Furatul căciulii academice

Prin anii 1990, universitățile se confruntau cu o problemă acută de personal: salariile mici făceau profesorii să dorească să ia mai multe cursuri/ore decât puteau duce. Fie comasau mai multe grupe de studenți, fie nu țineau pur și simplu cursurile.

Universitățile ar fi putut să scadă numărul de ore, așa cum e spre exemplu în UK, adică acolo unde azi sunt cele mai bine cotate universități europene. Dar asta era complicat: presupunea ca studenții să stea să citească în timpul astfel eliberat, profesorii să poată susține ore de consultații, și oricum, presupunea ieșirea din relația ierarhică, de putere, profesor-student.
Sau puteau crește salariile. Numai că pe vremea lui Văcăroiu și Ciorbea salariile de astăzi erau un vis. (vă rog rețineți: nu am spus că salariile de azi ar fi mici sau mari)
 Sau putea accepta mai puțini studenți. Dar România deja avea cel mai mic procent din Europa nesovietică de absolvenți de învățământ superior în populația activă.

Dintre multe alte soluții, cea aleasă a fost să descurajezi profesorii să ia cursuri depreciind constant și hotărât plata celor ce făceau ore peste normă. Implicit, a scăzut suma de bani pe care un profesor „asociat” o putea lua.

Povestea aceasta cu „profesorii asociați” nu este prea răspândită în lume. Prin alte părți, cel care predă sau face cercetare, chiar predă sau face cercetare, nu stă să i se pună o etichetă; indiferent dacă mai are și alt job, el tot angajat al universității este. Așa cum, chiar dacă e și ministru, un profesor de la UAIC* tot profesor la UAIC rămâne.

Universitățile românești practică însă această distincție amuzantă. Cei cu contract pe termen nedeterminat cu universitatea sunt titulari. Ei sunt cei luați în calcul, spre exemplu, la evaluarea universităților. „Asociații” sunt doar umplutură. De parcă pe student l-ar interesa dacă laureatul premiului Nobel care îi predă ar fi titular sau asociat!

Îmi amintesc de vremea când eram student în ASE și mergeam la cursul lui Anghel Rugină. Acesta era asociat și ținea un curs la care venea vreo trei sute de studenți din tot ASE-ul. La cursurile ținute în aceeași sală, de către profesori titulari, chiuleam pe capete. Cursul lui Anghel Rugină era unul opțional…

Dar să revenim în timpurile noastre. Practica de a considera asociații drept o clasă inferioară de cadre didactice a dus de curând la paradoxul ca, prin schimbarea modului de impozitare, cu vărsarea contribuțiilor în mod anticipat, de către angajat, o parte dintre acești asociați au avut onoarea de a preda pe gratis. De fapt ar fi trebuit să aducă bani de acasă, dar universitățile au plătit ele diferența (le obliga legea, dacă nu mă înșel). În mod bizar (sau nu), universitățile nu au părut a se gândi că soluția ar fi ca să plătească competențele certificate, nu lungimea contractului de muncă. E adevărat însă că acest lucru ar fi aruncat în aer bugetele universităților, amintindu-le eventual că marea majoritate au prea mulți profesori în raport cu numărul de lectori și de conferențiari.

Ca să vă explic altfel: în clipa aceasta, un asociat costă mult mai puțin decât un titular, indiferent de calitatea actului didactic al celor doi. Dacă ai 40 de titulari și 60 de asociați, se poate spune că cei 40 au avantajul de a exploata la maxim prestigiul de a fi într-o universitate. (exemplul nu este ipotetic)

Cu alte cuvinte, dacă Jeffrey C. Hall (laureat al premiului Nobel pentru medicină în 2017) ar veni să predea un curs la o universitate românească, conform regulamentelor universitare el ar fi plătit pe oră de câteva ori mai puțin decât un profesor „titular” la acea universitate. C-așa-i în tenis!

Firesc ar fi ca să dispară distincția dintre cele două categorii, iar contractele parțiale ale actualilor asociați să fie amendate în sensul includerii în ele și elementele de muncă administrativă pe care „titularii” le au în fișa postului. Ar fi o situație de win-win: asociații actuali sunt plătiți la nivelul muncii lor, în timp ce titularii primesc mai mult timp pentru cercetare. Numai că … bugetul alocat în prezent învățământului superior, calculat ca procent din PIB, este plasat … în jurul mediei UE. Sursa suplimentară de bani ar putea veni de la bugetul alocat cercetării, care în prezent este, tot procentual, de 11 ori mai mic decât ținta UE pentru 2020. Da, de unsprezece ori mai mic. Evident, cel mai mic din UE. Și, evident, gestionat într-un mod absolut năucitor, impredictibil, incredibil de … inuman, jignitor față de cei care fac cercetare.

Pe scurt: dacă am dori ca universitățile românești să nu mai producă Tudorei Toader și Florini Iordache, ar fi cazul să punem ordine în ele și să le oprim de la a-și fura căciula. Încă de prin anii 1870, universitatea modernă este una al cărei staff se implică continuu în a produce cunoaștere, adică a cerceta. E cazul să intrăm și noi în modernitate, stimulând producerea de cunoaștere, că se făcu deja 2018!!!


===================================
*UAIC=Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

Full Text/Citeşte textul complet...