Guvernul României la Radio Erevan: un parteneriat public-privat

Am primit azi pe unul dintre grupurile de e-mail la care sunt abonat, un apel să particip la dezbaterea despre Strategia de Competitivitate a României 2010-2012.

De strategia cu pricina se ocupă « Consiliul Național pentru Competitivitate », un parteneriat public-privat, așa cum îl recomandă e-mailul pe care l-am primit.

Prima întrebare este simplă : de ce am avea nevoie de un astfel de organism ? Asta se întrebă și organismul însuși, și își răspunde pe puncte, în dreapta paginii, începând cu « Competitivitatea este un capitol la care România are mult de recuperat, atât la nivel european, cât şi la nivel global. » Cred că pot spune rapid măcar încă treizeci-patruzeci de domenii în care România are încă mult de recuperat. Motivația mă trimite cu gândul la ce îmi spunea Mălina cu câteva zile în urmă: când ai nevoie să îngropi o problemă, inventezi un Consiliu.

Acest consiliu însă este deosebit de capabil, motivat și mai ales creativ. Pagina sa debutează, pe centru, cu o declarație clară, arătându-i determinarea :

« Declarația de competitivitate pentru România 2020
Declarăm că România este inima creativității Europei.
Ne angajăm să investim în educație, să stimulăm inovația și să fim competitivi. » 

Care va să zică așa : țara care pe partea dreaptă a paginii are probleme grave de competitivitate, devine pe centru inima creativității continentului. Este vorba fix despre aceeași țară despre care știm că prețuiește mai degrabă ordinea, obediența si credința religioasă și în mai mică măsură independența, autonomia, creativitatea. Așa ne spun datele de sondaj și teoria din spatele lor de aproape 20 de ani. Cum însă consiliul este creativ, el pare a crede că își poate permite să afirme tot felul de lucruri interesante.

Deschid și .pdf-ul ce conține “Strategia de Competitivitate a României 2012-2020”. Are antetul “GUVERNUL ROMÂNIEI. Cabinet Consilier de Stat Andreea PAUL. Aparatul Propriu de Lucru al Primului-Ministru”. Documentul proclamă drept SCOP al strategiei:

“trecerea de la un model de dezvoltare bazat pe mână de lucru ieftină, la un sistem bazat pe instituţii şi infrastructură de calitate, în care potenţialul forţei de muncă bine pregătite va fi utilizat la maximum şi în care economia va fi condusă de întreprinderi creative şi inovative.” 

Deci zice așa: pentru că avem mână de lucru ieftină (ceea ce e perfect adevărat: slab calificată si ieftină), facem niște instituții noi, de calitate, ca să dăm un avantaj acestei forțe de muncă bine pregătite. Mie mi-e suficient, nu are rost să mai citesc mai departe, îmi fac nervi și pierd timp degeaba. Site-ul și modul cum începe strategia m-au convins să particip la dezbaterea publică prin patru propuneri complementare:

1+ cred că se impune desființarea Consiliului. Motivul pentru care acesta crede că a fost înființat este cel mult pueril.

2+ cred că este cazul să fie înlocuite persoanele care se ocupă de strategia cu pricina, atrăgând o singură persoană, dar competentă

3+ strategia existentă ar trebui retrasă și propus un set de măsuri care să nu debuteze cu cuvinte mari care se bat cap în cap și care ignoră situația României.

4+ orice strategie ar trebui să nu confunde creativitatea cu fantaziile, ar trebui să fie bazată pe realitate, și ar trebui să evite să propună un limbaj ce amintește de una dintre iubirile unuia dintre președinții României, ce o alinta cu apelativul "societatea socialistă multilateral dezvoltată".



Postez această contribuție proprie și pe blog-ul propriu și la comentarii pe site-ul Consiliului.

Sic tranzit ... dezbaterea despre buget

După multă vreme m-am uitat luni la ştiri pe un canal românesc: RTV. În una dintre ştiri, se vorbea despre dezbaterile despre legea bugetului. Am constatat că:

• RTV s-a preocupat mai degrabă de tablet PC-urile şi telefoanele parlamentarilor, decât de a pricepe ce se discuta la faţa locului. Nu zic nimic despre potenţiala reclamă mascată la produse Apple. 

• Premierul Boc a explicat că de fapt nu scad pensiile și salariile, ci rămân la acelaşi nivel. Acum însă, premierul fie a uitat să spună, fie RTV l-a sabotat neamintind că a spus că de fapt nivelul curent este cel redus cu forcepsul, şi că guvernanţii au promis de câteva ori că se va reveni la nivelul iniţial. (ba chiar, înainte de alegerile din 2008, au impus şi o lege aberantă de mărire a unor salarii în sectorul bugetar). Cu alte cuvinte, de fapt chiar e scădere în raport cu ceea ce ar fi trebuit să fie în contracte. 

• Victor Ponta, în calitatea sa de şef al opoziţiei, a avut de comentat doar despre „o vestală” a domnului Boc, care s-ar fi plictisit la discursul acestuia. Evident, domnul Ponta se dovedeşte spiritual, debitor de glume îndoielnice şi un fin analist al problemelor dezbătute în Parlament. Păcat însă că nu s-a referit şi la buget (sau poate că RTV l-o fi sabotat şi pe domnia sa). 

• Călin Popescu Tăriceanu a atacat Guvernul pentru acceptarea înţelegerii europene de săptămâna trecută, şi, implicit, a menţinerii unui deficit maximal de 0,5%. Hopa, e practic singura temă cu adevărat INTERESANTĂ, surprinsă de RTV. Din păcate, fostul premier şi ministru în mai multe guverne părea a fi uitat (evident, dacă RTV nu l-o fi sabotat) că, de fapt, problema României s-ar putea să nu fie capacitatea de a finanţa economia prin deficit bugetar, ci priceperea de a folosi eficient banii. Cu alte cuvinte, degeaba am avea noi deficit ridicat, dacă nu ştim să facem surplusul să genereze creştere. În plus, şi încă mai important decât atât, să nu uităm că, dată fiindu-i subdezvoltarea şi situaţia europeană, precum şi imaginea sa negativă, România nu a fost săptămâna trecută în situaţia de a negocia ceva :(. Să fi fost oare doar o tendinţă spre demagogie?  

Prin urmare, conchid rapid: RTV=submediocră. Boc=baliverne. Ponta=jenant. Tăriceanu=discutabil, cel mai probabil superficial. Eu=idiot că mi-am încălcat promisiunea proprie de a evita televiziunile româneşti. 

Mi-a rămas o singură întrebare: oare ce e de făcut când singura intervenţie mai a cătării era una superficială în esenţa sa, chiar dacă ridica unele întrebări interesante? Cum faci să obţii dezvoltare în situaţia respectivă?

România … așa cum o știm

1. Săptămâna trecută am vizitat consulatul României din Bonn. O imagine interesantă a țării. În fața clădirii era un sobor de preoți. Înăuntru, interiorul arăta ca în hotelurile din anii 1980. Cred de altfel că o parte din mobilier, dacă nu cumva tot, data de pe atunci. Vorba lui Claudiu, poate că lambriurile de lemn încă adăpostesc microfoane. Trei interlopi se dădeau în bărci cum au cheltuit ei 10.000 de Euro, pentru că nu luaseră cameră la motel cu 25 de Euro și luaseră una cu 35 de Euro. Absurditatea situației se potrivea limbajului colorat și pigmentat de prezența unui vocabular variat în definirea organelor sexuale introduse în varii persoane.

2. Prin anii 1990, ca să stopeze vânzarea de copii în SUA, România a luat decizia ca, la ieșire din țară a unui minor, fie acesta să fie însoțit de ambii părinți, fie însoțitorii să arate o procură de la părintele sau părinții absenți. [mă întreb cum o fi pentru orfani: trebuie ei mereu să își aducă aminte de părintele absent?? :(. Dar dacă părinții sunt divorțați și cel absent locuiești în Australia? Nu îngrădește acest lucru libertatea de mișcare a copilului?]

În fine, legea, încă în vigoare, cred că este unică în Europa. Un prieten maghiar îmi spunea că ar trebui să mă plâng la CEDO: e împotriva mai multor reglementări europene.

Dar legea e lege. Dacă ești în țară și îți lași copilul să iasă din românia însoțit de celălalt părinte, mergi la notariat, plătești cam 50 de lei și dai o declarație în acest sens. Dacă ești în străinătate, mergi la consulat, plătești 30 de EURO și revii câteva zile mai târziu ca să primești declarația. Dacă nu vrei să revii la consulat, care uneori e la câteva sute de kilometri distanță, plătești 60 de EURO în loc de 30 (adică de 5 ori mai mult decât în România) și funcționarul de la Consulat pune pe loc o ștampilă pe cererea ta.

Așa am ajuns eu la Consulatul pe care l-am descris mai sus: zburăm în week-end de la Köln la București, apoi revenim la Köln. Soția mea nu poate veni cu noi, așa că, deși fiica noastră e rezident german, a trebuit să producem această hârtie (nu era oare suficientă adeverința germană de rezidență sau înscrierea la școală aici, în Köln?).

Așa a trebuit să îmi amintesc că vin dintr-o țară cu soboare de preoți și interlopi, care are legi bizare, și în care e scump rău să fii cetățean. Așa am descoperit din nou - oare a câta oară? - că la noi clădirile publice arată ca la mijlocul anilor 1950, când resursele limitate, normativitatea și lipsa de alte modele impuneau austeritatea, iar degradarea era una relativ firească.

De aceea, dacă tot e ziua națională, mi-aș dori ca noi toți să facem eforturi ca lumea noastră să arate altfel, iar acest lucru începe de la cum ne purtăm, cum vorbim și cum aranjăm clădirile din jurul nostru. Mi-ar place să pot zice și eu că vin dintr-o țară care privește către viitor, nu din una unde lucrurile sunt ca în secolul trecut.

Vin alegerile!

În opinia mea, sunt două alegeri importante pe care românii le-au făcut în ultimii ani. Ambele au efecte pe termen lung în ce priveşte evoluţia ţării. Pe de o parte au optat cu amândouă mâinile pentru o impozitare flat, la un nivel scăzut. Aceasta derivă din convingerea puternică că nu merită să dai nimic „Statului”, entitate abstractă, vicleană şi periculoasă, care ne fură pe toţi. Consecinţa este dată de inegalitate încă şi mai mare, în una dintre cele mai inegale ţări europene, cu implicații care nu au cum conduce la dezvoltare (un argument în acest sens îl aduce o postare de-a lui Marian şi comentariile aferente).

A doua alegere importantă este menţinerea la putere a unui lider capricios, cu tendinţe autoritare, căruia îi face plăcere să se corijeze în apărător al democraţiei, corectitudinii şi prosperităţii liberale şi care derapează adesea în comportamente intolerabile conform standardelor contemporane, precum categorisirea unei jurnaliste drept ”păsărică” sau „ţigancă împuţită”.

Ascultând versiunea audio a The Economist pentru 1-7 noiembrie 2011, mi-au venit pe rând în minte cele două alegeri, chiar dacă România nu este defel prezentă în paginile revistei (sau cel puţin în prima ei parte, că am ajuns în Esch înainte să se încheie audio-revista). Partea proastă este că România mi-a apărut în minte când a fost vorba de cele două probleme europene majore ale ultimelor săptămâni: Grecia şi Italia.  

Ca şi românii, grecii nu se înghesuie să plătească taxe. De aici şi problema lor majoră: statul (incluzând aici şi autorităţile locale) s-a tot împrumutat, a oferit locuitorilor săi varii servicii, de la şcoli şi autostrăzi la poliţie şi salubritate. Necolectând taxe (grecii nu au nici măcar cadastru), a dat, din nou, faliment. Cred că e al cincilea de la independenţă (1877), ceea ce îl face pe colegul meu Jérôme să spună că singura administraţie competentă a ţării cu pricina a fost Imperiul Otoman. La noi nu e chiar aşa, însă a continua să consideri că e cazul să furi statul ori de câte ori ai ocazia ne poate rapid aduce în situaţia Greciei. Partea proastă este că, neavând un trecut pe care să îl vindem şi un litoral exploatabil, noi nu putem supravieţui din turism.  

Ca şi românii, italieni au un lider cu tendinţe autoritare, îmbrăcate în scandaluri mediatice „care în majoritatea ţărilor ar fi dus de mult la demitere” (citat din memorie din The Economist, cu referire la Berlusconi), clamând că apără democraţia şi că luptă pentru promovarea unui liberalism autentic. Performanța lui Il Cavaliere, care îmi pare că seamănă fizic preşedintelui român*, este simplă: sub guvernarea sa, economia italiană a avut o creştere atât de mică, încă o depăşeşte pe cea a doar două state: Haiti (ţara aia cu cutremurul devastator din 2010) şi Zimbabwe (ţara aia în care speranţa de viaţă a scăzut de la 60 la 42 de ani, fiind decimată de HIV, care a avut inflaţie de 11 milioane la sută în 2008 şi unde e şef atotputernic un amic de-al lui Nicolae Ceauşescu: Robert Mugabe). E adevărat, sub Băsescu, România a avut o creştere remarcabilă şi nici nu a intrat într-o criză similară Italiei sau Greciei. Te întrebi însă: unde am fi fost cu un altfel de preşedinte şi cu un guvern ales pe bune, nu cu şmecherii procedurale? Să nu uităm că, în istoria modernă a României, cea mai mare creştere a fost sub domnia lui Carol al II-lea…

La anul sunt alegeri. Prin urmare, îmi vin în minte două îndemnuri: Poate nu ar fi rău să ne uităm de două ori la (1) ce politici susţin partidele şi candidaţii şi (2) cine sunt cei care candidează. Învățând din experiența altora, am putea avea o șansă ... istorică și am putea evita "bomboneii" și "marinerii".

 
* E posibil ca fanii preşedintelui Băsescu să înceapă să îmi explice că Traian Băsescu e doar preşedinte şi că guvernul e independent şi alte lucruri similare. Le atrag atenţia că am devenit intolerant la gogoşi de genul „Medvedev face lucruri de capul lui, fără încuviințarea lui Putin” sau „CFSN e o instituţie care nu are nimic de a face cu FSN, chiar dacă sună la fel” (conform lui Ion Iliescu prin ianuarie 1990). Pentru cei ce afirmă lucruri de genul respectiv, care îi iau de proşti pe interlocutori, am acum o singură replică: „Hai sictir!”.

**Nope, nu parafrazez pe nimeni, chiar dacă ar putea părea așa! :p

Evoluţie cu bostani

În urmă cu 30 şi ceva de ani, în Berceni, la marginea Ploieşti-ului, nu auzisem de Haloween sau de Martinstag. În schimb, toamna, la sfârşit de septembrie început de octombrie, erau disponibili numeroşi dovleci. Portocaliul lor intens şi urma verde de la vrej îi transforma uşor în prilej de bucurie. Oamenii nu îi foloseau la plăcintă, ci îi dădeau la porci sau foloseau miezul pentru seminţe. Tata mă învăţase însă să fac din ei felinare.

Procedeul nu e complicat. Se ia bostanul şi i se dă cep, tăindu-se partea de sus, aşa cum faci când tai un pepene. Apoi iei o lingură, de preferinţă de inox, şi scobeşti uşor miezul, scoţându-l pe tot. Maţele acelea portocalii, în care sunt prinse seminţele sunt scoase cu toatele, iar bostanul se curăţă cu grijă, prin interior, până rămâne doar coaja groasă. Seminţele pui separat, la uscat, apoi, după câteva zile, le poţi deja prăji. Bostanul însă îl pregăteşti pe loc.

După ce l-ai curăţat bine de tot prin interior, poţi începe să îi schiţezi faţa. Mai întâi ochii: două găuri mari, în partea de sus a dovleacului. O şurubelniţă mai groasă sau un cuțitaș mai mic dar ascuţit, din cele de servit carnea de vită sunt utile în acest sens. Deasupra, trasezi, cu acelaşi cuţitaş, două sprâncene. Nu e neapărat necesar să faci găuri, ci este suficient să crestezi un pic coaja tare a dovleacului. Nasul vine dedesubt, ca o gaură triunghiulară. Pentru gură poţi face fie o despicătură mai mare, fie mai multe găurele mici, schiţând astfel doar dinţii.

Mai adaugi repede două găurele pentru urechi. Prin ele vei trece ulterior o sfoară mai groasă, pe care o prinzi în interior cu câte un băţ de chibrit şi de care vei ţine felinarul. E bine să fie groasă, ca să nu taie dovleacul, atunci când îl vei ţine de sfoară. Din acelaşi motiv, urechile nu trebuie să fie plasate foarte aproape de locul unde ai dat cepul. Trebuie să laşi măcar un centimetru până la margine.

În fine, în partea de jos a dovleacului dădeam pe atunci o găurică mică de tot, folosind o şurubelniţă subţire. În găurică se fixa o lumânare subţire, din cele care şi azi se mai găsesc pe la biserici: galbene, dintr-o ceară soioasă, care ard prost. Ca să o fixez, foloseam lumânarea în sine. Întorceam dovleacul cu capul în jos, introduceam lumânarea în orificiu lăsând 3-4 milimetri în afară şi aprindeam mucul. Îl lăsam să ardă până se topea suficientă ceară ca să nu mai iasă nimic din lumânare în afară. Aşteptam apoi ca aceasta să se răcească şi, aşa întărită, să ţină lumânarea lipită în interiorul dovleacului. Mai aveam grijă şi ca partea din interior să fie suficient de scurtă ca atunci când este aprinsă să nu aprindă sfoara prinsă de urechile arătării.

Mai apoi puteam pune la loc capacul, prinzându-l cu beţe de chibrit, ca să nu cadă. Mare lucru însă nu obţineam cu asta: dacă aprindeam lumânarea din interiorul felinarului pe care tocmai îl construisem, aceasta avea nevoie de oxigen pentru a arde. Prin urmare, capacul trebuia scos urgent. Noaptea, umbrele proiectate puteau fi considerate înfricoşătoare. Efectul era puternic la sprincenele abia schiţate, ce apăreau ca nişte lumini palide în comparaţie cu petele de strălucire proiectate de ochi.

Cred că am cioplit în viaţa mea măcar 9-10 bostani, uneori de mai multe ori într-un an. Niciunul nu putea dura prea multe zile. Lipsit de miezul său, dovleacul se fleşcăieşte rapid. Mai apoi am crescut şi mi-am pierdut interesul. Cum ziceam, nu exista un motiv anume să construiesc un astfel de felinar. Pur şi simplu existau dovleci, iar tata mă învăţase să o fac. Haloween a apărut ca şi sărbătoare pe la noi abia o dată cu Trustul Pro :), ProFM şi, mai apoi, ProTV promovând-o febril. Aşa că am uitat complet de felinarele făcute din dovleci. Pur şi simplu mi-au ieşit din minte.

De Martinstag am aflat abia anul acesta, în Köln. În comunităţile catolice din Germania, Franţa, Belgia etc., 11 noiembrie e un prilej ca copii să se plimbe seara pe străzi cu felinare în mână sărbătorind sfântul cu pricina. Probabil că la origine e tot o sărbătoare ancestrală, legată de încheierea recoltelor şi venirea iernii, adaptată de creştinism asemenea Paştelui sau a Crăciunului.

La Köln, de altfel, nu s-a sărbătorit pe 11. Cum pe 11 a 11-a două mii 11, la ora 11 şi 11 a început carnavalul (care se va încheia pe la începutul lui martie sau sfârşitul lui februarie), au mutat sărbătorirea Sfântului Martin cu două zile mai devreme.

Seara, la şase, Irina şi colegii ei de şcoală au patrulat prin cartier cu felinarele aprinse, în timp ce un poliţist oprea circulaţia când era cazul ca alaiul să traverseze vreun drum. Felinarele nu erau însă dovleci, deşi s-au găsit dovleci din belșug prin supermarketuri. Irina şi ai ei colegii şi-au confecţionat însă felinare speciale la şcoală, fiecare clasă având alte opţiuni. Clasa ei, spre exemplu, a construit nişte mini-carpete, cu lână prinsă pe etamină. Apoi au rulat carpetele într-un cilindru, pe care l-au prins pe un băţ (cumpărat de la supermarket). Băţul avea pe el becuri ce se aprindeau intermitent. Un al patrulea, aprins mereu, atârna în interiorul lanternei, tot ansamblul fiind alimentat de două baterii A3. Altă viaţă, altă epocă, altă tehnologie, alte felinare. Sunt totuşi 30 de ani între mine şi fiica mea.

 

La anul însă mi-am propus să încerc să fiu şi eu în Köln, să cumpăr un bostan şi să o învăţ să facă felinar din el. Fără un motiv anume, aşa pe la sfârşitul lui septembrie, când e încă cald… Doar lumânarea vreau să o schimbăm: punem din alea care au un suport de aluminiu.

Memento

Dacă tot m-am lămurit despre Queen Elisabeth că este stră-stră-stră-…-strănepoata lui Vlad Ţepeş (sau Dracula, conform apelativului său comercial), e cazul să mă întreb câţi dintre cunoscuţii mei au prin vene sânge albastru.

Poate nu ar fi rău să accelerez construcţia la arborele acela genelogic… ;)

Two castels and ... a toilet

The restaurant in which we have been was proudly announcing that it serves as restaurant and hotel since 1790. The food was decent, with an excellent soupe de lentilles, but the toilet was the one that really made a difference. The pictures speak about the size. I wonder how a taller guy would manage to wash his hands in the tiny space over there. Probably this is why they have included an antiperspirant as well! :)

The restaurant is called Auberge Rustique and it is located in the nearby of the Chateau Beaufort. The castle, in ruins since the beginning of the 18th century, did not know any modern transformation. Its remains tell a nice story about how wealthy people were living a few hundreds year ago.

Chateau Beaufort, Luxembourg

Chateau Beaufort, Luxembourg

We have also visited Chateau Larochette. It is located on a high rock, from where the name (rocher=rock), and has a nice view on the bellow valley. The castle was shared by several noble families, but it went to fire in 1565. Since then, it was never rebuilt, due to the quarrels between the inheritors.

Chateau Larochette, Luxembourg

Both castles tell the story of an age when the rooms where small and the walls where thick, and comfort was a very strange word… If in the area, take a car and visit them. You may also find some more pictures and more information about the castles in Luxembourg (as well as in other countries) by vising the site/blog castles.nl.

De ce ne trebuie nouă lege, doar îl avem pe Gigi!

Un spectator fără creier sare pe teren şi loveşte un jucător. În opinia mea, spectatorul cu pricina trebuie dus direct la puşcărie, judecat cu celeritate şi poate zace în temniţă câteva zeci de ani.

Spectatorul se îndepărtează de victimă. Câţiva stelişti se bagă şi ei la bătaie şi lovesc cu picioarele inamicul. Aşa se făcea şi în epoca primitivă, când nu exista justiţie, ci doar instinctele primare erau cele ce călăuzeau oamenii.

La TV, un jurnalist, Mare OM, se jeleşte. Sensul a ce spunea el este, cu aproximaţie, după cum am înţeles eu vorbele sale, cam în felul următor „cum e posibil să elimini pe jucătorii Stelei! Ei doar s-au apărat! Acela e de vină, ce căuta pe teren, trebuie masacrat. […] Ce-o să facem cu băieţii ăştia, care e adevărat l-au lovit pe nemernic, dar s-au apărat, doar nu erau să îl lasă să-l omoare!”.

Subtitluri apar pe ecran, atmosfera este panicardă, pur şi simplu se îndeamnă la violenţă, intră în direct şi Marele Finanțator, nelipsit de la postul de televiziune respectiv, și nu doar de la el.

În opinia mea, cei ce îndeamnă astfel la violenţă, trebuie să împartă celula cu spectatorul descreierat din prima frază. În opinia mea, acolo este locul neardenthalianului de Horia Ivanovici şi a prietenilor săi, a căror continuă revărsare de invective şi de îndemn la violenţă îmi repugnă fantastic. Iar postul de televiziune ar trebui interzis, la fel cum şi stadionul Petrolului trebuie suspendat. Cred că există reguli clare ale CNA şi, respectiv, LPF, care reglementează astfel de situaţii.

Hai să vedem în ce măsură Marele Om Horia Ivanovici va mai continua să fie crainic TV. Eu zic că va nu are nici o şansă să fie măcar amendat. La urma urmei, a îndemna la violenţă e justificat, în minte omului de Cro-Magnon, dacă gestul este precedat de un eveniment violent.

De ce e important să răspundem la Recensământ

Scriu această postare ca reacţie la (1) stângăciile pe care le-am observat în chestionarul recensământului; (2) revoltătoarele îndemnurile directe sau voalate de a nu răspunde formulate public de unii jurnalişti.

În orice ţară cât de cât civilizată ai nevoie de date clare care să permită proiectarea de politici de dezvoltare pe termen lung. Acest lucru constituie o axiomă a modului în care lumea se dezvoltă în prezent.

Gândiţi-vă la o companie cu 10 angajaţi şi încercaţi să îi proiectaţi bugetul. Aveţi nevoie să ştiţi ce costuri aveţi cu forţa de muncă: câţi angajaţi aveţi, cam cât de des se îmbolnăvesc şi au nevoie să fie înlocuiţi, care dintre ei ar putea veni să facă ore suplimentare (de aici nevoia de a ştii câţi copii au, dacă îngrijesc bătrâni, dacă au pe cineva cu nevoi speciale în familie etc.), care dintre ei are şi alte calificări şi la ce ar putea fi ele utile (deci e nevoie să ştiţi ce fel de şcoală are fiecare şi la ce cursuri de formare a fost) etc. Cu zece angajaţi e simplu. Dar gândiţi-vă că aveţi în schimb 100 de angajaţi. Sau 1000. Sau că guvernaţi 22 de milioane de locuitori. Sau poate că or fi 17 milioane?

Numărul de locuitori în sine e important: el spune câţi europarlamentari vor fi, care e forţa de muncă totală, care e baza de selecţie pentru naţionala de curling. Dacă se respectă tendinţa de care suspectez recensământul trecut (de a declara pe cei ce au migrat ca fiind în ţară), atunci vom avea pe hârtie o ţară mai mare, cu mai mulţi europarlamentari şi cu mai mulţi oameni fără loc de muncă decât în realitate. Consecinţa ar fi între altele că vom plăti mai mulţi bani din buzunar pentru a fi reprezentaţi la Bruxelles. Sau că toate politicile vor fi fundamentate aiurea, pe un estimat incorect al dimensiunii populaţiei.

Fiecare răspuns din chestionarul de la recensământ e important şi nu trebuie tratat superficial. Dacă îi declarăm pe toţi ortodocşi, aşa cum procedează adesea recenzorii, agreem tacit că este util ca să avem o producţie record de absolvenţi de teologie, aşa cum se petrece în prezent, când nu cred că există ţări europene care să ne bată la acest capitol. Evident, acest lucru se petrece tot din bani publici, adică din buzunarul nostru, de plătitori de impozite.

Recensământul este aşadar un exerciţiu de autocunoaştere al societăţii, absolut necesar pentru a putea decide ce resurse vor trebui alocate în următorul deceniu pentru educaţie, sănătate, religie, securitatea naţională, infrastructură publică etc. Spre exemplu, înregistrarea comportamentului de utilizare a Internetului poate constituie o sursă pentru politicile educaţionale (folosirea de aplicaţii educaţionale online, aşa cum face Irina, fiica mea, ca temă opţională pentru acasă) şi pentru cele fiscale (scutiri de impozit pentru cei ce furnizează serviciu de Internet în zone defavorizate pentru a evita acel digital divide ce este privit în lume constituie de mai bine de un deceniu ca un risc important de dezvoltare distorsionată).

Nu e vorba nici de „întrebări nesimţite”, aşa cum ar fi declarat „cetăţeanul Mircea Badea” sau de un „test naţional obligatoriu”, cum titra cotidianul central Gândul. În opinia mea, astfel de declaraţii şi titluri sunt iresponsabile şi reprezintă îndemnuri publice la furat bani din buzunarul meu de contribuabil şi mă aştept ca autorităţile să se autosesizeze în acest sens.

Sper de asemenea ca INS să reuşească să furnizeze o bază de date de calitate, accesibilă şi în scopuri academice şi administrative, aşa cum se petrece în UE (şi cum cred că reglementările UE o impun), nu aşa cum s-a întâmplat în trecut în România.

Prin urmare vă îndemn să răspundeţi responsabil la întrebările recensământului, ignorând stângăciile de care acestea dau uneori dovadă. (spre exemplu se precizează clar acolo că informaţia se înregistrează pentru toţi cei din gospodărie, inclusiv pentru cei temporar plecaţi; apoi, la partea de „caracteristici etnico-culturale”, de exemplu, se precizează clar că „fiecare persoană este liberă să-şi exprime propria opţiune, fără niciun fel de constrângere”; mă îndoiesc însă că recenzorul va sta să vorbească cu fiecare persoană în parte şi, oricum, cum ar putea discuta cu cei temporar plecaţi?)

Nuli

În campionatul de fotbal, Petrolul a învins sâmbătă Voinţa Sibiu după un meci slab, în care arbitrul a gafat permanent. M-am tot uitat prin presă după un comentariu despre cum s-a jucat. În ziarele de sport (ediţiile online) nu există absolut nimic în acest sens. Aproape toate frazele se ocupă de arbitraj. Dacă am numărat bine, sunt 7 articole în Gazeta Sporturilor, iar Prosport are fix unu. În ele nu găseşti practic nimic despre fotbalul jucat de cei de pe teren.

În Adevărul sunt două articole despre meci (care sunt în fapt aproape identice!), în Gândul este unul, în Evenimentul Zilei şi Cotidianul - tot câte unul, în Jurnalul Naţional şi România Liberă niciunul.

Pe site-urile de sport: Onlinesport – 2 articole, Sport.ro – unul, SportTotalFM – 6, DigiSport – 2 (video), DolceSport -1 (video).

De nicăieri nu am putut afla cum au jucat de fapt cele două echipe, în ce sistem, unde a avut fiecare dintre ele realizări şi unde au apărut problemele. Pentru jurnaliştii români totul se rezumă la a lista câte goluri s-au marcat, a pune titluri cât mai ţipătoare, a identifica greşelile de arbitraj şi declaraţiile belicoase. Noroc că Petrolul este o echipă normală pentru Europa, adică anormală pentru România, în care nu există un patron care să apară permanent şi să îşi exerseze graiul pocit în public, iar ziariştii să pice pe spate de înţelepciunea prostiilor debitate.

În presa locală ploieşteană: Republicanul (4 articole), Telegraful (1), Ziarul Prahova (1), iPloieşti (1), Informaţia Prahovei (nu a actualizat site-ul). Articolele sunt mai consistente, discută vag şi despre fotbal, observă că Petrolul a jucat îngrijorător de prost (deşi a învins pe merit). Presa sportivă prahoveană este, în opinia mea, în mod tradiţional una foarte slabă. De această dată (ca de fiecare dată însă în ultima vreme) se dovedeşte a fi peste cea centrală.

În presa locală sibiană: Rondul de Sibiu (un articol) nu se preocupă deloc de greşelile de arbitraj şi discută un pic mai mult despre joc. Fără a avea preocupări pentru tactica sau calităţile celor două echipe, articolul are meritul de a se concentra în primul rând pe ceea ce se petrecea pe teren şi pe implicaţiile din clasament, fiind mai puţin preocupată de senzaţional. În schimb, Turnul Sfatului (7 articole), CityNews (3), Ora de Sibiu (2). Tribuna (1) se încadrează în tendinţa de a discuta excluziv despre arbitraj.

Pe ansamblu, după ce mi-am petrecut o parte a dimineţii stârnit de slăbiciunile presei sportive centrale, nu îmi rămâne decât să observ că aceasta este doar un imens OTV, de o calitate mai redusă încă şi decât calitatea fotbalului din Liga I. Cu alte cuvinte este făurită după chipul şi asemănarea „Procesului Etapei”, aşa cum l-a proiectat Ioaniţoaia cândva, la ProTV, frecând la nesfârşit tema arbitrajului, împreună cu un „sobor” de invitaţi aflaţi prin studio sau la telefon.

Cât despre arbitraj, el rămâne acelaşi din vremea când actualul conducător al arbitrajului greşea în finala cupei în favoarea echipei despre al cărei patron, George Copos, se spunea că ar avea relaţii de afaceri cu respectivul arbitru…

Dixit

Dixit este un board-game simpatic. Sunt 86 de cartonaşe, de mărime destul de mare, cu desene pe care le poţi interpreta în varii feluri. Tocmai aici e ideea care stă la baza întregului joc: se oferă o interpretare a unei imagini, iar ceilalţi trebuie să ghicească despre ce imagine e vorba. Un soi de mimă, dar ceva mai complicată.


Pe scurt: unul dintre jucători alege o frază scurtă sau chiar o interjecţie, prin care descrie unul dintre cartonaşe, fără a arătat cartonaşul celorlalţi. Ceilalţi se uită la cele câteva cartonaşe pe care le au în mână şi aleg unul apropiat de descrierea pe care tocmai au auzit-o. Aceste cartonaşe se pun la un loc cu cel iniţial, fără a fi arătate celorlalţi, se amestecă şi se întorc pe faţă. Apoi fiecare dintre jucători (exceptându-l pe cel ce a ales imaginea cartonaşul iniţial) votează în secret cu ce cartonaş crede el că ar fi cel iniţial. La final se acordă puncte după o procedură nu foarte simplă, dar interesantă prin faptul că stimulează deopotrivă fantezia şi atenţia.

Cred că şi ideea, precum şi realizarea sunt la înălţime (imaginile de pe cartonașe pot fi văzute și aici). Mie mi-a plăcut Dixit, aşa că vi-l recomand…

Fortschritt

Am argumentat public de mai multe ori că limba este o fiinţă vie şi trebuie să evolueze. Mă număr printre cei care spun că nu trebuie să ezităm să preluăm în limba română cuvinte din engleză, sau din orice altă limbă, dacă acestea au darul de a facilita comunicare, crescând precizia limbii şi capacitatea ei de a descrie lucruri, acţiuni, sentimente.

Îmi vine acum în minte o altă întrebare: în această evoluţie a limbii, oare ce o fi bine să facem cu cuvintele ieşite din uz? Oare e util să le revigorăm, măcar din când în când? Sau putem începe să renunţăm la ele, aşa cum fac şi au făcut mereu toate limbile?

Oare dacă îmi pun gâtlegău şi pun pe mine un ogheal comit o inexactitudine?

Acesta este întrebarea esenţială. Şi imediat îmi vine în minte un posibil răspuns al stră-stră-strănepoţilor pe care încă nu îi am: „Succesurile strălucitoare ale educaţiei româneşti care e scrise în almanahe, nu e deloc inexactitudini. Scria şi pe defunctul goagle!”

***

Recent, ministrul educaţiei a fost acuzat de proastă utilizare a limbii române pentru că a folosit cuvântul „inexactitudini”. Ministrul s-a apărat la ProTV arătând că termenul (sau mai exact opusul său: „exactitudine”) există într-un dicţionar. Ce e drept, nu este prezent şi în altele, utilizarea sa ieşind din uzul curent. Discuţia nu este o simplă scărpinătură după ureche, aşa cum sunt de regulă scandalurile între politicieni, ci are, aşa cum am argumentat mai sus, implicaţii mai adânci privind direcţia în care România îşi doreşte să evolueze.

Să fi greşit oare ministrul? Oare să fi fost mai firesc să observe că a folosi „inexactitudine” poate fi considerată o inexactitate, dând dovadă de responsabilitate? La urma urmei, așa cum a afirmat domnia sa în interviul de la ProTV, contează fondul (deci conținutul comunicării), nu forma (adică termenii folosiți).

Răspunsul este important: responsabilitatea constituie exact acea orientare valorică pe care studiul la care lucrez arată că ar fi cea mai valoroasă în a determina rezultate pozitive ale procesului educaţional. Sau o fi mai important ca ministrul să îşi salveze faţa spunând că „inexactitudine” e versiunea corectă şi nu „neexactitudine”?

La urma urmei, prefixul ne- fiind de origine slavă, după cum spune ministrul, iar „exact” şi familia sa provenind din latină, probabil că „neexactitate” trebuie eliminat din DEX, acolo unde, probabil din eroare sau din răutate împotriva guvernului, cineva a vârât termenul, care poate fi catalogat doar ca un avorton neruşinat ce întinează naţiunea şi şcoala românească.

În opinia mea, mesajul ministrului către elevi şi „norod” pare a fi simplu de decodificat: e important să ai mereu dreptate, responsabilitatea contează mai puţin. Parafrazându-l din nou pe ministrul, care este un domn "documentat", aş spune că ne va lua mai mult de 20 de ani până vom învăţa să ne purtăm responsabil.

Atunci când românii își folosesc capul!

În urmă cu mai mult timp remarcam calitatea comentariilor despre meciurile de fotbal din modestul campionat al Scoţiei. Zilele trecute am ajuns întâmplător la o emisiune de pe canalul german Sport 1 şi am rămas impresionat de nivelul discuţiei despre 2.Bundesliga.

În loc ca un moderator egocentrist să convoace 3-4 amici care să dea din gură despre Gigi, Mititelu, Borcea, Iancu şi alte mari caractere similare, cei doi comentatori se preocupau să identifice aspectele tactice, să afle unde s-a câştigat şi unde s-a pierdut meciul. Pe scurt, era un material de o oră, produs live, educativ, asemenea unei discuţii generale despre strategie şi tactică, indiferent dacă eşti sau nu interesat de fotbal. O discuţie între oameni care pricep ce se petrece pe teren şi nu sunt interesaţi doar de şuşanele şi „inexactitudini”.


Este ceea ce se întâmplă şi pe Tactic Zone, singurul blog de fotbal românesc pe care îl urmăresc. Autorul, care pare a-şi fi propus să rămână anonim, comentează atent modul meciurile care îl interesează, privind la alegerile antrenorilor, la modul în care aceştia înţeleg confruntarea, la felul în care se descurcă fiecare jucător şi cum toate acestea se încadrează în istoria recentă a jocurilor echipei.

Pur şi simplu este o bucăţică de Românie pozitivă pe care o regăsesc mereu cu plăcere şi unde intru, chiar dacă selecţia meciurilor comentate nu e tocmai potrivită cu agenda proprie. E ca şi cum ai citi o carte bună.

O piață pentru cronica de film

Nu prea apuc să văd filme, iar cronica de film nu m-a pasionat niciodată. Stârnit însă de o postare a lui Moş Crăciun, am deschis cronica din The Guardian pentru Midnight in Paris al lui Woody Allen. Am rămas plăcut surprins de calitatea comentariilor: o discuţie civilizată, utilă, educativă, cu doar vagi urme de „flame”.

Curios, am căutat prin ziarele româneşti cronici de film, să văd cum comentează cititorii. M-am uitat în Gândul, Cotidianul, Jurnalul Naţional şi Adevărul. Am observat că, de fapt, sunt foarte puţine astfel de articole, iar comentariile practic lipsesc.

Să privim însă la partea pozitivă a lucrurilor: apare spaţiu mare pentru … blogging, scris civilizat, obiectiv. Audienţa ar fi ceva ceva mai mică, însă absența comentariilor obișnuite de pe paginile ziarelor românești ar face ca ea să fi emai selectă… (e adevărat că, din păcate, cei care cumpără publicitate în România par a se uita mai puțin la puterea de cumpărare a audienței mediei pe care își plasează add-urile, cât mai ales la cantitatea brută pe care o constituie aceștia. Într-un fel acesta este și semnalul pe care l-a dat Ministerul Educației prin clasificarea curentă a universităților: size matters!)

Sper să am vreme într-o zi să mă lămuresc ce este cu această piață... Între timp, orice ajutor în acest sens este binevenit.

... până în gât. ...

Kosovo este o ţărişoară pierdută între identitatea albaneză şi cea sârbă. Aşa văd eu lucrurile. Aşa par a vedea lucrurile şi majoritatea guvernelor europene.

Mie Kosovo mi se pare că seamănă cu Republica Moldova. Guvernului de la Bucureşti nu i se pare la fel. De altfel România a refuzat să participe la întâlnirea central-europeană din primăvară, de la Varşovia, dat fiind că acolo se afla şi o delegaţie din Kosovo.

Să fi fost vorba de consecvenţă? Dacă mă gândesc la comparaţia cu Moldova, argumentul nu prea ţine.

Prietenia tradiţională cu Serbia, ţară aflată în relaţii conflictuale cu mai toţi vecinii? Eu cred că dacă eşti prieten cu cineva atunci eşti dator să îi spui atunci când greşeşte.

Teama că Ținutul Secuiesc devine autonom?? Mi se pare mie sau e vorba de o regiune săracă a României, care își atrage o parte importantă din venituri din ceea ce îi trimite tocmai guvernul central??

Prostie, îngâmfare, lipsă de viziune? Nu îmi permit să asociez astfel de atribute cu şefii diplomaţiei bucureştene.

Pot însă să privesc acuzator către Cotroceni şi către Palatul Victoria şi să întreb candid: de ce dracu’ nu am intrat în Schengen??? De ce dacă vreau să merg cu fiica mea de la București la Koln am nevoie ca soția să dea o declarație la notar cum că îmi permite acest lucru? De ce, dacă am mașină cu număr de România, sunt singurul pe care vameșii îl opresc la trecerea din Germania în Elveția? Unde e eficiența pentru care cheltuim bani publici pentru a întreține un aparat diplomatic dublu: Președinte + Ministerul de Externe?

Oare toate să se întâmple doar fiindcă Europa a decis să ne persecute? Sau să căutăm mai atent cauzele în ograda proprie?



Vă recomand pe aceeaşi temă şi editorialul de acum câteva zile a lui Ovidiu Nahoi.

Doctoranzii lui Watson și BBC Science Focus Romania

[…]am avut doctoranzi foarte buni. Şansa carierei mele a fost că, în loc să lucrez de unul singur, am fost înconjurat de tineri străluciţi. […] mi-a plăcut să am studenţi şi m-am bucurat de reuşitele lor: din vreo 20 de studenţi 2 au luat premiul Nobel.”

Citatul este extras dintr-un interviu cu James Watson, publicat de BBC Science Focus Romania în numărul inaugural (iulie-august 2011), fiind probabil preluat dintr-un număr mai vechi al revistei mamă, aşa cum s-a petrecut cu mai tot conţinutul revistei de altfel.

James Watson vă este desigur un nume binecunoscut :)
Împreună cu Francis Crick a descoperit, în 1953, structura ADN-ului. Avea pe atunci 35 de ani. Imediat i s-a oferit un post la Harvard, au primit premiul Nobel etc. Watson a avut o carieră prolifică, încheiată în 1992, marcată şi de câteva intervenţii controversate. Articolul despre el din Wikipedia este una interesantă.

Am preluat citatul pe de o parte ca să salut apariţia revistei pe piaţa românească, dar mai ales ca să observ câţi doctoranzi a avut Watson în întreaga carieră: 20. Asta înseamnă că a avut timp berechet să lucreze cu fiecare dintre ei, să facă cu adevărat cercetare, să îi lase să înveţe câte ceva de la el.

Aveţi idee câţi doctoranzi are, simultan, un profesor universitar român? Legea îi permitea până de curând un maxim de 15, dar apăreau mereu dispense. Aceasta făcea ca în 15-20 de ani de carieră să se ajungă uşor la un total de peste 100. Conform legii actuale eu estimez că totalul va ajunge undeva între 50 şi 75…


PS. Întreg interviul din Focus ar fi interesant de lecturat pentru universitarii români. Din păcate nu l-am găsit online (site-ul românesc al revistei este pentru moment o dezamăgire, iar numerele mai vechi din arhiva britanică nu sunt disponibile gratuit...). Complementar poate fi văzut şi interviul acordat în 2007 pentru The Guardian, însă acesta abordează mai degrabă alte teme.

3 in 1: Revista, România şi preşedintele

Am înghesuit trei lucruri diferite în această postare: pretextul este menţionarea românilor în o revistă franţuzească, de aici discuţia despre „România cu ochii altora”. Dacă tot e vorba de ea, revista merită şi o mini-cronică. Subiectul principal rămâne însă modul în care şi-au făcut parte din meserie cei patru preşedinţi de până acum ai României.

Aşadar, mensualul parizian L’Histoire, a publicat în iulie o ediţie specială dedicată factorilor ce au condus la geneza revoluţiilor arabe curente. Revista este neaşteptat (?) de slăbuţă. În cele o sută şi ceva de pagini, editorul nu a reuşit să includă o cronologie a evenimentelor importante din ţările arabe în ultimii 150 de ani (adică perioada de care se ocupă revista), nu găseşti informaţie esenţială despre dictatorii locali, rareori există preocupări pentru ceea ce gândesc sau cum trăiesc arabii obişnuiţi, majoritatea informaţiilor sunt aruncate la întâmplare prin articolele scrise de conferenţiari şi profesori de la universităţi franceze, proveniţi din ştiinţe politice, istorie şi relaţii internaţionale. Totul mi-a amintit din păcate de ce am o imagine de ansamblu mai degrabă negativă despre cum arată ştiinţele sociale în Franţa contemporană. Eu luasem revista ca să aflu mai multe despre arabi şi am ajuns în cele din urmă să constat că Wikipedia este mult mai obiectivă şi conţine informaţie mai bine sintetizată, mai sistematizată şi mai consistenţă decât au reuşit autorii să producă în ediţia specială din L’Histoire.

Mă opresc aici cu cronica revistei, nu înainte însă de a nota apariţiile României în publicaţia cu pricina. Lucru rar, amândouă sunt mai degrabă pozitive. Mai întâi, la pagina 18, România secolului XIX, apare ca ţară supusă Imperiului Otoman în care însă există şi elemente ale democraţiei reprezentative. Apoi, într-o frază pe la pagina 75, apare pe neaşteptate „le président roumain Ceausescu” ca unul ce şi-a oferit serviciile de a media pacea între Egipt şi Israel. Autorul nu dezvoltă mai mult subiectul, însă, în context, imaginea este din nou una pozitivă.

Toată povestea mi-a readus în memorie tipul de politică externă purtat de regimul Ceauşescu. To’aşu’ era extrem de frecvent vizitator sau gazdă a omologilor săi de pretutindeni. Celebre sunt întrevederea de la Buckingham Palace, vizita lui Nixon la Bucureşti, sau cea a lui Charles de Gaulle. Dincolo de acestea este seria infinită de vizite reciproce cu Kim Ir Sen, Mubarah, Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga şi mulţi alţii. Dictatori şi dictatoraşi, „preteni” de-a Primului Fiu al Ţării, onoraţi să fie băgaţi în seamă de un european. Când vii dintr-o ţară mică, aflată la marginea lumii civilizate, acesta este unul dintre modurile de a-ţi creşte influenţa politică şi economică. Menţii relaţii cu ţărişoare uitate de lume, mergi acolo şi pavezi drumul pe care ambasadorul va construi relaţii cu protipendada locală, cu opoziţia de acolo, va construi puncte de intrare pentru firmele ce plătesc impozite în România va asigura pieţe de desfacere minore, dar care adunate la un loc înseamnă ceva, va câştiga puncte de prestigiu internaţional, care în timp, folosite cu cap, vor schimba statutul tău de ţărişoară mică şi neînsemnată.

Cam asta ar fi menirea preşedintelui, conform constituţiei curente, nu să se bată cu pumnul în piept cum schimbă el constituţia sau să apară săptămânal la televizor debitând tâmpenii sau ameninţări către o parte sau alta a populaţiei. La Ceauşescu cred că megalomania şi egocentrismul l-au împins la a dezvolta reţeaua de relaţii externe incredibile pentru România lui Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Mă întreb însă cine i-a oprit pe ultimii trei să facă acelaşi lucru? Ceauşescu a eşuat în a converti relaţiile personale cu dictatori bananieri în relaţii profitabile pentru firmele şi statul român. Probabil nici măcar nu a dorit acest lucru. Oare ceilalţi trei şi-or fi propus vreodată aşa ceva? Sau o fi fost sub demnitatea lor să întreţină relaţii cu ugandezi, sudanezi sau sri-lankezi (sau pe aceşta din urmă i-o chema serendibezi??)?

[Sau poate au făcut-o şi eu nu am observat… Hai să verificăm: conform presidency.ro, în 2010 Traian Băsescu a fost implicat în 39 de evenimente externe, majoritatea presupunând întâlniri cu lideri europeni, iar două sunt vizite în Afganistan, caz special dată fiind situaţia de acolo. Lor li se adaugă o întrevedere cu Al-Assad la Bucureşti, alta cu Abbas, tot la Bucureşti. Dacă punem tot aici şi vizita georgianului Saakashvili, zicând ă deşi e european şi vecin de peste mare, e mai îndepărtat, asta face un raport de 3 la 39. Lumea a treia primeşte se pare cam aceeaşi atenţie şi în 2011… O fi mult, o fi puţin?]

Miza producerii adevărului-cunoaștere în sociologia cailor verzi

Am primit in urmă cu câteva zile următorul “apel”, aşa cum şi-a intitulat autorul mesajul. E amuzant, așa că îl reproduc mai jos, căutând însă să elimin elementele de identificare:

Stimate colege,
Stimati colegi,

Am deosebita onoare de a va trimite invitatia, al carei continut il gasiti in atasament, de a participa la Colocviul …, organizat de Facultatea …,din cadrul Universitatii … si care se va desfasura in perioada 17-18 noiembrie 2011 a.c. Ataşat acesteia găsiţi şi normele de redactare.

Intrucat lucrarile vor fi in limba engleza si vor fi postate pe site-ul dedicat evenimentului, ca atare accesibile din orice punct al globului, va rugam sa le elaborati in conformitate cu standardele din domeniu, sa porneasca de la o miza, sa urmareasca definirea unui adevar-cunoastere, sa precizeze tehnologia de producere a adevarului şi de demonstrare a lui si sa indice, in cele din urma, care este relatia dintre adevarul-cunoastere identificat si miza avuta in vedere, astfel ca lucrarea sa va desemneze drept ,,autor”.

cu cele mai bune ganduri,
#@#@

Mie mi s-a părut amuzant. Vă las să vă delectaţi cu el, cu rugămintea de a vă autoadresa câteva întrebări:

• - Ce înseamnă „a.c.” plasat după 2011?
• - La ce se referă „normele de redactare” din a doua frază: la cum e scrisă invitația - singura chestie redactată despre care a fost vorba în frazele anterioare? (abia după ce citeşti a treia frază lucrurile devin mai clare)
• - De ce această a doua frază este singura care are diacritice? Să fie vorba de un mesaj ascuns? Să aibă legătură că organizatorul este „Facultatea de … şi Comunicare”.
• - Dacă lucrările nu ar fi „accesibile din orice punct al globului”, nu ar trebui elaborate conform standardelor din domeniu?
• - Să existe oare şi lucrări care nu pornesc de la o miză????? Sunteţi siguri că aţi înţeles ce e aia miză?
• - În jargonul din ştiinţele sociale, aveţi idee cum se spune la „tehnologia de producere a adevărului”? O fi vorba de metodologie? S-o chema altfel în vreo altă ştiinţă?
• - Cum o fi să trimiţi o lucrare care să nu „te desemneze ca autor”????

După cum vedeţi, e plin de miez acest mesaj, te face să meditezi, iar miza sa finală cred este să încercăm să răspundem la întrebarea următoare:

• - Oare ca student la facultatea cu pricina vei beneficia de avantajele unui stil revoluţionar de a face ştiinţă sau nu vei realiza cât de norocos eşti?

Până una-alta, pe mine m-a convins: nu am ce căuta la Colocviul respectiv: e prea doct pentru mine. :(

Erată şi completare

În numărul Dilemei Vechi care se află pe tarabe zilele acestea, am botezat-o din eroare pe Mollie Orshansky drept Molly Orshansky. :( Îmi fac mea culpa din acest colţ de Internet.


*****

Pe de altă parte, am avut o intervenţie telefonică la RFI, la Punerea pe gânduri, în emisiunea care se ocupă de acelaşi număr din Dilema. Acolo, am început să spun de ce a creşte salariile în învăţământ nu rezolvă problema calităţii acestuia. În emisiune (care se difuzează azi, de la 19 şi un pic), nu era însă timp să dezvolt argumentul respectiv. Aşa că o fac, pe scurt, aici. [WARNING: urmează o postare lungă]

Faptele sunt simple: România este o ţară care are puţini oameni cu calificare universitară. În populaţia adultă, aceştia numără cam 11-12 procente. Sunt şi alte ţări în care e aproape la fel ca la noi (Moldova, Italia sau Macedonia, spre exemplu), dar în majoritatea ţărilor europene, ponderea celor cu diplome universitare este mai ridicată. De exemplu, în Bulgaria este un pic peste 20%, iar în Finlanda pe la 33%. Nu stau să caut datele exacte, le-am pus din memorie, cu ceva aproximaţie. Argumentul este că la noi sunt mai puţini absolvenţi de învăţământ superior decât prin Europa, dar avem mai mulţi ca în Africa.

În al doilea rând, în ultimii 20-30 de ani profesiile s-au reinventat, o parte din ce în ce mai mare a lor solicitând studii superioare. Gândiţi-vă doar la ce se petrece în sectorul financiar-bancar sau în administraţie publică, unde exemplele sunt mai evidente…



Unul dintre miturile societăţii româneşti este că profesorii sunt de calitate slabă. Hai să presupunem că e aşa. Atunci, ai putea dori să îi schimbi cu unii mai buni. Imediat îţi vine în minte soluţia cea mai simplă: creşti salariile în învăţământ şi dintr-o dată sar pe tine zeci de potenţiali profesori de o calitate senzaţională care vor să intre în sistem.

[hai să zicem că rezolvăm cu costuri minime obstacole de genul: cum faci să îi dai afară pe cei slabi, sau cum stabileşti care sunt cei slabi ș.a.m.d.]

Acest val de oameni destoinici care vrea să intre deodată în învăţământ vine însă şi el din alte sectoare, pe care le părăseşte pentru salariile atractive din învăţământ. Ce vor face atunci angajatorii? Simplu, vor creşte salariile. Unde ajungem? Păi tot la situaţia iniţială, la care se mai adaugă şi ceva inflaţie.

Asta nu înseamnă că spun că în învăţământ sunt salarii strălucite. Pur şi simplu, creşterea lor nu rezolvă problema lipsei de forţă de muncă.

Hai să fac o analogie cu fotbalul: să zicem că eşti antrenorul şi ai la dispoziţie un lot de 20 de jucători. 11-12% dintre ei sunt foarte buni (ponderea este identică cu cea a absolvenţilor de universitate în totalul populaţiei adulte din România). Asta înseamnă că ai 2 care pot juca strălucit pe orice post: îl pui pe unul portar şi pe unul vârf. Primul se asigură că nu primeşti goluri, iar al doilea că dai goluri dacă ai ocazii. Problema este însă că primul nu poate să facă mare lucru de unul singur dacă nu are şi fundaşi buni, iar al doilea are nevoie de mijlocaşi ca să aibă de unde primi mingea. La fel e şi cu societatea: dacă îi pui pe cei buni într-o parte (să zicem că în învăţământ), dăunezi imediat celorlalte sectoare (de exemplu în bănci sau în ITC).


Prin urmare ai nevoie să găseşti calea prin care să îi forţezi pe toţi să se profesionalizeze. În opinia mea, afirmată destul de frecvent, această cale este masificarea largă a sistemului educaţional. Nu mă deranjează dacă toţi merg la facultate: acest lucru creează presiune pe piaţa forţei de muncă, silită apoi să cearnă şi să selecteze în poziţiile importante oameni cu adevărat capabili, chiar dacă învățământul de care vorbim are o calitate slabă. Apoi, suplimentar, aș încuraja atragerea de migranți bine educați, din țări încă și mai prăpădite decât România: uzbeci, turci, georgieni, mongoli, nigerieni... Aceasta ar asigura accesul la o forță de muncă deja educată, atrasă de faptul că România este o țară mai modernă, din UE...

Pe de altă parte, nu uitaţi şi altceva: principalul determinant al rezultatelor învăţământului românesc îl constituie, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, calitatea celor deprinse în familie. Aceasta este dependentă de nivelul de educaţie al părinţilor. Vă amintiţi cum ziceam mai sus că stă România în comparaţie cu Europa?

[Ieri eram la şedinţa cu părinţii de la şcoala unde merge Irina în Köln. La final Mălina m-a întrebat câţi învăţători şi profesori din România pot fi la fel de cursivi şi pot face la fel de bine prezentări PowerPoint. Eu am opinat că întrebarea corectă este câţi profesori universitari români sunt capabili de aşa şi, mai mult decât atât, câţi părinţi români au cursivitatea respectivă şi capacitatea de a formula fraze logice bine articulate. Aici se vede din plin diferenţa: Germania are cam 21-22% adulţi cu studii superioare – puţin în comparaţie cu Anglia, cu Franţa etc., iar abandonul prematur nu este mai mare de 2-3%. La noi abandonul prematur (ponderea celor din generaţiile curente care nu fac mai mult de 8 clase), atingea până de curând 19-20%. Ultima cifră pe care am văzut-o cred că indica doar 16%. Iar acest lucru, cu educația puțină a românilor, se întâmplă de câteva zeci de ani, nu este tocmai o depreciere postcomunistă. Iar părinții de care vorbeam mai sus sunt oameni, la fel ca și profesorii din învățământ, fie el universitar sau preuniversitar...]

From Corfu to Wien: Better than in the West

Starting from Greece, except for around Sofia, there were not so many traffic jams. Then, Romania was really bad. After escaping Romania, driving becomes much easier, except for, maybe, some more traffic around Budapest and Wien. Well, now it is time to get to Germany. The highway network it is just amazing. It looks that there are several light-years that separates the country from Romania and Bulgaria. However, if Sunday, you get so many chances to catch a stau (the German name for traffic jam) due to road works that you may wonder if you did not get so unlucky that started to drive in the road work season.

If Easterner, you would get amazed how long before the road work they start to close one or several lanes, and how you may spend two hours or even more for a distance of 100 kilometers. Then, you will discover that sometimes, even if the lanes are closed, nobody seems to work, and would have been very easy to (re)open the road for the traffic. You will fast understand that free time is treasured here, and the workers seem to work many times like they did in 1980s communist Romania: they close today the lane, and start working three days after that, when the week-end is over.

You might then think, that from this point of view the incipient capitalism in the East, with very weak labor unions, and working during the weekends when necessary (but not always!), is much better than the well-established German society.

Or you may remember certain SciFi novels in which the new societies, which never experienced war, need the experience of the old generations and resuscitate some 20^th century generals, to help them deal with the invaders. With other worlds, deprivation of good road connections seems to have taught the Easterners to faster repair their poor connection routes. The basic question remains if these quick maintenance works actually lead to a comparable quality…

Until answering this question, the image of the German never-ending road works makes Eastern people find the case in which their societies seem to better look.

Previous post in the series: Hungary!
The whole series (6 posts) is available here.


[Well, I dedicate this post to Dana's "aura", she knows what I mean ;)]

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 5th part: Hungary

Well, I have no intention to give very many details on how to drive from Corfu Island to Vienna, crossing Northern Greece from West to East, Bulgaria from South to North, Romania from South to West, and Hungary from East to West. However, I feel that it might be interesting to underline some peculiar features of driving this way, which shows common Eastern features, and might be useful particularly for Western European travelers. Also, Greek, Romanians, Bulgarians, and Hungarians may see what they have in common and what makes the little, but important differences. In the end of the series, I will underline a couple of nice Eastern futures, which provide to be better off than in the West.


Please note that the following include only my personal, non-systematic observations, and should be treated as such, not as a scientific truth. At their best, the beneath comments are an “educated guess”. (Remember that I am a sociologist :)!)

Part 5: Hungary

This is the shortest part of this series. Hungary is already different. You have escaped from the Romanian dust, you speed up on highways, and unlike Romania you may also find road signs directing to Vienna or Bratislava. Since you head mostly on highways, there are no prostitutes, and the toilets in the gas stations are decent enough. They still have some strange ways to signal (or rather not to signal) detours and road works on the highways, but this is much better than what you have experienced before.

If deciding to get out the highway, prepare the passport as I explain that you have to do it in Bulgaria: there are several impossible speed limitation (like 30 km/h, in the middle of nowhere, and sometimes the policeman that stops you naively explains that this is why they imposed the speed limit: to get money from drivers).

Their particular road sign shows a truck on a slope and a car hitting the back of the truck. I would say that it means “be careful to trucks slowing down when going uphill”?

Previous post in the series: Romania. Next one: Better that in the West!
The whole series (6 posts) is available here.

From Corfu to Wien: Eastern Europe by car. 4th part: Romania

Well, I have no intention to give very many details on how to drive from Corfu Island to Vienna, crossing Northern Greece from West to East, Bulgaria from South to North, Romania from South to West, and Hungary from East to West. However, I feel that it might be interesting to underline some peculiar features of driving this way, which shows common Eastern features, and might be useful particularly for Western European travelers. Also, Greek, Romanians, Bulgarians, and Hungarians may see what they have in common and what makes the little, but important differences. In the end of the series, I will underline a couple of nice Eastern futures, which provide to be better off than in the West.


Please note that the following include only my personal, non-systematic observations, and should be treated as such, not as a scientific truth. At their best, the beneath comments are an “educated guess”. (Remember that I am a sociologist :)!)


Part 4: Romania

Romania is a country with virtually no highways. There is this guy, a politician, former captain in the commercial navy, who was and is influential in the Romanian Ministry of Transportation. It seems that EU granted money for building highways in the mid-1990s, but Romanians did not managed to build almost nothing. In the same time, using same kind of financing, Hungarians and Greeks managed to set up a nice road infrastructure. For his efficient management, the former minister of transportation was elected president of the country. Now he has a second term. Recently, he advised some foreign potential investors, to visit the country by helicopter, not by car.

Since regular people cannot afford a helicopter, let get back to our road driving. Romanians love to have the road crossing their localities, and insist that their villages and even small towns are splat in two different, not communicating parts, due to the national road which makes the separation. The only highways that you find on your way to West is 100 kilometer long. This makes 1/8 of your driving through Romania. The rest is national road, crossing localities, as I have mentioned.

There are three exceptions: Bucharest is the first, but here the ring is a nightmare, where you have to survive in the dust, permanent traffic jams, and the gases of the trucks intensively using the only available lane. Very new rings are available around Piteşti and Sibiu. (the only older ring seems to be around Ploieşti, once the main European oil field, intensively exploited by British and Americans, and later on by Germans, during WW2; however, your road does not goes through Ploieşti anyway :() More, if finding the way around Sofia is difficult, finding the way around Bucharest is a sort of nightmare. I would say that it is easier to get though the city, which is also time consuming.

This permanent crossing trough locality has the advantage that let you admire beautiful girls, women and men, probably the best richness of the country. The asphalt is, somehow surprisingly, of better quality than in Bulgaria or in Greece, but if you dare to get out of the main road, the impression might change.

There are definitely fewer prostitutes than in Bulgaria, but they still represent a reality, particularly on Valea Oltului and West of Sibiu, in Transylvania. In the Southern part of the country, the toilets are of better quality than in Greece or Bulgaria. Most of the oil stations belonging to Petrom, OMV, Rompetrol, Mol, Lukoil, Agip etc. are of good quality, but I would advise to avoid no name brands. On the other hand, I would suggest refueling in Sibiu. Later on, the Western you drive, the lower the quality.

Horse-powered carts are to be found on the road, like in Bulgaria. However, this time they share the road with a quite heavy traffic, and you should expect to experience several kilometers-long traffic jams. Expect, for instance, from Piteşti to Râmnicu Vâlcea, to be part of a 50 kilometer long column heading North with some constant 50-60 kilometer per hour. The same may repeat between Sibiu and Sebeş, for the same distance.

Older and newer Mercedes and BMW cars populate the roads. Avoid them! As in Bulgaria, they are a good sign of aggressive driving.

Like Greeks, Romanians have an interesting announcement on the electric road signs (however, do not imagine that there are very many such signs!). This time it warns to “Fasten your seat belt”. Another country, another bad habit to combat!

Previous post in the series: Crossing Danube. Next one: Hungary.
The whole series (6 posts) is available here.