiectului. Semiotica, antropologia, științele comunicării sunt astfel de domenii. Sociologia şi științele politice nu sunt nici ele departe.

Accesibilitatea acestor științe are asupra lor un efect de bumerang. Pe de o parte le asigură o largă piaţă de desfacere. În lumea academică contemporană, ca şi în trecut de altfel, este important să convingi societatea că produsele tale sunt utile. Altfel nu primeşti finanţare. Principiul implică erori de neincluziune, riscând să lase subfinanţate domenii de nişă ce încă nu au atins masa critică pentru a fi recunoscute drept esenţiale. Cu toate acestea el se dovedeşte un instrument destul de eficace pentru cei ce trebuie să aloce resursele destinate cercetării, astfel încât societăţile să prospere material şi cognitiv.

Implicaţia imediată ar fi că științele amintite au un bun motiv de a justifica finanțarea: oamenii consuma produsele lor intelectuale.

Apar însă doua probleme: devaluarea şi ermetismul.

Devaluarea este ușor de explicat. Accesibilitatea obiectului de studiu, unul pragmatic, familiar oricui prin interacţiunea din viața de zi cu zi, ușor de înţeles, va lasă senzaţia că e facil să studiezi astfel de discipline. Expansiunea educaţiei superioare este de altfel însoţită de o explozie a studenţilor ştiinţelor în cauză. Inevitabil va apărea o diminuare a calităţii medii a predării (nu va gândiţi la cazul universităţilor de top, deşi şi acestea sunt expuse procesului): elevii mai slabi vor opta în mod natural pentru facultăţile care par mai uşoare. (aceasta este o lege simplă în sociologia educaţiei, nu are rost să o argumentez aici). Şi în afara universităţii calitatea medie a produselor ştiinţelor despre care vorbesc se va diminua prin inflaţia de subproduse ale mulţimii de absolvenţi mai slab pregătiţi ca în trecut.

Facultăţile au multe opţiuni de reacţie. Două sunt însă mai probabile. Prima ar fi să pice repetat mulţi dintre studenţi, reducând astfel publicul ţintă şi diminuând implicit finanţarea curentă şi potenţială. A doua, mai simplă, este să reducă nivelul, preferând eventual o selecţie ulterioară, la nivel de doctorat. A doua soluţie e cea atractivă, însă ea conduce la o invazie de absolvenţi de o calitate mai redusă. Ei vor defini imaginea ştiinţei cu pricina (iar reprezentarea aceasta va ghida ulterior modul de alocare fondurilor de cercetare între discipline şi facultăţi). În prezent, aproape oriunde în lume, ne confruntăm cu un astfel de fenomen. Mai mult, o parte din aceşti absolvenţi mediocrii au devenit universitari ce instruiesc noi generaţii de învățăcei. Fenomenul este mai puţin vizibil în societăţile unde inegalitatea mai redusă a veniturilor face cariera universitară să fie în continuare atractivă în sine, şi nu pentru apelul la tertipuri care să umfle exagerat de mult veniturile totale. (România nu face parte dintre ţările cu inegalitate scăzută)

Ermetismul, în acest context, este un soi e reacţie elitista. Pentru a arăta că produsul lor este cu adevărat sofisticat, în ciuda aparentei accesibilităţi, dar şi pentru a atrage studenţi dintre elevii mai bine dotaţi intelectual, va apărea tentaţia de a folosi un limbaj cu încărcătură simbolică specială. Va fi un limbaj aproape codat, savant, în care mesajul va fi acoperit de încrengături adesea imprevizibile. Vor fi fraze lungi, în care subiectul este adesea abscons. Vor fi introduse concepte vag definite, însă afirmate răspicat în construcţii ce proclamă adevăruri absolute şi îi desfid pe cei care nu le stăpânesc cognitiv. Se va vorbi de gnoseologie şi teleologie, iar metateoria non-reflexivă va defini standardul în domeniu. Eventual se vor arunca enunţuri eshatologice împănate cu temeni de rară circulaţie în limbajul comun, pentru a indica atribute estetice.

Consecinţa simplă va fi încetinirea progresului în ştiinţa respectivă. Va fi o banala problema de timp disponibil: producerea limbajului codat şi decodarea acestuia vor consuma ore bune pentru cercetătorii din domeniu. În plus, deşi produsele vor constitui obiecte de artă, la propriu, în multe cazuri va apărea riscul ca în spatele lor să nu se afle mesaje veritabile, ci simple baliverne. Urmarea? Lipsite de instrumente de atestare a autenticităţii contribuţiei la cunoaştere şi cu un progres frânat substanţial, astfel de ştiinţe se vor confrunta cu diminuarea finanţării. Nimănui nu-i place să cumpere produse dubioase, chiar dacă ştie că unele dintre ele sunt perle sui generis.


Totul pare un mecanism de feedback, o enorma buclă de reglare, prin care societatea îşi asigură echilibrul şi evită riscul unor schimbări bruşte pe o singură dimensiune...


Asta dacă societatea este suficient de matură. Altfel nu sunt excluse bucle în care o elită dubioasă cumpără produse spirituale pe care le defineşte drept înalte, se făleşte cu kitschul lor, îl proclamă drept adevăr absolut şi îl finanţează regeşte. Reacţia societăţii poate fi pe măsură: elita este deposedată de obiectul de joacă şi vin la putere non-elitişti profund materialişti, traditionalişti în spirit şi cu definiţii originale ale democraţiei. Din punctul meu de vedere ambele categorii sunt de blamat, însă prima, cea care se va pretinde „intelectuală”, este mai primejdioasă: fiind altceva decât pretinde, iar ceea ce se pretinde a fi sună a calea către dezvoltare autentică, pur şi simplu stopează progresul pe un termen mai îndelungat.

Vi se pare că aici, la final, am descris România de azi? Dacă da, nu v-aţi înşelat şi probabil înțelegeți de ce am avut nevoie de un lung preambul.


[Precauţie: am scris acest text pe e-book reader, într-un tren, şi deşi am mai corectat la el, cu siguranţă au mai scăpat greşeli de ortografie. Dacă le observaţi, vă rog să nu ezitaţi să îmi spuneţi. Mulţumesc anticipat!]

Full Text/Citeşte textul complet...

In his account of the history of the world (first published in 1989), Julian Barnes gives plenty of proof for his creativity, and provides a resistance tour as storyteller.

The book does not look like a novel, and maybe it is not. It starts with Noah and his Ark, seen in an apparently comic perspective. Despite vivid humor, the author addresses most of the common (theological) debates related to the Ark, deconstructs them, and basically reduces them to ashes, in a subtle way that churches cannot easily attack, although they would never admire.

A set of other 9 story add, with the Ark as recurring leitmotiv ("supporting character"), religion as (sometimes almost invisible) common ground, and intrigues that happens in completely different places and times, and with totally different actors. Sometimes, the author becomes a voice by himself, sharing opinions with the reader, and arguing them with facts, and the book seem to turn in an unsystematic investigation about the sense of history, as expression of the collective memory.

Fiction adds to real facts, an unexpected twist occurs in chapter ... (but I better avoid spoilers!), to subtly support author's view on religion, history, life as a whole. (However, I did not find really inspired the metaphor in that chapter).

The presence of fiction, of embroidering the main motives, makes me wonder if this collection of short stories might not be rather labeled as a novel. Beyond such petty distinction, it remains an excellent book, from an excellent writer.

my rating: 8 out of 10.

Full Text/Citeşte textul complet...

Driving in Greece

This summer I have discovered that driving in Greece is different than what I thought. My previous experiences included holiday destinations: In the islands of Crete, Rhodes, and Corfu, the summer traffic largely consisted of rented cars of even foreign ones. Although not majoritarian, they contributed to setting up social norms of driving close to Western Europe. Thessaloniki and Northern Greece, along Ignatia Odos, were not much different than the pattern that we met in the islands.

This summer, it happened that we came again to Greece, for a wedding. Therefore, we took some time to do sightseeing. We landed in Thessalonikki and headed south towards Athens. It was like in a different country. The traffic made Romania look Western, and definitively much Northern than Greece. Drivers do not bother to follow speed limitation, to obey interdictions to overtake, or to wait until you finish your overtake on the highway. There were moments when, driving 20 kilometers faster than the speed limit, I apparently was the slowest car on the national road.

In Athens, if turning right in a crossroad, they horn even when you let pedestrians cross on their green light.

They tax incredibly heavy the usage of the erratic highways. From Thessalonikki to Athens we stopped at least 8 times to pay highway tolls to sum up to around 20 Euros. Out of the 550 kilometers, half were not on proper highways, even if they claimed to be on a highway. Ironically, you may easily predict when approaching a toll point: speed limitation becomes normal (130 km/h), and one may use two lanes for each direction. After no more than two kilometers, one should decrease speed, and stop to pay a new tax of 1-3 Euros.

When arriving to Athens, you end up in the most chaotic traffic that I ever experienced, except Istanbul, where, however, I have been only as pedestrian or passenger. In Athens, rules loosely apply, horning is part of the normal habit, parking your car in the middle of the street is frequent, while cars, pedestrians, and taverna’s tables share the same narrow streets.

Full Text/Citeşte textul complet...

Simplu nume al organizaţiei cu pricina este bizar: adicătelea cum, celelalte universităţi sunt (mai) poluante?

Full Text/Citeşte textul complet...

Intrusion, by Ken MacLeod




This book has an interesting idea and explores several appealing transformations that current technology may inflict to human life. Published in 2012, the novel anticipates the PRISM debate, addresses fashionable themes like manless cars and drones, Google-style 3D glasses, along with tachyons, genetically engineered plants and landscapes, the justice system, the future of work, and gender relations.

Written by a declared Trotskyist, the depicted story describe a rather conservatory world as compared to what one may expect from a socialist utopia. However, it might be the case that Trotskyists become conservative when aging, as the whole Romanians communist regime did, for instance.

MacLeod did a good job in choosing fashionable themes. The relatively vivid story also helped Intrusion to receive nominations for most important SF awards of the year. Somehow similar in its intentions to Orwel's 1984, the book also reminds that SF is often more sophisticated than mainstream literature, and rejecting it by default (as Mălina or Monica do :p) is not a bright attitude.

However, MacLeod loses when considering proper documentation. He inserts a sociologist as supporting character, and refers some classic sociological authors. Unfortunately, the authors fails to consider current sociology, and how nowadays social sciences address the future of work and of gender relations. Since the plot is placed in a near future, this makes the story unrealistic, from its very beginning.

My rating: 5 out of 10.
Other opinions: Cory Doctorow; Ruth Ludlam (with some spoilers).

Full Text/Citeşte textul complet...

The sad face of Greece

In front of our hotel, in Plaka, just a whisker to the very heart of Athens, there is a tiny restaurant. Its keeper, a milk-chocolate-skinned woman, tries to summon customers in: "hello, my friend", "how are you tonight my friend?", "have a good night my friend". She wears a slightly loose yellow shirt and makes large gestures. A big smile. No fat, the bony type, but not skinny. I have no idea what she wears as trousers or skirt. The face, the contrasting yellow shirt and brownish skin, the large gestures are the ones to put for the show. Two young kids complete the picture. The eldest is around 4 and wanders around wearing a large transparent plastic container around his head. It is large enough to avoid involuntary suffocation, but the original function was to hold some five liter of water.

The yellow-shirt lady looks in her mid-40s, but should be 30, 35 at most. Not a beauty, but pleasant. She started saluting us two hours earlier, when we arrived. This is the local custom, to lure or even push customers in the taverna. The other shop-keepers on the street did the same, promising to entice us with their amazing dishes. After all, we have a booking in the next door hotel.

We took dinner a couple of streets uphill, and now we're back in our room. The hotel's wireless connection is like a ghost. You connect, but with no line in the graphical display that shows the strength of the signal. It takes ages to load a banal webpage.

I need to know if Petrolul managed to score again after Swansea's rebuke, so here I am, in the lobby. The wireless connection is even SLOWER, as compared to our first floor room. And this is not a cheap hotel, I can assure you.

It is about 11pm. A lonely customer sits at the table in the dirty restaurant across the narrow street. He is an old Greek, savoring a beer. The man looks like he enjoys too much drinking. An old British couple gets summoned by the Egyptian woman. Is it still open, they ask? All other commerce on the street has already closed down for the night. They take a beer and an orange juice.

I cross the two-meter-wide street. I take a retsina. It proves to be middle quality at best. I ask for an Internet connection. The Egyptian woman does not understand enough English to figure out what I ask for. She shows a business card, with the name of the shabby tavern on it, and points to the tablet I hold: "search this name there and you find", I get instructed. The tablet finds no wireless network named similarly to the place. I gave up. Three minutes later she asks if I found their place on the Internet. I say I will look for it later. When leaving, I have with her a short conversation which reveals her personal history: born in Egypt, married with an half Greek-half Egyptian. The whole restaurant is on the Internet, I will learn. This includes the full staff.

But this will come later. In the meanwhile, the British couple receives melon "on the house". I also get mine. It does not go well with retsina, but it's tasty. The old Greek speaks on the phone. He looks addicted to alcohol, but drinks his beer slowly, like a Belgian.

Disappointment comes as a cloud on the Egyptian women's face. The British couple lives the next day, to a Greek island, and they will not be her customers anymore. They say goodbye.

A very large, blonde, and very white-skinned girl helps the yellow-shirted Egyptian to carry a big garbage bin. I ask for the bill. It’s 3 euros, I gave her two coins, of two Euros each.

I receive another retsina, on the house. I refuse: I have already drunk enough. I also refuse the offer for packing it. She says that I should get it for free tomorrow evening. She immediately returns with two half-liter bottles of water, similar to the one I had with retsina. She says ‘it is for the wife and daughter’, and explains, mainly by hands, that they might have been already sleeping.

I stand, and I leave. In the middle of the street, she explains me her story and the rather ditty restaurant is a family business, their only source of income.

The husband also shows up and salutes. In the coming days they will wave and greet us all the time but will not manage to summon me again. Their marketing was too loosely targeted and lusting for customers brought them no further profit. Maybe redesigning the product, cleaning and renewing the place would be more efficient.

Otherwise they will end up with the three tables where Greeks enjoy Friday and Saturday evenings, speaking and laughing loudly, while the yellow skirt of the Egyptian woman brings the orders. As happens in Greece, the husband will stand or will sit on a chair, in front of the taverna, luring customers.

I have no idea if she has several long-sleeved yellow skirts, or if she washes it daily. I also do not know if they acted the same before crisis, if she undertaking male roles is part of the Egyptian heritage or simple desperation. But I red in their eyes barely hidden sadness.

Full Text/Citeşte textul complet...

Funny road signs: electric cars only?

This is another road sign that I found both strange and funny: you can park, but no more than 5 minutes, and you should make yourself sure that you do not pollute. I would have said that they support the electric car, but ... this was in Russia: they live out of oil.

In front of Gelios Hotel, Zelenogorsk, Russia

Full Text/Citeşte textul complet...

Politicienii au învăţat în ultimele sute de ani, dacă nu cumva milenii, că imaginea este importantă. Acel "pâine şi circ" era un mod de a făuri imagine. Broşuri, pagini de Internet, afişe electorale sunt doar câteva instrumente ce şlefuiesc imaginea. Modul în care arată sediul partidului şi locul unde alesul se întâlneşte cu alegătorii săi dă un semnal despre cît de bun gospodar este alesul, despre cât de multă atenţie dă detaliilor. 

Prin urmare m-a surprins total felul în care arată faţada clădirii ce adăposteşte sediul europarlamentarului Elena Băsescu având pe frontispiciu numele Partidului Democrat-Liberal şi indicaţia "Organizaţia Sibiu".

Sibiu, str. N.Bălcescu, sediul PDL şi EBA (foto: 20.09.2013)
Pereţi scorojiţi, de pe care curge zugrăveala, lăsând impresia de delăsare, ruină, chiar prăbuşire iminentă. Chiar dacă o fi un sediu închiriat, renovarea ar trebui să fie prioritară pentru un chiriaş atât de important precum fostul partid de guvernare şi fiica fostului său şef. 

(o căutare pe Internet pare a spune că un fel de mini-reşapare ar fi avut loc în urmă cu doar 4 ani. Nu e însă prea clar ce vrea să zică jurnalistul cu pricina. Dacă o fi vorba de renovare, faptul că azi faţada clădirii arată cum arată spune încă şi mai multe despre spoirea în grabă a gardului :(.)

PS. Am înţeles că sediul central al PSD, principalul partid de guvernare, şi care a dominat scena politică de la noi începând cu 1990, ar contrasta puternic cu clădirea alăturată, similară arhitectonic, la fel de veche, dar renovată, frumoasă, pe alocuri strălucitoare. Dacă informaţia este corectă, atunci se explică multe în ce priveşte modul în care arată România.

Full Text/Citeşte textul complet...

Am preluat fotografia alăturată de la Fabrica de Oameni, cu permisiunea lui Andrei, gazda acelui blog.
În mod evident însă Andrei "nu înţelege" ce e aia o bibliotecă virtuală şi cum se utilizează dumneaei.

Hai să îl "
ajutăm":

1) Fiind virtuală, ea nu există, prin urmare nu e nevoie să fie deschisă.
     [ipoteză bazată pe faptul că cei ce au afişat programul citiseră DEX]

2) Biblioteca e una care stă pe Internet, dar din motive de economisire a curentului electric serverul e deschis doar între orele afişate.

3) Ca să intri în ea, în vis sau pe net, trebuie să pui pe un scaun permisul de bibliotecă şi să îţi aşezi baza pe el.

Eventual, ca să te ajute la înţelegere, mai citeşti şi 2-3 almanahe, că da-ia e ore libere dă l-a 18.00 p.m. la 9.30 a.m.

Full Text/Citeşte textul complet...


\\ continuare //
-drumul cu Dacos de la Bucureşti la Sibiu, ajuns la autogara din Râmnicu Vâlcea-


În autogara Rm.Vâlcea
Toaleta, cu acces gratuit, şi doar câte o cabină pentru bărbaţi şi una pentru femei, cu spălător comun, este neașteptat de curată. Doar anunțul acela este amuzant.

Afară, revăd grupul vorbitor de franceză. După accent, băieții sunt mai degrabă belgieni. Tatuajul are de fapt caractere latine, însă se văd prost, nu le pot citi. Bruneta ar putea fi (fost) (şi) studentă. Blonda e mai stingheră; sigur nu e cu brunetul, care e mai fluent în engleză decât toți ceilalți. Bruneta îşi tot îmbrăţişează prietenul blond, care arată cu măcar patru ani mai tânăr.

Revin în autocar. Unii călători au coborât, alții i-au înlocuit. Telefoanele sunt folosite intens, suntem cam 10 care citim, o cifră bună pentru un autocar de 50 de locuri, circulând în Romania. În spatele meu fetele citesc în engleză, băieții în franceză. Aflu că îşi vor continua drumul până la Cluj. Nu ar fi fost mai simplu cu trenul??

La Europa FM se spune că femeile preferă pe bărbaţii care cântă la chitară celor care au un loc de muncă. Aflăm mai apoi ca sursa e un sondaj de pe un site de online dating. Mda, jurnalism, să zic aşa.

Soarele strălucește, autocarul pleacă spre Sibiu. Șoferul s-a schimbat şi el.

La ieșirea din Vâlcea ne oprim prinși în trafic. Stăm pe loc 30 de minute, apoi coada începe a se târai prin Bujoreni. Când ne punem în mișcare, întâlnim un camion şi un tir, pe sensul opus de mers, încercând să facă stânga, pe o stradă secundară. Nu le dăm voie, nici noi, nici alte numeroase vehicule. Cum să treacă oare ÎNAINTEA noastră???? Ce dacă nu câştigăm nimic astfel?!!

Trecem pe lângă o casă aflată la stradă, cu un afiş mare, de lemn, pe care scrie „Opincărie” cu litere pirogravate. În vitrină se văd nişte opinci. Cool!

Pe locurile din stânga mea, pe cealaltă parte a coridorului îngust, este un cuplu suit din Vâlcea. Merg la Cluj, unde mâine, de la ora 2, ea trebuie sa facă o ecografie mamară. Ea vorbește non-stop la telefon. Noul șofer a dat pe un alt post de radio unde se difuzează muzică românească sacadată şi stridentă, cu versuri aproape porcoase. Radio Zu.

Femeia cu ecografia mamară l-a luat cu ea şi pe Nelu, ca se plictisea singura în autobuz. Au cam 55 de ani fiecare. El poartă costum gri şi cravată albastră. Ea are o fustă neagră, cămaşă roşie, pantofi cu negru şi bej, şi geantă gri. A fost mai greu să se decidă să meargă la ecografie, dar oricum a zis să o facă, ca să nu se gândească la alte alea, deși deja uitase... Oncoloaga ei a zis la 6, ecograful la 3, așa că are programare la ora 2.

Sunt o grămadă de informații care mă bombardează auditiv şi nu îmi permit să citesc. Mai exact, reuşesc să o fac fragmentar.

Femeia cu ecografia a sunat acum pe altcineva: "Sunam mai devreme, dar am zis să nu îl scol pe Naşu'. …. A făcurăţi sex iară, Naşa!"

Autocarul ajunge în Sibiu cu 30 de minute întârziere. Şoferul anunţă 30 de minute pauză. Cobor. E 19:30 şi, chiar dacă e destul de frig, vremea senină va continua aici până după miezul nopţii. Codul galben de la Europa FM cred că se referea la convorbirile călătorilor din autocarul cu care am mers.

Full Text/Citeşte textul complet...

Toilets in St. Petersburg

As one may have noticed, I often take pictures of strange or funny toilets and post them on this blog.
This time I should tell you about the most spectacular bizarre toilets I have seen yet.

Hermitage is in the very center of St.Petersburg, a place that I learn about from my father stories, some 30 years ago. Being very young, the image of the place were the czar lived more than hundred years ago remained strong in my mind.

This summer I have seen the place myself, and I have discovered there a quite nice city, with several interesting buildings. Close to Hermitage were these unusual toilets...




... set up in former buses, connected through huge hoses to the sewage system, were people were queuing to pee, and where the pestilential smell was strong even at 30 meter distance.



Full Text/Citeşte textul complet...

Activismul nu înseamnă ONG

PS

Aveam deja textul în minte, cam așa cum e acum, când, în Grecia, cât ne pregăteam de nuntă, duminica dupa-amiază, pe când Mălina şi Irina se pregăteau să plece la ritualul imbrăcării miresei, şi împachetând noi bagajele pentru a doua zi, am dat drumul la televizor. Şi am nimerit fix pe un canal romanesc, TVR International, cu o reluare de la Dănuț SRL, din 2012. O emisiune dedicată lui Caragiale, la 160 de ani de la naştere. Să te ții Bibicule, mi-am zis, ce coincidenţă! Şi cît de tare seamănă fariseismul descris acolo cu ce vezi şi azi! 

Şi uite aşa am scris cu inima plină de bucurie articolul care te plimbă de la ONG-ism la activism, trecând prin polică şi fotbal, la final fiind vorba şi de urbea X.


Extrase din text:


La noi, impulsul (extern) de a dezvolta societatea civilă a condus la apariţia ONG-urilor ce acţionează adesea ca think-tank-uri sau grupuri de lobby şi presiune, dar care vor să impună modelul lor de activism politic drept exemplu pentru societatea civilă. [...] concentrarea lor aproape exclusivă asupra principiilor generale ale organizării societăţii, pare a ignora faptul că viaţa cetăţii este generată în principal de către oamenii din cetate [...].

Un alt model este al ONG-ului care acţionează ca firmă de consultanţă [...]. Acesta deturnează substanţial atenţia de la menirea participării civică şi afectează legitimitatea [...].

[...] există însă şi elemente de activism civic îndreptat [...] spre formarea dezinteresată a bunului public. Sunt destule organizaţii caritabile [...], bazate pe munca voluntarilor. [...]. Există asociaţii mici, atrăgând pasionaţi de câte un lucru mărunt, precum colecţionarea de ceasuri sau aeromodelism, [...] care încep să creeze mici bunuri publice.


[...] Exemplul cel mai pregnant de activism civic românesc este însă unul pe care îl urmăresc cu interes de mulţi ani şi de care sunt puternic legat emoţional. [...] O mână de oameni a declanşat atunci acţiuni de protest. Practic niciunul nu îşi dorea ceva pentru el, ci toţi militau pentru [...]

Textul complet 
.... se află în Dilema veche (disponibil online celor cu abonament).


Leftovers

Am mereu probleme din cauză că numărul de semne permis în revistă e mai mic decât cele care pe care le aştern pe hârtie. Dintre lucrurile rămase de astă dată pe dinafară, unul era mai important, de plasat pe la finalul articolului, legat de exemplul din Urbea X:

O cultură civică e pe punctul de a se naşte, exact aşa cum spun manualele: în comunităţi critice.


Full Text/Citeşte textul complet...

the F... word ;) [Breaking Bad]

Well, I do not need to comment much on this :))



The image is from the pilot episode of Breaking Bad, an atypical TV series who run for five seasons to be ended this autumn.

Bogdan is an episodic character, owner of a car-washing and garage small business. He employs the main character of the TV series, Walter. The story happens in the southern part of the US. Walter is American, a genius in Chemistry, overqualified for his teaching in a highschool. Underpaid by the school, he finds part-time employment as a non-qualified worker for Bogdan, a Romanian immigrant. The better off Romanian uses the phone to talk with some co-ethnics, therefore one may even hear some spoken Romanian in that episode!

[the series is quite good, with a nonlinear action, realistic characters that transform from a season to another, and not so many episodes. A little bit too violent sometimes, but otherwise entertaining, at least in the first two seasons - I have not seen all the series, yet, but there are good signs. One might also want to know that Breaking Bad's growing audience in the US rocketed to a Top 3 record in TV history for the September 2013 finale. I thank Cătă for pointing me to the series some months ago.]

Full Text/Citeşte textul complet...



Călătoria de la București la Sibiu începe prost. Mă tai la un deget pe când îmi fac un sandwich. Folia de aluminiu în care învelesc pâinica de tortilla îmi pătrunde în piele şi face o crestătură fină, dar de destul de adâncă. Nu doare, dar curge sânge ca la un robinet închis cu garnitura stricată. Opresc sângerarea, fac un bandaj, arunc în bagaj un plasture şi o bucată de fașă. S-au pierdut însă 10 minute dintr-o zi în care totul a fost cronometrat aproape la secundă.

Taxiul până la autogară prinde un trafic mai firav, ceea ce face să ajung cu doar 5 minute mai târziu fata de ora de îmbarcare anunțată. Șoferul autobuzului spre Sibiu se uită un pic curios la biletul meu cumpărat online şi apoi printat. Îmi spune să stau liniștit că avem timp. Nu prea are chef de conversație, chit că nu are clienți în clipa respectiva. Îl înțeleg însă: are de condus o ditamai mașina timp de cinci ore şi un sfert. Sunt 280 de kilometri. Adică doua ore, poate doua ore jumătate în Germania.

Autocarul e aproape gol. Mă gândesc fericit că voi avea mai mult spațiu la dispoziție. Constat că radioul este pus pe Europa FM, în surdină. Cât se poate de civilizat. Îmi amintesc cum la jumătatea anilor 1990, Dacos şi Ionescu îşi construiau flote concurente pe ruta București-Vâlcea. Acum merg cu un Dacos. Oare o mai exista Ionescu? Ar fi păcat să fi dispărut, avea un nume cu potențial comercial enorm în opinia mea. Poate mă înșel însă.

Când se face ora de plecare, autobuzul se umple instantaneu. E însă nevoie de timp ca tot acest șuvoi de oameni şi mirosuri să îşi ocupe locurile. Sunt alergic, am o rinita cronică, aşa că unele mirosuri nu le simt deloc, iar pe altele le detectez pregnant. Mie mi se pare că sunt destul de sensibil la mirosurile neplăcute. Mălina spune însă că nu ar fi aşa, iar alergia ar face astfel să am o viziune mai optimista asupra vieţii, protejându-mă de la a detecta relaţia proastă pe care o au unii cu săpunul şi gelul de duş.

Încerc sa îmi imaginez cum o fi cu adevărat în autocar dacă Mălina are dreptate cu privire la capacitatea mea de a mirosi. Oricum mă consolez la gândul că, astă vară, în St.Petersburg mirosurile se simțeau puternic şi pe strada, deşi era mai răcoare.

În fine, se suie toţi şi plecăm. Sunt 10 minute întârziere. Nu contează, la urma urmei sunt 280 de kilometri de parcurs în 5 ore...

La Europa FM se anunţă cod galben, de furtună, valabil şi în Vâlcea şi în Sibiu. Deocamdată este însă soare.

Domnul lângă care stau citeşte o carte. Mai sunt încă 4-5 călători cu cărţi, din câte observ. Nimeni nu are ebook reader. Nimeni nu citeşte pentru a învăţa sau a lucra. În schimb e un murmur continuu, de la cei care vorbesc la telefonul mobil. De exemplu, un bărbat a plecat dimineaţă din Ploieşti, iar săptămâna viitoare are un program dificil, "crima şi pedeapsă" după cum îi spune secretarei cu care vorbeşte la telefon. A văzut în orar că are programată o restanţă, dar e complicat din cauza simpozionului pe care îl au la institut. Se interesează de situaţia pe care o are restanţierul la alte materii şi anunţă că se va gândi la o soluţie. Poate îl cheamă la institut măcar să se vadă...

În spatele meu se vorbește franceză în amestec cu engleză şi română. Accente nu foarte școlite, deși după vârstă ar putea fi studenţi. Ce să caute însă studenţi vorbitori de franceză pe ruta asta? La primul popas, la Piteşti, îi vad mai bine. Sunt doi băieţi pe la 23-24 de ani, poate chiar mai puţin. Aş zice că cel blond, un pic mai înalt şi mai plinuţ, este cu un an mai tânăr. Are un tatuaj lung, vertical, cu semne desenate cu albastru, un soi de litere chinezeşti care pornesc de la gleznă, urcă pe gambă şi se pierd deasupra genunchiului, pe coapsă, sub perechea de khakis scurţi bleumarin pe care o poartă. Pare mai degrabă muncitor manual decât student. Nu pare a fi turist. E greu de spus ce caută în România. Sau poate este într-o originală misiune de a spori numărul celor care citesc pe ruta Bucuresti-Sibiu ;)

Prietenul său brunet, tot cu tuleie, ar putea fi student, dar ceva îmi spune ca ar câştiga bani prin propriile forţe, de undeva. Nu mulţi însă.

Cele doua fete par fi în jur de 30 de ani. Chipuri ușor obosite. Oboseală cronică, de la muncă. Sigur nu au copii. Sunt îmbrăcate mai degrabă modest. În română au accent ardelenesc. Bruneta este perechea blondului, şi ştie şi un pic de franceză. Vorbesc intre ei engleza, însă aceasta nu pare a fi limba lor de comunicare cotidiana. Excepţie poate face bruneta, cu o fluenţă superioară.

La începutul anilor 2000 plecam din Bucureşti cu Transmix dimineaţa, pe la 7. Aveau un microbuz, iar pe la 9:30 mâncam un mic pe Dealul Negru. Era cam singura oprire mai consistentă. Acum sunt măcar două: Piteşti şi Râmnicu Vâlcea.

În autogara din Pitești apare şi un cerșetor, la fel de urât ca cei de pe străzile Atenei, creaturi nefireşti desprinse parcă din filme post-apocaliptice...

Tot în Pitești, accesul la toaletă costa un leu. Prin uşile deschise se văd mulţi oameni, bărbaţi şi femei, în încăperi separate, spălându-şi mâinile. Mă gândesc că o fi o afacere bună, are vad. Felul în care arată clădirea nu mă îmbie însă să testez calitatea... Amân pentru popasul din Rm.Vâlcea o oră mai târziu.

Detectez toaleta călăuzindu-mă după mirosul puternic de clor. Nu e nici un indicator către ea, sau cel puțin nu îl detectez eu. Surprinzător, e coadă la cabina bărbaților, nu şi la femei. Pe ușile cabinelor remarc un anunț amuzant. Vine rândul celui dinaintea mea. Mă apropii de uşa cabinei, mai mult decât ar implica-o simpla așteptare, ca să fac o poză cu telefonul mobil. Instantaneu, doi dintre cei din spatele meu mi se bulucesc în spinare. Deh, puterea exemplului!

Toaleta, cu acces gratuit, şi doar cate o cabi///////


// va urma //

Full Text/Citeşte textul complet...

Finanțarea căţelului vagabond

Indiferent de opinia fiecăruia faţă de animalele, toți românii par a fi de acord că problemă câinilor vagabonzi necesită o soluție. Indiferent care va fi soluţia, este clar că aceasta nu poate veni din adoptarea masivă. Vor exista mereu suficienţi iubitori de animale care nu vor ţine sub control fertilitatea patrupedului propriu, vor avea un exces de pui, care, din motive " umanitare" vor sfârşi pe stradă...

Problema care va să zică rămâne şi are nevoie de un remediu, dar şi de o modalitate de prevenire a reapariției. Şi, indiferent de soluție, ea necesită finanțare.

Pornind de la un articol din The Economist, despre parcurile din Marea Britanie, am început să mă gândesc la o soluție fiscală.

  1. se taxează fiecare posesor de animale cu o sumă modică, ceva de genul 30-50 de lei pe an pentru fiecare animal. Aceasta e taxa răuvoitoare, mai greu de explicat celor ce au animale şi le țin în curte. Împreună cu cea de la nr. 2 (vezi mai jos), taxa previne ajungerea de pui pe stradă. La sate se colectează de primărie, poştă, RENEL, sau fisc... La oraş e obligatoriu să o plăteşti online. În schimbul ei primeşti un certificat de proprietar. Serviciul furnizat imediat este o evidenţă publică a efectivelor de animale de companie. Nu plăteşti, amenda dublează suma.

  2. Ai animalul gestant, anunți la primărie/asociație abilitată (ONG-urile se pot abilita în acest sens, primind o parte din taxele anuale pe care le pot colecta chiar ei). Aici primeşti îndrumare (gratuită) despre ce să faci ca să eviţi complicaţiile. La o lună după ce se nasc puii, eşti taxat pentru cei pe care nu i-ai vândut. Te-a prins cu pui nou-născuţi nedeclaraţi, plăteşti taxă triplă.

  3. Cei care vor să plimbe căţelul, pisica, girafa etc. pe stradă sau în parc, cumpără de la primărie o licenţă anuală de 100 lei pe animal (exact ca în alte ţări). Eşti prins în parc fără licenţă, dai amenda 300 de lei. Nu ai pungă neagră cu tine, mai dai 40 de lei amendă.

Totul se poate implementa rapid, având organizaţiile de protecţie a animalelor ca pion principal. Aceasta ar asigura colectarea şi degrevarea primăriilor mari de sarcini suplimentare. Jandarmeria ar fi cea care ar amenda în parc. Ş.a.m.d.

În câteva luni de la începerea implementării, ai deja bani să te ocupi de animalele aflate pe stradă. În plus (şi mult mai important), ai prevenit apariţia altora, şi ai asigurat finanţarea pe termen lung a procesului, precum şi colaborarea iubitorilor de animale.

Full Text/Citeşte textul complet...

Alegerile din Germania: Scila şi Caribda


pe scurt:


La nemţi, alegerile au adus o victorie aclamată a CDU-CSU. Doar 5 locuri intr-un Parlament cu 630 de membri despart cele două partide de majoritatea absolută. Formarea guvernului trenează însă. Diferenţele doctrinare sunt destul de mari, iar întrebările sunt simple. Poate deveni Germania instabilă politic? Ar afecta acest lucru România?

pe lung:


Alegerile germane au adus şi nu prea victoria Angelei Merkel. Sunt 5 partide in Bundestag, așa cum arată graficul.

CDU sunt conservatorii, conduși de Merkel, cea pe care multe ziare europene s-au grăbit să o încoroneze simbolic drept regină a continentului.

CSU sunt conservatorii din Bavaria, acolo unde CDU nu are candidați proprii. La rându-i, CSU e prezent doar în Bavaria, regiunea cea mai întinsă a Germaniei, bogată, stabilă economic. Mulți nemți spun că Bavaria nu e Germania. Mulți bavarezi spun că Bavaria e adevărata Germanie. CSU, cea care duminică a luat 54% din voturile bavarezilor, la nivel federal este mereu la putere sau în opoziție alături de CDU, aliatul tradițional. Nu lipsesc însă fricțiunile. Merkel a căutat în ultimii ani să rupă din votanții SPD, promovând de exemplu integrarea femeilor pe piața muncii prin oferirea de servicii pentru copii preșcolari. CSU vrea însă ca femeile sa fie casnice, așa că a reacționat, obținând o lege care premiază mamele care nu muncesc.


Social-democrații de la SPD au pierdut votanți către CDU, așa cum aparent au pierdut şi alegerile. Ar fi însă mai multe variante ca ei sa intre in guvern. O mare coaliție, cu rivalii de la CDU/CSU, ar repeta scenariul din 2005-2009, prin care Germania a depășit criza economica proprie, ce o făcea la începutul anilor 2000 să fie considerată "bolnavul Europei". O astfel de coaliție ar fi lipsită de opoziție (cele două partide care nu ar fi în guvern însumează doar 16% din parlamentari) şi riscă să fie măcinată de fricţiunile CSU-SPD.

O altă opțiune ar fi alianţa partidelor de stânga, care adunate constituie o majoritate. Numai că ...

Ecologiștii (die Grüne) sunt aliați tradiționali ai SPD, sunt îndepărtați doctrinar de CDU/CSU (nu doar în chestiuni ce ţin de protecţia mediului, ci şi, spre exemplu, în ce priveşte familia, coabitarea, homosexualitatea, imigrarea etc.), cu care au şi istoria încă recentă (2002-2005) a scandalului legat de vizele pentru ucraineni.

Die Linke sunt urmașul partidului comunist din Germania de Est. Nimeni nu vrea să se alieze cu ei.

A separa CSU de CDU, ca să ai guvern CDU-SPD, e inimaginabil: ar fi în fapt o alianță împotriva Bavariei, o spargere a ţării în două.

Un guvern minoritar CDU-CSU e altă posibilitate, dar Merkel a afirmat mereu că ar vrea majoritate.

Marea coaliție rămâne principala opțiune, însă cu un astfel de aranjament fiecare din cei trei parteneri va dori să îşi impună programul. SPD vrea taxare suplimentara pe salariile mari, inacceptabil pentru ceilalţi. CSU a militat în campanie pentru taxe pe autostrada pentru non-germani (aceştia ar taxaţi astfel de două ori, prima oara prin accizele pe benzină). În treacăt se poate observa că astfel de discriminări sunt rare în Europa, că să nu mai zic de UE. Poate doar Rusia, cu ale sale bilete la muzeu mai scumpe pentru străini să fie un exemplu...

Oricum ar fi rezultatul alegerilor e dificil, şi orice guvern va fi expus la riscuri de destabilizare, putând afecta (negativ) economia germană. Negocierile aduc cu o alunecare printre Scila şi Caribda,

Ar influenţa acest lucru România? 

Germania e principala economie europeană. O încetinire a ei, pe fondul recesiunii globale, ar afecta direct toată Zona Euro, ar pune sub semnul întrebării capacitatea europenilor de a susține ţări în criza, așa cum au făcut cu Grecia, Spania sau Portugalia, ar afecta toate economiile interconectate, ar putea determina efecte bizare în Marea Britanie. Ar pune vânt în pupa UKID, partid militant pentru ieșirea din UE (să nu uităm nici referendumurile anunțate pentru anii următori, cel despre statutul britanicilor în UE şi cel cu separarea Scoţiei, influențabil prin ricoşeu de atitudinea faţă de primul. Spania a înregistrat în vară prima creștere economică după mult timp. Numărul record de turiști (8 milioane în august) constituie motorul. Cea mai mare parte a lor sunt germani şi britanici!

Cu o diasporă de aproape un milion în Spania, România extrage o parte din PIB din remitențele acestora (banii trimiși acasă). Economia internă depinde oricum de piețele europene.

Situația postelectorală complicată din Germania este prin urmare mai mult decât relevantă pentru România. De aici şi această postare...

Full Text/Citeşte textul complet...

Practici electorale în România de azi

Dacă tot revenim din vacanţă, e momentul să reîncepem să vedem anunţuri de la grupurile de cercetare în care sunt implicat.

Azi: Mircea explică cum stă treaba cu intimidarea votanţilor şi cumpărarea voturilor. Nu spun mai multe, citiţi Newsletterul!

(spoiller: se vede treaba că mai e mult până departe!)

Full Text/Citeşte textul complet...

Post-holiday

Should I be happy, should I be sad?

Full Text/Citeşte textul complet...

Povestea peștelui

Să zicem că vine unul într-un spațiu public. Un individ oarecare. Se bate cu pumnul în piept că a făcut și a dres. Unii zâmbesc pe sub mustăți văzând cât e de găunos. Alții îl împing de la spate pentru spectacol. Alții nu au habar cine e și o iau de bună.

Două săptămâni mai târziu, persoana cu pricina, o femeie, vine din nou și afirmă sus și tare o părere oarecare, legitimând-o imediat cu ce a făcut și a dres ea. Unii râd de cum se dă în petic, dar o fac de acasă, din fața computerului. Câțiva își amintesc cum a răsărit printre ei, lipsită de har și de știință, dar fiind vecină cu cine trebuie în satul natal. Alții aplaudă, simțind că e vorba de o persoană importantă ce îi poate reprezenta. Alții o împing de la spate, dorind o diversiune din care să atragă alte beneficii.

După trei zile, Paraschiva, ca să îi dăm și un nume noului star, vine și explică cum Cosmin este un tip pe a cărui opinie te poți baza, îi ia opinia, o împachetează în beteală cu zorzoane, pune pe masă un tom, și anunță că a inițiat o regulă nouă care îi afectează pe toți. Unii râd de absurditatea Paraschivei, de nepotrivirea culorilor de la ambalaj, de lipsa de logică a regulii, de stângăcia jenantă pentru un om aflat în poziția respectivă, de trecutul marcat de desfacerea largă a picioarelor atunci când era nevoie. Cei ce aplaudă sunt firavi, tot în fața computerului. Grupul lui Cosmin se hlizește tâmp. Nimeni nu spune nimic în public.

O lună mai târziu, Paraschiva Moldoveanu devine persoana însărcinată să aplice regula. Anunță public aprecierea sa pentru Cătălin și Maria, îl atacă voalat pe Petru și invocă susținerea unor prieteni europeni. Prietenii europeni se crucesc de râs, românii tac. O parte îi simte calitățile extraordinare și competențele net superioare lor.

Trei ani mai târziu, România se bate cu pumnul în piept că trebuie să ocupe o poziție importantă în administrația de la Bruxelles. La urma urmei cotizează oricum mai mult decât ia înapoi. Doamna Paraschiva Moldoveanu, profesor universitar, consultant al unei cunoscute firme transnaționale ce operează contracte cu ministerul X, posesoarea unei recunoașteri internaționale desăvârșite după cum anunță fluturând unghiile de pe care oja se desprinde în două colțuri, lăsând în urmă-i un suav iz de Acqua Di Gio combinat cu Anaïs Anaïs, este alegerea optimă. Domnia sa are o lungă istorie de reformare a societății românești, fiind un element ce a adus progresul în viața comunității din care face parte. Ea este cea care a relevat stupiditatea lui Cosmin, după ce a arătat tuturor cine e cu adevărat Petru. Ea o arată lumii pe Maria, fosta sa șefă și explică că a săvârșit erori umane.

Colegii își freacă mâinile fericiți. Spun tuturor cum au susținut întotdeauna o persoană atât de remarcabilă. Studenții mai vechi își amintesc cu groază seminariile pe care le preda. Studenții mai noi vorbesc despre asistenții ei și despre acea ocazie în care a avut timp să vină la curs și le-a explicat cât de mare e diferența între ea și ei, și cât au de muncit să ajungă ca ea, Doamna Profesoară Paraschiva.

Un amic trezit din comă se freacă la ochi. Nu înțelege nimic. Primul ministru o felicită personal pentru noua ei carte, identică cu cea veche. Îi spune că este la fel de bună ca opera lui de dinainte să devină prim ministru.

Europenii aplaudă fascinați de personalitatea Paraschivei. Doi sunt indiferenți, dar majoritatea sunt fericiți că va crește numărul de femei și nu mai pot fi acuzați de misoginism. "Dacă era neagră și sau lesbi putea deveni șef și mai mare", murmură un olandez. Paraschiva îl aude și îi sclipesc ochii. Trei dintre cei de față pregătesc modul în care vor obține maximul cu minim de efort de la noua reprezentantă a României: proastă, puțind a parfum scump, sensibilă la laude, incredibil de firavă la CV, nesigură pe sine dacă o iei suficient de tare. O vacă de muls. Cei trei se reped și servesc discursuri savante. Le-au pregătit de mult, ajutați de unul, Vladimir Propp, ce le-a fost cândva profesor.

Full Text/Citeşte textul complet...

600 de simpatizanţi în două zile!

Marţi seară, trei asociaţii ale suporterilor petrolişti au semnat o scrisoare de protest si au anunţat acţiuni comune împotriva lui Radu Mazăre, primar de Constanţa.

Ce s-a întâmplat: Youness Hamza, atacantul tunisian al Petrolului se dădea cu skyjetul la Mamaia. În acelaşi timp Mazăre se dădea cu zmeul. Unul pe apă, unul prin aer. Prin urmare s-au intersectat şi s-au înjurat reciproc. Mazăre se pare că a ieşit din mare (sună amuzant, nu-i aşa?) şi apoi a reintrat la dat cu zmeul (kite, pe englezeşte). Hamza a ieşit şi el şi a fost întâmpinat de doi inşi, bodyguarzi ai primarului, care i-au învineţit un ochi, doctorii aplicându-i ulterior ceva puncte de sutură şi certificând medical agresiunea. Se pare că Mazăre discutase în prealabil cu cei doi oameni ai săi. Poliţia a fost lentă în a acţiona, în ciuda plângerii jucătorului. Belicos, Mazăre ar fi spus că fotbalistul era drogat sau beat (fiind musulman, Hamza nu bea) şi a vrut să îl omoare, pe el şi pe un copil. Sau cam aşa ceva.

Acum, Hamza a depus plângere, dar nu s-a întâmplat nimic.

Sunt patru precedente care vin în minte, toate legate de fotbal.
  1. Un suporter petrolist sare din tribună şi loveşte un jucător al Stelei. Caz absolut reprobabil, agresorul e imediat arestat, clubul are terenul suspendat etc.
  2. oficialul Stelei, MM Stoica se dă în stambă în Macedonia în urmă cu câteva săptămâni. În mai puţin de o oră, poliţia locală îl ia la bani mărunţi şi îi aplică o amendă.
  3. Gigi Becali sechestrează prin intermediul bodyguarzilor o persoană. Durează ceva ani, dar după ce jupânul Jiji ajunge la zdup, se judecă şi cazul acesta şi un supliment de carceră este rezultatul firesc.
  4. Acelaşi MM Stoica dă cu pumnul într-un suporter la Bucureşti. Din câte îmi amintesc nu se petrece nimic.

Ceea ce cer suporterii petrolişti este să se judece corect. Şi mai ales să se judece, nu să se muşamalizeze. Nu e neapărat clar cine e de vină, chit că dovezile spun că primarul ar fi cel cu bube. Oricum ar fi însă, nu are sens să ascundem mereu gunoiul sau mazărea sub preş, ci trebuie să privim lucrurile în faţă.

Cele două persoane implicate, unul primar, celălalt fotbalist apreciat cel puţin în Prahova, pot fi modele pentru tânăra generaţie şi numai. De aceea este util să avem o judecată realizată cu celeritate. Cazul nu e complicat, dovezile şi martorii există, nu are sens să se amâne.

Asta am solicitat şi în scrisoarea de suport pe care am iniţiat-o miercuri, sub forma unei petiţii adresate autorităţilor române. Să se judece, şi să se judece iute!

Altfel se învaţă oamenii cu nărav de mici, scapă la zburdat prin ţări mai atente la integritatea locuitorilor lor, şi iau amenzi sau ajung la pârnaie.


Până joi seară raportul de pe site-ul unde am plasat petiţia spunea că „572 persoane au semnat această petiție. Semnăturile provin de la 506 adresa IP diferite.” Erau şi 543 de Like-uri pe Facebook. Cum numărul lor depăşeşte numărul Ip-urilor, estimez că există susţinere de la minim 600 de persoane diferite (eliminând pe cei care probabil au semnat de două ori, având mai multe adrese de e-mail, dar adăugând pe cei ce fără a semna au dat Like – ceva mai complicat de falsificat). Dintre cei ce au semnat, ţinând cont de IP, 443 proveneau din Ploieşti, 21 din Bucureşti, 108 din alte locaţii (multe din afara ţării).

Nu e un bilanţ rău pentru două zile. Ca şi restul acţiunilor celor trei asociaţii ale suporterilor, arată o Românie (sau mai exact un Ploieşti) care nu mai acceptă să asiste pasivă la acte de violenţă şi încălcări flagrante ale legii şi care se constituie în societate civilă, cerând socoteală clasei politice şi puterii judecătoreşti. 

Poate e momentul să veniţi alături de noi, semnând sau măcar dând Like petiţiei noastre!

Full Text/Citeşte textul complet...