Delicatese à la Bran

În imagine e un soi de desert, destul de interesant: urdă frecată cu vanilie (sau cam așa ceva), pusă pe un pat subţire de dulceaţă de zmeură, și cu un moţ de mentă.



Se găseşte la restaurantul Bran Parc, în Bran. Cei de acolo au şi alte câteva chestii interesante care pot fi consumate la felul principal. Serviciul este de asemenea bun, aşa că merită o vizită dacă sunteţi prin zonă.

Full Text/Citeşte textul complet...

Pulsaţii

Se întâmplă uneori să îmi apară în viaţă oameni pe care nu i-am văzut de mult, oameni de care mi-e dor, într-un mod vag, lipsit de scop, ca un dor de o imagine, de a mai vedea şi simţi măcar o dată ceva de mult pierdut. Se întâmplă adesea să caut oameni despre care aş vrea să ştiu ce au făcut cu vieţile lor, alături de care am mers o bucată de drum şi a căror continuare de poveste aş vrea să o aud. Uneori, astfel de oameni apar ca nişte licăriri, ca un semn mic, aproape codat, de mi se taie răsuflarea de incredibila veste a regăsirii, de uluiala gândurilor unui trecut atemporal, suspendat printre amintirile plăcute, curăţate de detalii anoste. Uneori imaginile dispar ca nişte amăgiri, amintindu-mi de momente în care mă îndoiesc că mi-am explicat bine motivele sau că am găsit chiar căi nu tocmai inspirate. Mă agăţ atunci de iluzia că data viitoare licărirea va fi mai puternică.

Oare să se aplice asta doar pentru oameni, sau o merge şi pentru "luminiţa de la capătul tunelului", aşa cum i se spunea dezvoltării României pe la începutul anilor 90?

Full Text/Citeşte textul complet...

Sebastian Vlădescu, ministru de finanţe este citat de ziarul pro-prezidenţial Evenimentul Zilei. Ziarul spune că domnul Vlădescu „[...] a adăugat că îi este greu să înţeleagă în ce măsură creşterea TVA la 24% şi a cotei unice la 20% i-ar afecta doar pe cei bogaţi. Ar fi fost afectată întreaga populaţie a României”.

Contextul este dat de compararea măsurii cu scăderea salariilor unei părţi a angajaţilor, nu tocmai dintre cei care câştigă cel mai mult.

Sincer să fiu, am rămas cu gura căscată. Chestiunea este una de manual: creşterea TVA afectează în primul rând pe cei care cumpără mai mult, adică pe cei care au cu ce să cumpere mai mult, adică pe cei cu mai mulţi bani. Evident că îi afectează şi pe ceilalţi, aşa cum ar putea eventual, la limita limitei, să fie interpretat acel „doar” din declaraţia atribuită ministrului de finanţe. Totuşi, ţinând cont de contextul în care este plasată, declaraţia ar putea ridica suspiciuni serioase fie asupra competenţei, fie asupra bunelor intenţii ale domniei sale

E importantă precizarea cu orientarea politică a Ev.Z., ca să evităm suspiciunea că ziarul ar fi voit să îl pună pe ministru într-o poziţie dificilă.

Prin urmare: fie cei de la Ev.Z. nu au priceput ce a vrut să spună ministrul, fie ministrul are o problemă de exprimare a propriilor idei. În ambele cazuri, situaţia este una în care cu greu poţi găsi aspecte luminoase.

Full Text/Citeşte textul complet...

Conferinţa pozitivă

În urmă cu nu multe zile, am asistat la o conferinţă academică în România. O primă surpriză plăcută: nu a fost o conferinţă rea. Am ascultat şi discutat mai multe prezentări bune decât de obicei, asistenţa a fost mai variată decât la obişnuitele conferinţe de la noi, pe ansamblu organizarea a fost una destul de reuşită, în condiţiile în care nu cred că a implicat cheltuieli prea ridicate.

În plus, am avut ocazia să audiez, uimit, o lucrare de bună calitate, prezentată de un student masterand. Prezentarea şi lucrarea în sine sunt peste nivelul doctoral şi postdoctoral de la noi, aşa cum le ştiu eu în sociologie, iar prezentatorul în sine m-a deturnat de la pesimismul cronicizat în ce priveşte traiectoria probabilă a cercetării mioritice. E drept că autorul dintr-o altă ramură de ştiinţă decât sociologia. Acest lucru nu m-a împiedicat însă să exclam, în sinea mea, că şi la noi se poate şi că ar cam fi cazul să se promoveze in corpore către următorul nivel calitativ…

Full Text/Citeşte textul complet...

Noul (???) stat social român

Este de greu de spus care mi-au fost reacţiile citind despre declaraţiile de luni ale preşedintelui Traian Băsescu.

(1) Preşedintele e un om consecvent și tenace. Declaraţiile merg pe linia despre care vorbeam în postarea precedentă: impunerea de facto a unei noi ordini sociale în România. O ordine nenegociată, ci decisă prin prisma majorităţii obţinute în ultimele alegeri prezidenţiale. Faptul că această majoritate e una firavă nu a contat.

(2) De astă dată este vorba de creionarea unui stat minimal, a unor servicii sociale reduse la subzistenţă, deschizând larg poarta privatizării în educaţia preuniversitară și în sistemul medical. În principiu ar fi putut fi vorba de „România nu îşi permite mai mult”, dar ele au fost prezentate mai degrabă drept „solidaritatea socială e un moft”. O opţiune ce m-a surprins prin radicalism, dar care era de aşteptat, aşa cum arăt mai jos.

(3) Apoi este uluiala ce m-a răvăşit la vederea declaraţiei de respingere netă a modelului social european. Nu opţiunea de organizare socială m-a surprins, ci riscul asumat, ca partenerii din Uniunea Europeană să ne trateze fie de ipocriţi („atunci de ce aţi mai intrat în UE, doar ca să ne luaţi banii?”), fie de proşti („unde eraţi cu declaraţiile voastre în toamnă, atunci când rata şomajului în SUA a fost pentru prima oară un număr ce s-a scris cu 2 cifre” – presa europeană a vremii a scris mult despre asta).

(4) Din nou trebuie remarcată consecvenţa: Traian Băsescu recidivează în astfel de declaraţii, afirmând aceleaşi lucruri ca la jumătatea lui aprilie, spre exemplu.

(5) Apoi a fost amuzamentul de a constata cum politicienii noştri au învăţat că e bine să dai cu cifre ca să devii credibil: 15.000 de specialişti, 400 de săli de sport, 200 de spitale sunt doar câteva dintre numerele aruncate pe tava comunicării publice. Apoi a venit repede amărăciunea suspiciunii că şi aceste cifre nu au în spate nici un calcul real, ci doar nevoia de imagine, de „a da bine pe sticlă”.

(6) Un pic mai târziu m-am gândit că dacă aş avea bani și aş vrea să investesc în România, acum ar fi momentul să deschid spitale și licee de proastă calitate, care ar avea în câţiva ani un profit uriaş.

(7) Apoi a venit întrebarea dacă nu cumva diminuarea cu 25% a salariilor, bau-baul cu FMI-ul, tam-tam-ul cu Europa și toată atitudinea aceasta războinică nu sunt cumva destinate să ascundă altceva și/sau să prezinte apoi drept soluţii blânde diminuări de 15% a salariilor, creşterea cu 1% a TVA și alte politici similare.

(8) În fine, a fost tradiţionala întrebare: ce am eu în comun cu ţara asta???

Cert este un singur lucru: avem un preşedinte tare: vă daţi seama ce varietate de reacţii poate stârnii cu o singură declaraţie. Rămâne deschisă întrebarea: „tare în ce?”. Poate timpul ne va oferi un răspuns.


PS. Din câte ştiu eu, acum câţiva ani, toate cheltuielile Guvernului României reprezentau o pondere mai mică din PIB decât în toate celelalte ţări UE. Acest lucru se reflecta și în cheltuielile cu mai toate capitolele bugetare, inclusiv în ce priveşte asistenţa socială, spre exemplu. Acest lucru înseamnă că oricum România nu constituia tocmai un stat social prea prietenos. Poate însă nu ţin eu minte bine, sau poate că lucrurile s-au mai schimbat, o să verific din nou cifrele. Dacă este însă aşa cum ţin eu minte, oare la ce s-o fi referit de fapt discursul

Full Text/Citeşte textul complet...

Decizia de politică economică luată de Guvern săptămâna aceasta (reducerea cu 25% a cheltuitelor salariale ale bugetului de stat) nu e deloc surprinzătoare. Hotărârea este consistentă cu campania electorală din ultimii 3 ani a PDL şi a preşedintelui Băsescu. Confruntaţi cu o criză de orice fel, era firesc ca guvernanţi să ia în considerare o astfel de soluţie înaintea altora. FMI pare a fi un pretext apărut la momentul oportun.

Mult mai interesant a fost însă modul cum a fost anunţată decizia, şi anume prin vocea preşedintelui. Din câte îmi amintesc este prima ocazie de acest fel de când România are parlament ales prin vot universal. În trecutul apropiat, deciziile de politică fiscală şi economică dure au fost mai mereu anunţate de primul ministru şi de ministrul de finanţe, abia apoi preşedintele comentând pe marginea acestora.

De altfel acesta este şi spiritul constituţiei adoptate la începutul anilor 1990: preşedintele constituie mai degrabă un moderator, având un rol simbolic. Era proaspătă în memorie amintirea unui preşedinte care, în 22 decembrie 1989, oferea câte 100 de lei în plus la pensie tuturor pensionarilor, drept mită pentru a-şi păstra poziţia privilegiată în stat. Portiţele lăsate către puteri sporite ale unui singur om, fie el şi ales, au fost interpretate atunci de mulţi drept compromisuri cu dorinţa lui Ion Iliescu de a se implica mai mult în deciziile guvernării.

Astăzi, PDL, urmaş de jure al FSN-ului din 1990, caută să întărească de facto puterea preşedintelui, chiar înainte de a avea un proiect constituţional în acest sens. La urma urmei, „năzdrăveniile” inventate de Traian Băsescu pentru a adapta legea fundamentală ideilor personale, reprezintă o constantă a ultimilor ani.


PS. La celălalt capăt al Uniunii Europene, alegerile legislative din Marea Britanie, ţară cu sistem tripartinic, ca şi România, au adus mai multe voturi Conservatorilor, dar insuficiente pentru a forma guvern de unii singuri. Laburiştii, încă la putere, dar aflaţi pe locul 2 conform rezultatelor alegerilor de ieri, pot şi ei să formeze guvern dacă încheie o alianţă cu liberal-democraţii. Gordon Brown, primul ministru, şi-a declarat de altfel interesul în acest sens, spunând însă că înţelege că e normal ca liberal-democraţii să negocieze mai întâi cu conservatorii, cei de pe locul 1. Vă mai amintiţi cum arătau lucrurile după alegerile româneşti din 2004? Vă mai amintiţi soluţia originală adoptată? Vedeţi cât de inventivi sunt românii?



Vă e clar acum de ce englezii sunt mai puţin dezvoltaţi decât noi??

Full Text/Citeşte textul complet...

Ziua … tatălui

Deşi ar putea fi, acest post nu este despre Tată, Fiu şi Sfântul Duh, ci despre ziua de 9 Mai 2010.

Conform unei iniţiative cetăţeneşti și parlamentare concretizate prin legea 319/2009, începând cu 2010, in a doua duminică din luna Mai se sărbătoreşte Ziua Tatălui.

Bizareria este că legea cu pricina ar fi dorit să elimine discriminarea bărbaţilor, propunând ziua tatălui drept contrapondere la 8 Martie. Însă 8 Martie este ziua FEMEII, nu a MAMEI. Ziua mamei a fost și ea introdusă de aceeaşi lege, în prima duminică din mai. Cu alte cuvinte, femeile au rămas avantajate net.

Culmea este că, în lume, Ziua Mamei este sărbătorită în general în a doua duminică a lunii mai. Conform Wikipedia, regula de a avea ziua mamei în a doua duminică din mai, este respectată în Australia, Africa de Sud, Austria, Belgia, Bulgaria, Brazilia, Canada, China, Germania, Grecia, India, Italia, Japonia, Mexic, Olanda, Elveţia, Turcia, Ucraina, SUA, ţările baltice, America Latină, ţările nordice.

Într-o lume globală, ziua tatălui este sărbătorită la date diferite în ţări diferite, dar cele mai multe urmează logica americană: prima duminică din mai.

Cu alte cuvinte, noi ne-am gândit să fim mai altfel decât majoritatea. Rămâne de văzut dacă, în timp, va apărea o zi globală unică a Tatălui, respectiv una a Mamei și dacă acestea vor urma logica românească.

Full Text/Citeşte textul complet...

Ultima legiune

Valerio Massimo Manfredi este un arheolog italian care s-a decis să popularizeze cunoașterea ştiinţifică recentă şi scrie romane istorice. Demersul să nu este singular. Este suficient să amintesc excelenta colecţie de romane istorice de la All, dar şi seria Ştiinţă, de la Humanitas.

Ultima legiune de Manfredi este un roman de aventuri captivant, deşi autorul nu este neapărat un maestru al condeiului. Este o carte care se citeşte uşor, fiind croită pe aventurile unui grup de soldaţi romani ce caută să salveze viaţa ultimului împărat roman.

Nu vă aşteptaţi ca lectura să vă facă să vă gândiţi la cine ştie ce mari întrebări despre oameni, lume şi viaţă. Cartea lui Manfredi nu îşi propune aşa ceva. Pe fundalul acestui roman de aventuri onest, şi pe alocuri simplist, veţi descoperi însă detalii despre cum cred istoricii astăzi că arăta Imperiul Roman în clipa destrămării sale. Un bun prilej de a afla cum trăiau oamenii, ce făceau ei atunci când lumea se schimba aproape complet în jurul lor. (din acest punct de vedere, un bun complement este cartea lui Bryan Ward-Perkins, Căderea Romei şi sfârşitul civilizaţiei, apărută tot la All - NB. Nu e un roman, ci o carte despre ce s-a întâmplat cu civilizaţia după sfârşitul Imperiului Roman de Apus)

Revenind la cartea lui Manfredi, acesta foloseşte varii izvoare istorice şi construieşte o lume credibilă. Spre deosebire de scriitorii de meserie, documentarea este net superioară: la urma urmei autorul scrie despre lucruri la care expertul este chiar el. Iar fanteziile pe care şi le permite, le destramă uşor în nota de final. Acest lucru contează şi în evaluarea pe care o fac - 7/10 (amintesc că dau rar note peste 8).

Am fost plăcut surprins să aflu multe prezentări ale cărţii prin blogosferă. Ca de obicei, majoritatea sunt de fapt „referate” ce descriu sumarul acţiunii („spoilers”), dar unele conţin şi trimiteri către modul în care e scris romanul. Deci, găsiţi alte păreri despre carte la: Pagina cronicarului, Dan Rădulescu - Bookblog, Bybliophyle.

Full Text/Citeşte textul complet...