Decizii esențiale pentru România



Unul dintre documentele supuse dezbaterii publice în perioada curentă poate avea consecințe importante in privința direcției în care se îndreaptă România ca țară și cercetarea științifică în particular.

Importanța documentului, precum și similitudinea izbitoare cu una dintre opțiunile majore ale regimului comunist mă fac să comentez direcția strategică propusă.


Despre ce este vorba?
Guvernul României se străduiește să stabilească strategia de cercetare pentru perioada 2014-2020. Să trecem repede peste faptul că este amuzant că dezbaterea publică se derulează după ce perioada pentru care se face planificarea a început. Asta e, asta avem, cu asta defilăm.

Sunt două documente majore disponibile:

  • STRATEGIA DE CERCETARE ŞI INOVARE 2014–2020
  • L5.1 Document privind Planul Național CDI 2014-2020


Ambele pot fi regăsite pe site-ul Ministerului Educației.

Primul, foarte lung, are 112 pagini și este completat de al doilea, care are 88 de pagini. Nu, nu glumesc, sunt 200 de pagini. Lor, li se mai adaugă 60 de pagini in strategia de competitivitate.

Cine a făcut propunerea
Documentele cu pricina sunt produsul celor considerați fruntea cercetării românești, a unor reprezentanți ai administrației locale, centrale, oamenilor de afaceri ș.a.m.d. Deci elita elitei si crema cremei.

Ce include propunerea: preambul

Totul este plasat într-un cadru mai larg decis la nivel european șî care este nenegociabil – strategia Europa 2020.

Strategia cu pricina ne explică de la bun început că „ştiinţa ne afectează viaţa cotidiană în mod direct şi sistematic”

Sunt stabiliți trei piloni esențiali. Unul este simplu blabla, așa că îi amintesc doar pe cei doi esențiali:
-cercetarea se face în relației cu firmele/piața
-sunt stabilite domenii prioritare în care se vor realiza investiții în cercetare

[să trecem si peste limbajul de lemn: pilonul trei se referă la „străpungeri în domeniile strategice”]


Ce aduce cu adevărat nou strategia


Mai întâi atrag atenția rearanjările instituționale deja obișnuite în România (Piotr Sztompka, un sociolog neromân, fost președinte al Asociației Internaționale de Sociologie, argumentează că aceasta este una dintre căile de a eroda încrederea în instituții). Probabil că dezbaterea publică se concentrează mai mult asupra acestor chichițe, aparent mai palpabile.

Dar aceste schimbării amețitoare pe care nimeni nu le înțelege cu adevărat sunt mai puțin importante decât concentrarea banilor în domenii considerate prioritare. Acestea sunt definite simplu și la obiect, urmând o logică clară: investim doar acolo unde avem competențe, acolo fiind potențial de a obține beneficii imediate.

Dar hai să vedem care sunt cele trei axe prioritare:

1) științele medicale,

2) aplicații spațiale (sateliți în special, plus aplicații legate de securitate)

3) o chestie care pentru mine sună cel mult a-științific, așa că reproduc ca atare eticheta pusă in propunerea de strategie: „patrimoniu şi identitate naţională, deschidere, coeziune și comunicare interculturală”. (pentru mine eticheta cu pricina sună a început de secol XX, dar să nu uităm că eu fiind sociolog, deci neinclus în planuri de dezvoltare ale cercetării românești, s-ar putea să fiu subiectiv si, in plus, oricum nu mă pricep). Sub această pălărie sunt incluse ceva trimiteri vagi si nespecifice la dezvoltare rurală, „dialog și schimburi multiculturale”, coeziune. Singura direcție clară este cea de popularizare a științei, ceea ce este consecvent cu preambulul ce spunea că știința este importantă dar cei mai mulți nu realizează acest lucru.

[descrierea detaliată a acestei priorități de „patrimoniu” mi s-a părut a fi o operă de calitate, exemplificatore pentru promovarea limbajului de lemn: nu am înțeles mai nimic!]

Se impun câteva comentarii:

A) dacă argumentul este că investim acolo unde avem competențe, știind că avem un deficit de resursă umană in medicină, ce face ca sănătatea să fie pe primul loc???

B) chiar avem forța economică de a produce ceva la superlativ in ce privește spațiul????

C) două decenii la rând industria IT a beneficiat de resurse formidabile: scutiri de taxe; un curriculum la în liceu ce a continuat să dea prioritatea matematicii, de unde studenți de calitate încă de la intrare si un debușeu pentru cei mai puțin pregătiți după absolvirea facultății; presă favorabilă si atentă la realizările din domeniu. De ce IT nu mai e o prioritate???

D) România este o societate în plină transformare, cu trecere greoaia către democrație. România este o societate în care schimbarea socială constituie un teren fertil de experimentare: suntem mai degrabă tradiționaliști într-o lume care merg către postmodernitate, avem creștere a religiozității atunci când lumea devine tot mai seculară, avem un flux migrator formidabil, schimbăm masiv instituții fiind parte a UE șamd. Toate acestea sunt parte a direcțiilor prioritare ale Horizon 2020, adică acel document care fixează încotro ar trebui să se orienteze întreaga Europă. Nu cumva, a le da cu piciorul, așa cum face Strategia românească, înseamnă încă o șansă ratată. Asta ca să nu mai zic de autostrăzi: simpla lor apariție schimbă puternic lumea socială, precum și economia. Nu ar trebui să ne pregătim pentru asta. Nu ar trebui să cercetăm schimbarea și să o anticipăm?

E) Deși insistă pe performanță redusă a educației românești, strategia nu spune nimic despre vreun interes în domeniul cercetării în științele educației. Glumind amar, acest lucru înseamnă că mințile luminate ce au elaborat documentul se gândesc probabil că școală românească se reformează de la sine, sub impactul inovator al cercetării din domeniul medical și al „patrimoniului național” (orice o fi însemnând acesta din urmă!). Sau poate popularizarea științei (o idee extrem de fericită, pe care o salut cu căldură) o fi suficientă?


Un comentariu despre instituții
Dincolo de variile rearanjări și eliminarea autonomiei agențiilor din jurul Ministerului Educației (oricum nu au lăsat niciodată impresia unei independențe reale, asumate), este un lucru interesant pe care l-a remarcat Claudiu: principalul actor in sistemul de cercetare este Parlamentul României. Orice alt comentariu este de prisos.

Ba nu, uite încă un comentariu: al doilea actor este Guvernul :p


În fine despre selecția domeniilor
Documentele argumentează că au folosit o metodă științifică pentru stabilirea domeniilor: consultarea experților din țară. Același document afirmă că nu prea avem experți. Prin urmare niște experți naivi (m-am numărat printre ei), au răspuns la un set de chestionare. Acestea, in opina mea, aveau deficiențe crase de design, dar acest lucru este doar în acord cu expertiza mea în sociologie, adică în știința care se ocupă cu design de chestionare.


Despre strategie în ansamblu
Lipsa de atenție pentru expertiza în domeniul social denotă un demers care pare a promova neîncrederea în știință. Este ca și cum ai trimite un medic să repare motorul unei stații spațiale sau un economist să opereze pe inimă. În schimb, strategia propune obiective strict specifice științelor sociale (exemplu „OG3. Creşterea rolului ştiinţei în societate” – pagina 16 in strategie), dar nu le acordă acestora finanțarea pentru a șprijini un astfel de obiectiv

Dincolo de aceasta, nu pot să nu remarc un fapt istoric, despre care am scris o teză de doctorat. În anii 1970, România a cunoscut un al doilea val de industrializare. Mai toate țările europene, inclusiv cele comuniste, cunoșteau pe atunci expansiunea serviciilor. Acestea le-au ajutat să treacă pe nivelul următor de dezvoltare. Regimul comunist a stabilit însă că prioritățile sunt cele legate de industrie; matematica și apoi fizica au devenit dominante in curriculumul școlar (în esență acest lucru nu e rău, dacă nu se exagerează, așa cum s-a întâmplat la noi); două treimi din absolvenții de învățământ superior erau ingineri (fapt unic în lume, dacă nu mă înșel); științele sociale au fost interzise. Rezultatul s-a văzut si încă se vede într-o planificare aiuristică a proceselor de dezvoltare socială: lipsesc cei care se pricep cu adevărat la starea societății.

Din acest punct de vedere, propunerea de strategie merge in aceeași direcție: stabilește direcții prioritare slab argumentate, ignorând vizibil strategia europeană cadru, și elimină practic posibilitățile de a finanța psihologia, știința politică și sociologia. Ca și în comunism, economia ocupă o poziție privilegiată. De această dată, însă, este eliminată de la finanțare și istoria, tocmai în momentul în care, în lume, aceasta pare a se reforma substanțial. (dar poate acest proces de schimbare este doar o impresie strict subiectivă a mea; nu e un domeniu la care să mă pricep).

Este bizar și modul în care au fost alcătuite panelurile ce au supervizat procesul de generare a acestei strategii: la științele sociale nu am observat nici un sociolog, politolog, psiholog sau expert în științele educației! (link)

Alte comparații istorice
Dincolo de similitudinea cu perioada ceaușistă, îmi vin în minte alte momente similare, postdecembriste.
* Prin 1998, un academician octogenar oarecare, fizician și deputat, propunea la o întrunire la academie o comisie care să distribuie banii pentru cercetare prioritar domeniilor unde existau deja „mulți cercetători”. Dată fiind situația descrisă mai sus, acest lucru nu făcea altceva decât să fie consistent cu politica științei din deceniile anterioare.
* Recent, asistam la decizii autoritare ale unui ministru al educației ce însărcina un prieten fizician să facă lucruri legate de specificul strict al științelor sociale. La urma urmei, și la fotbal ne pricepem cu toții.


Concluzie
România pare a lua o decizie fundamentală pentru viitorul său. Renunță complet la a finanța științele sociale, se axează pe medicină, cercetarea spațiului, studii de securitate și ceva vag numit „patrimoniu şi identitate naţională, deschidere, coeziune și comunicare interculturală”, ce pare a fi mai degrabă știință economică nespecifică. 

Nu îmi e clar în ce măsură acest plan are o fundamentare reală. Eu tind să cred că este mai degrabă vorba de o decizie similară celei luate de Ceaușescu după vizita in Coreea de Nord. Oricum ar fi, e un experiment interesant, pe care lumea întreagă îl va urmări ca să înțeleagă de ce se întâmplă astfel în secolul XXI.

Full Text/Citeşte textul complet...

Modernity + or -

In the Moscow's metro stations, my friend Francesco noticed something that he found strange. The large electric clock counted  down the minutes passed from the departure of the most recent train, instead of showing when the one will come. For me, the difference was somehow unnoticeable. In many respects, Moscow, as a whole, reminded me of early nineties Bucharest,  the time when I frequently used the very busy metro of the dirty Romanian capital city. Therefore the unusual display of meaningless figures was somehow natural. 

In the Bucharest's underground transportation system, they have the same habit. The time past from the last train might be useful in certain conditions, and would require deep knowledge about how often trains arrive at different times of the day. However, an user friendly information would be the usual indication of how much one has to wait until the next ride.

However, to provide such information two condition have to be met. First is to care for the passengers, that is to care for the customers who pay for the transportation service, and for the wages of those who provide it. Second is to be able to plan ahead. The later would enable simple estimates of how much time takes a train to travel from a station to another, depending on how many board at specific times of specific days... The former implies a certain respect for those that buy your service, and for yourself and the quality of your work.

Both of these are features of cultural modernity. A certain sociological tradition defines Eastern European postcommunist socities as pseudomodern (see for instance Sztompka's argument on fake modernity). I have argued 15 years ago (see the first volume from my book on pseumodern Romania) that this comes together with Katherine Werdery's observation that in the 80s and early 90s, Romania was a double-morale society, where people and instituton used to affirme one thing, just to show off, and to act in a different way, frequently promoting the opposite. The same symbolic background to be found in the blat economy (in Alena Ledeneva's terms) supports all this, providing the legitimacy, and the perpetuation of the system.

 Just to be clear, this is not about an abstract 'System', but about what people find normal. And in a fake modern world, planning and respecting the others are not part of the broad picture. The clocks in the metro stations, providing an information which lacks usefulness, are signs of such modernity....

Full Text/Citeşte textul complet...