Continui să fiu uimit cât de puţini dintre absolvenţii de învăţământ superior ştiu să utilizeze "Track Changes" într-un editor de text (fie el Word sau Writerul din Open Office).
OK, să zicem că un inginer nu are nevoie de aşa ceva, dar toţi cei din administraţia publică, din cabinetele notariale, consultanţi juridici şi avocaţi, sociologi, pedagogi, psihologi, economişti de varii tipuri, ziarişti (!!!), pentru toţi cei ce scriu rapoarte şi lucrează împreună cu alţii pe acelaşi document, a stăpâni tehnica cu pricina e o necesitate absolută.
A nu o stăpâni nici la câţiva ani de la absolvire constituie o indicaţie de nedorit a propriului profesionalism.
30 octombrie 2009
Îmi recomandaţi o bancă?
Uite cum stau lucrurile: Mălina şi cu mine avem un cont comun, în Euro, cu două card-uri aferente, a căror întreţinere anuală costă 10 Euro bucata. Evident, la acestea se adaugă comisioane aferente diverselor tranzacţii. Contul l-am deschis în urmă cu mult timp, să tot fie vreo 8 ani de atunci.
Anul acesta am aflat de la bancă (BRD) – Mălina în trei rânduri, eu de două ori – că ni s-a fraudat card-ul. Prima oară, prin mai, Mălina s-a trezit că nu poate folosi cardul, pe când călătorea prin străinătate. A sunat la bancă şi a aflat povestea cu tentativa de fraudare. Nu fusese anunţată. Din fericire mai avea bani pe un alt card, altfel rămânea prizonieră din cauza neplăţii hotelului… În dăţile următoare am fost sunaţi şi anunţaţi că ni s-a blocat cardul.
Cel mai tare astfel de anunţ a fost însă azi: au sunat-o pe Mălina că are cardul blocat pentru fraudare. Card pe care îl ridicase de la sediul băncii săptămâna trecută şi nu îl folosise decât o singură dată: la 5 minute de la ridicare, în bancomatul din peretele exterior al băncii respective, când a schimbat PIN-ul.
Procedura să capeţi un card nou este complicată: trebuie să te duci la bancă să faci o cerere, apoi aştepţi să vină cardul, tot la un sediu al băncii. De ce oare faci tu cererea pentru o fraudă în sistemul băncii, cu care nu ai de a face, e greu de înţeles.
Eu m-am săturat, de cinci ori într-un an e prea mult! Două din cele cinci blocări s-au petrecut cu câteva zile înainte de a pleca din ţară. Unul s-a întâmpla pe când nu eram în ţară. Întâmplarea de azi sugerează clar că trebuie să mă mut la altă bancă, unde să am mai mult noroc în evitarea fraudării. Prin urmare, dacă tot aţi citit până aici, ce ar fi să daţi click pe „comentarii” şi să îmi sugeraţi o bancă reliable, unde să pot utiliza în condiţii decente un card în Euro?
Anul acesta am aflat de la bancă (BRD) – Mălina în trei rânduri, eu de două ori – că ni s-a fraudat card-ul. Prima oară, prin mai, Mălina s-a trezit că nu poate folosi cardul, pe când călătorea prin străinătate. A sunat la bancă şi a aflat povestea cu tentativa de fraudare. Nu fusese anunţată. Din fericire mai avea bani pe un alt card, altfel rămânea prizonieră din cauza neplăţii hotelului… În dăţile următoare am fost sunaţi şi anunţaţi că ni s-a blocat cardul.
Cel mai tare astfel de anunţ a fost însă azi: au sunat-o pe Mălina că are cardul blocat pentru fraudare. Card pe care îl ridicase de la sediul băncii săptămâna trecută şi nu îl folosise decât o singură dată: la 5 minute de la ridicare, în bancomatul din peretele exterior al băncii respective, când a schimbat PIN-ul.
Procedura să capeţi un card nou este complicată: trebuie să te duci la bancă să faci o cerere, apoi aştepţi să vină cardul, tot la un sediu al băncii. De ce oare faci tu cererea pentru o fraudă în sistemul băncii, cu care nu ai de a face, e greu de înţeles.
Eu m-am săturat, de cinci ori într-un an e prea mult! Două din cele cinci blocări s-au petrecut cu câteva zile înainte de a pleca din ţară. Unul s-a întâmpla pe când nu eram în ţară. Întâmplarea de azi sugerează clar că trebuie să mă mut la altă bancă, unde să am mai mult noroc în evitarea fraudării. Prin urmare, dacă tot aţi citit până aici, ce ar fi să daţi click pe „comentarii” şi să îmi sugeraţi o bancă reliable, unde să pot utiliza în condiţii decente un card în Euro?
29 octombrie 2009
Cartoful parlamentar
Într-un articol publicat acum câteva luni în Dilema Veche, Andrei Manolescu discuta despre contactul amuzant dintre românii ce ajungeau în străinătate în anii 1990 și supermarketurile de acolo. Izolați în afara discuțiilor despre hrănitul sănătos, românii aveau dificultăți în a pricepe, de exemplu, de ce există mai multe feluri de salată, de ce e bine ca și adulții să consume lapte, sau care e diferența dintre cartofii pentru copt și cei pentru salată.
Vă îndemn să (re)citiți articolul pentru câteva detalii savuroase.
Din păcate, dacă te uiți pe cifrele privind consumul de lapte de exemplu, pe ceea ce se consumă în restaurante, pe ceea ce se găsește în supermaket, realizezi că nici azi nu s-a schimbat mare lucru. Nu știm aproape nimic despre ce și cum ar trebui să mâncăm și continuăm să ne repezim la cartofi prăjiți cu cotlete de porc, la sosuri cu mult ulei, ciorbe lungi, mâncare multă la cină... Până și consumul de alcool este dubios: prea puțină bere și mult prea multe tării (și alea de calitate extrem de proastă). Mai mult, și pe alea le consumăm fără să le savurăm: cantitatea contează.
Toate acestea țin de cunoaștere, iar aceasta se cere educată, informată. Alegerea unor mâncăruri sănătoase, adecvarea vinului la mâncare, a nu consuma pâine la orez, cartofi sau paste sunt chestii care se învață. La fel cum se educă și gustul. iar odată cu ele dispar și ironiile la adresa celor care au un consum pe care nu îl înțelegem, nefiind legat de tradiționalul sos.
La fel cum e nevoie de discuție și informare serioasă înainte de a decide că e mai bine cu președinte sau fără, cu parlament uni- sau bi-cameral...
Vă îndemn să (re)citiți articolul pentru câteva detalii savuroase.
Din păcate, dacă te uiți pe cifrele privind consumul de lapte de exemplu, pe ceea ce se consumă în restaurante, pe ceea ce se găsește în supermaket, realizezi că nici azi nu s-a schimbat mare lucru. Nu știm aproape nimic despre ce și cum ar trebui să mâncăm și continuăm să ne repezim la cartofi prăjiți cu cotlete de porc, la sosuri cu mult ulei, ciorbe lungi, mâncare multă la cină... Până și consumul de alcool este dubios: prea puțină bere și mult prea multe tării (și alea de calitate extrem de proastă). Mai mult, și pe alea le consumăm fără să le savurăm: cantitatea contează.
Toate acestea țin de cunoaștere, iar aceasta se cere educată, informată. Alegerea unor mâncăruri sănătoase, adecvarea vinului la mâncare, a nu consuma pâine la orez, cartofi sau paste sunt chestii care se învață. La fel cum se educă și gustul. iar odată cu ele dispar și ironiile la adresa celor care au un consum pe care nu îl înțelegem, nefiind legat de tradiționalul sos.
La fel cum e nevoie de discuție și informare serioasă înainte de a decide că e mai bine cu președinte sau fără, cu parlament uni- sau bi-cameral...
28 octombrie 2009
Despre respect
Mă uit şi nu mă dumiresc.
Citesc rapoarte despre şcoli aflate în diverse locuri din şcoală.
Mă izbesc fraze de genul …aici, pe lângă faptul că trebuie să-i dai măcar minimum de cunoştinţe, trebuie să te duci acasă aproape zilnic.
Învăţământul românesc pare a fi dominat în continuare de idea că menirea şcolii este aceea de a transmite cunoştinţe. Ca şi cum un doctor ar trebui să pună doar diagnosticul după ce apare boala nu să şi prevină apariţia acesteia. Sau un constructor ar trebui să facă doar pereţii, nu să îi şi tencuiască, că asta ar fi plictisitor.
Arareori cadrele didactice vorbesc şi despre rolul lor de a discuta cu elevii, de a preveni tendinţele acestora de a abandona şcoala, despre valenţele de integrare în societate (scopul primordial al educaţiei...).
Arareori un cadru didactic plasează şcoala în comunitate, altfel decât pentru a acuza părinţii că nu pregătesc suficient copiii sau că nu îi opresc pe aceştia din a se bate pe culoarele şcolii (de parcă culoarele nu ar fi ale şcolii).
Cei care îmi furnizează rapoartele, absolvenţi de ştiinţele educaţiei, consideră că nu e treaba lor să îmi descrie locul în care se află şcoala, deşi li s-a indicat explicit că trebuie să o facă şi sunt plătiţi pentru asta.
La fel cum sunt plătite cadrele didactice să furnizeze un serviciu educaţional complex, iar ele consideră că este sub demnitatea lor să facă altceva decât transmitere de cunoştinţe. Aşa se învaţă probabil implicit la şcoală: şcoala e dincolo de societate, nu are treabă cu plebeii, nu e treaba ei să se ocupe de altceva decât de chestii academice.
Evident, nu vorbesc aici de toate cadrele didactice, ci doar de o majoritate. Şi a dispărut de mult acel laitmotiv că doar cei mai în vârstă fac aşa ceva.
Şi evident, din când în când apare câte un manager şcolar care se plânge că nu are aia şi nu are ailaltă, dar nici prin minte nu îi trece să identifice alte soluţii decât să ceară părinţilor să identifice soluţii. La urma urmei, el e manager, cum ar putea să facă tocmai acel lucru pentru care e plătit???
Şi aici începe de fapt "respectul" ăla de care se tot face tam-tam la televizor. În capacitatea de a-i respecta pe ceilalţi, în dorinţa de a-ţi face mai întâi treaba ta şi abia apoi să ceri de la ceilalţi.
Până acolo însă e drum extrem de lung, iar Brucan pare a se fi înşelat, subestimându-l...
PS. Un alt drum pe care începe "respectul" e descris de Cristi, iar Claudiu vorbeşte de acelaşi lucru, dar la un nivel mult mai abstract
Citesc rapoarte despre şcoli aflate în diverse locuri din şcoală.
Mă izbesc fraze de genul …aici, pe lângă faptul că trebuie să-i dai măcar minimum de cunoştinţe, trebuie să te duci acasă aproape zilnic.
Învăţământul românesc pare a fi dominat în continuare de idea că menirea şcolii este aceea de a transmite cunoştinţe. Ca şi cum un doctor ar trebui să pună doar diagnosticul după ce apare boala nu să şi prevină apariţia acesteia. Sau un constructor ar trebui să facă doar pereţii, nu să îi şi tencuiască, că asta ar fi plictisitor.
Arareori cadrele didactice vorbesc şi despre rolul lor de a discuta cu elevii, de a preveni tendinţele acestora de a abandona şcoala, despre valenţele de integrare în societate (scopul primordial al educaţiei...).
Arareori un cadru didactic plasează şcoala în comunitate, altfel decât pentru a acuza părinţii că nu pregătesc suficient copiii sau că nu îi opresc pe aceştia din a se bate pe culoarele şcolii (de parcă culoarele nu ar fi ale şcolii).
Cei care îmi furnizează rapoartele, absolvenţi de ştiinţele educaţiei, consideră că nu e treaba lor să îmi descrie locul în care se află şcoala, deşi li s-a indicat explicit că trebuie să o facă şi sunt plătiţi pentru asta.
La fel cum sunt plătite cadrele didactice să furnizeze un serviciu educaţional complex, iar ele consideră că este sub demnitatea lor să facă altceva decât transmitere de cunoştinţe. Aşa se învaţă probabil implicit la şcoală: şcoala e dincolo de societate, nu are treabă cu plebeii, nu e treaba ei să se ocupe de altceva decât de chestii academice.
Evident, nu vorbesc aici de toate cadrele didactice, ci doar de o majoritate. Şi a dispărut de mult acel laitmotiv că doar cei mai în vârstă fac aşa ceva.
Şi evident, din când în când apare câte un manager şcolar care se plânge că nu are aia şi nu are ailaltă, dar nici prin minte nu îi trece să identifice alte soluţii decât să ceară părinţilor să identifice soluţii. La urma urmei, el e manager, cum ar putea să facă tocmai acel lucru pentru care e plătit???
Şi aici începe de fapt "respectul" ăla de care se tot face tam-tam la televizor. În capacitatea de a-i respecta pe ceilalţi, în dorinţa de a-ţi face mai întâi treaba ta şi abia apoi să ceri de la ceilalţi.
Până acolo însă e drum extrem de lung, iar Brucan pare a se fi înşelat, subestimându-l...
PS. Un alt drum pe care începe "respectul" e descris de Cristi, iar Claudiu vorbeşte de acelaşi lucru, dar la un nivel mult mai abstract
23 octombrie 2009
Țara lui Thomas
Am un amic care a făcut facultatea de transporturi la începutul anilor 1990. Acum e în Canada.
Atunci, la începutul anilor 90, ne întâlneam adesea vinerea în super-aglomeratul personal de 16 și 13 minute (ora s-a mai schimbat de la un an la altul), care făcea doar patru opriri de la București la Ploiești și care străbătea distanța respectivă în doar 40 de minute.
Prietenul cu pricina ne povestea la un moment dat ce aflase de la unul dintre profesorii săi: locomotivele și vagoanele alea amărâte, lipsite de confort, mustind de studenți, puteau străbate cam în 15 minute cei 60 de kilometri ce despart Ploieștiul de București. Problema era însă că pentru astfel de viteze liniile nu erau OK.
Pentru noi, pe atunci, era un soi de vis să vedem cum facem de acasă până la București jumătate de oră, eventual pe o linie comună cu cea a metroului... Ne gândeam că România, Ministerul Transporturilor, va investi în linii, așa cum războiul din Yugoslavia asigurase finanțarea, prin 1995/1996, și pentru autostrăzi și pentru pod peste Dunăre.
Prietenul meu este acum în Canada, alături de multe alte promoții de studenți la transporturi. În România, autostrăzile continuă să fie un vis: ungurii, care au primit banii tot cam atunci, le-au terminat pe ale lor. Podul de la Calafat-Vidin a fost început cu peste 10 ani mai târziu, de terminat nu se știe când se va termina, iar bulgarii oricum sunt cu un an înaintea noastră.
Cât despre trenuri, s-au cumpărat vagoane noi, avem aceleași linii vechi, iar despre utilitatea infrastructurii cu pricina povestește Adi Hatos, cel care trimite indirect și către trenulețul Thomas...
Dar nu-i nimic, că facem Canalul București-Dunăre, pohta ce au pohtit miniștri ai transporturilor mai noi sau mai vechi.
Atunci, la începutul anilor 90, ne întâlneam adesea vinerea în super-aglomeratul personal de 16 și 13 minute (ora s-a mai schimbat de la un an la altul), care făcea doar patru opriri de la București la Ploiești și care străbătea distanța respectivă în doar 40 de minute.
Prietenul cu pricina ne povestea la un moment dat ce aflase de la unul dintre profesorii săi: locomotivele și vagoanele alea amărâte, lipsite de confort, mustind de studenți, puteau străbate cam în 15 minute cei 60 de kilometri ce despart Ploieștiul de București. Problema era însă că pentru astfel de viteze liniile nu erau OK.
Pentru noi, pe atunci, era un soi de vis să vedem cum facem de acasă până la București jumătate de oră, eventual pe o linie comună cu cea a metroului... Ne gândeam că România, Ministerul Transporturilor, va investi în linii, așa cum războiul din Yugoslavia asigurase finanțarea, prin 1995/1996, și pentru autostrăzi și pentru pod peste Dunăre.
Prietenul meu este acum în Canada, alături de multe alte promoții de studenți la transporturi. În România, autostrăzile continuă să fie un vis: ungurii, care au primit banii tot cam atunci, le-au terminat pe ale lor. Podul de la Calafat-Vidin a fost început cu peste 10 ani mai târziu, de terminat nu se știe când se va termina, iar bulgarii oricum sunt cu un an înaintea noastră.
Cât despre trenuri, s-au cumpărat vagoane noi, avem aceleași linii vechi, iar despre utilitatea infrastructurii cu pricina povestește Adi Hatos, cel care trimite indirect și către trenulețul Thomas...
Dar nu-i nimic, că facem Canalul București-Dunăre, pohta ce au pohtit miniștri ai transporturilor mai noi sau mai vechi.
22 octombrie 2009
România şmecheraşilor
Deciziile lui Traian Băsescu din ultimul timp au fost unele interesante, atractive prin ingeniozitate.
Uite, de exemplu, a propus un referendum, ba chiar două, pe o temă ce reflectă unul dintre miturile contemporane ale României contemporane (parlamentul unicameral mai bun ca bicameral, deşi am senzaţia că literatura din ştiinţele politice zice altceva). A doua temă este şi ea consensuală: reducerea numărului de parlamentari şi probabil legitimă. Discuţia despre legitimitatea soluţiilor propuse este însă superfluă, momentul votului fiind cel de interes: simultan cu alegerile pentru Preşedinte. Calculul e simplu: „dacă Parlamentul respinge referendumul ca fiind imoral, dau în ei, zicând că vor doar să își păstreze scaunele; dacă o acceptă, iar câștig, că lumea e de acord cu punctul ăsta de vedere, iar eu sunt cel care l-a propus”.
O chițibușărie care evident poate aduce puncte în plus celui ce propune soluţia consensuală. Din păcate, pentru preşedintele în funcţiune a părut mai puţin însemnat că astfel devia discuţia de la rolul Preşedintelui la cel al Parlamentului şi diminua astfel calitatea dezbaterii despre primul om în stat…
Apoi, săptămânile ce au trecut, am asistat şi încă mai asistăm la o nesfârşită discuţie despre ce vrea Constituţia. Evident, subiectul este unul de succes, atrage media, atrage atenţia asupra ta, chiar dacă se pare că strategii de la Cotroceni au subevaluat efectele negative în planul imaginii candidatului PDL la Preşedinţie.
Totul pare că se învârte nesfârşit în jurul a câteva cuvinte şi a cum le putem interpreta. Se spune prea puţin despre ce idei avem, despre ce putem face, despre ceea ce facem efectiv. Se discută mai puţin despre cazul în sine, cât mai ales despre meta-învelişul acestuia.
Îmi amintesc de faptul că procesele din România sunt de fapt un lung şir de amânări şi contestări ale procedurii, astfel încât în multe dintre ele nu se mai ajunge la dezbaterea fondului speţei, dată fiind prescrierea faptei. Îmi amintesc de faptul că atunci când vrei să barezi o dezbatere în care ştii că poţi pierde, o strategie de succes este cea „şmecherească”: creezi un nou subiect, tangenţial, şi erodând energiile în lupta din jurul acestuia, eviţi să discuţi despre fondul problemei. Am asistat prea des, în ultima vreme, în viaţa de zi cu zi, la astfel de dezbateri despre forme.
Nu pot să nu apreciez originalitatea ideilor şi temelor propuse de Cotroceni. Traian Băsescu îmi apare acum ca un puşti deştept şi tupeist, dar incapabil să îşi concentreze atenţia asupra problemelor reale, preferând varianta mai uşoară, mai lipsită de transpiraţie, de a propune mereu focuri de artificii şi discuţii despre alte subiecte. Aceste subiecte sunt interesante, dar nu adresează aproape niciodată fondul problemei. Sunt chiţibuşerii, mişmaşuri, pertractări, şmecherile.
Nu conduc la dezvoltare.
Eu unul nu îmi doresc o astfel de ţară. Prefer o ţară în care oamenii se ocupă mai mult cu a face, decât cu a căuta chichiţe prin care să dai senzaţia că faci, indiferent cât de inteligenţi par aceşti oameni.
Uite, de exemplu, a propus un referendum, ba chiar două, pe o temă ce reflectă unul dintre miturile contemporane ale României contemporane (parlamentul unicameral mai bun ca bicameral, deşi am senzaţia că literatura din ştiinţele politice zice altceva). A doua temă este şi ea consensuală: reducerea numărului de parlamentari şi probabil legitimă. Discuţia despre legitimitatea soluţiilor propuse este însă superfluă, momentul votului fiind cel de interes: simultan cu alegerile pentru Preşedinte. Calculul e simplu: „dacă Parlamentul respinge referendumul ca fiind imoral, dau în ei, zicând că vor doar să își păstreze scaunele; dacă o acceptă, iar câștig, că lumea e de acord cu punctul ăsta de vedere, iar eu sunt cel care l-a propus”.
O chițibușărie care evident poate aduce puncte în plus celui ce propune soluţia consensuală. Din păcate, pentru preşedintele în funcţiune a părut mai puţin însemnat că astfel devia discuţia de la rolul Preşedintelui la cel al Parlamentului şi diminua astfel calitatea dezbaterii despre primul om în stat…
Apoi, săptămânile ce au trecut, am asistat şi încă mai asistăm la o nesfârşită discuţie despre ce vrea Constituţia. Evident, subiectul este unul de succes, atrage media, atrage atenţia asupra ta, chiar dacă se pare că strategii de la Cotroceni au subevaluat efectele negative în planul imaginii candidatului PDL la Preşedinţie.
Totul pare că se învârte nesfârşit în jurul a câteva cuvinte şi a cum le putem interpreta. Se spune prea puţin despre ce idei avem, despre ce putem face, despre ceea ce facem efectiv. Se discută mai puţin despre cazul în sine, cât mai ales despre meta-învelişul acestuia.
Îmi amintesc de faptul că procesele din România sunt de fapt un lung şir de amânări şi contestări ale procedurii, astfel încât în multe dintre ele nu se mai ajunge la dezbaterea fondului speţei, dată fiind prescrierea faptei. Îmi amintesc de faptul că atunci când vrei să barezi o dezbatere în care ştii că poţi pierde, o strategie de succes este cea „şmecherească”: creezi un nou subiect, tangenţial, şi erodând energiile în lupta din jurul acestuia, eviţi să discuţi despre fondul problemei. Am asistat prea des, în ultima vreme, în viaţa de zi cu zi, la astfel de dezbateri despre forme.
Nu pot să nu apreciez originalitatea ideilor şi temelor propuse de Cotroceni. Traian Băsescu îmi apare acum ca un puşti deştept şi tupeist, dar incapabil să îşi concentreze atenţia asupra problemelor reale, preferând varianta mai uşoară, mai lipsită de transpiraţie, de a propune mereu focuri de artificii şi discuţii despre alte subiecte. Aceste subiecte sunt interesante, dar nu adresează aproape niciodată fondul problemei. Sunt chiţibuşerii, mişmaşuri, pertractări, şmecherile.
Nu conduc la dezvoltare.
Eu unul nu îmi doresc o astfel de ţară. Prefer o ţară în care oamenii se ocupă mai mult cu a face, decât cu a căuta chichiţe prin care să dai senzaţia că faci, indiferent cât de inteligenţi par aceşti oameni.
21 octombrie 2009
Pantofi sport ... obsceni?
20 octombrie 2009
Lisabona, septembrie 2009
La o primă vedere, în cartierul de blocuri din jurul universităţii, Lisabona m-a surprins neplăcut. Părea un soi de Bucureşti: destulă mizerie, oameni sărmani, servicii de proastă calitate, înghesuială, planing urban deficitar. Primul contact – nocturn – cu centrul, mi-a sugerat un soi de Bucureşti cu mare şi câteva coline (şapte la număr). Plus fascinantul mozaic al pavajului străzilor din centru! Dar şi faţadele scorojite ale clădirilor, în centru, în cartierele vechi (cum ar fi vestitul Alfama). Contrast puternic faţă de clădirile pavate cu azulejos.
Mai apoi am urcat la Castel, am văzut elevatorul stradal, am văzut străzile din Bairo Alto într-o vineri noapte. Am mers în Belem, şi apoi, pentru o zi, la Sintra. Mai ales Sintra (25 de minute cu trenul distanţă de Lisabona) mi-a plăcut.
Bun, mare lucru nu pot zice de Lisabona: conferinţa a fost destul de densă, sunt multe pe care nu le-am văzut în oraş. Mai degrabă mi-a lăsat impresia unui oraş atipic pentru Europa, şi fără discuţie sărac. M-a surprins absenţa unei anume splendori ce ar fi fost de aşteptat de la capitala unei puteri coloniale. Pe ansamblu e un oraş interesant, în care mi-aş dori să revin pentru a-l cunoaşte mai bine. Locurile pomenite mai sus sunt clar de văzut. Mai ales Sintra.
Mai apoi am urcat la Castel, am văzut elevatorul stradal, am văzut străzile din Bairo Alto într-o vineri noapte. Am mers în Belem, şi apoi, pentru o zi, la Sintra. Mai ales Sintra (25 de minute cu trenul distanţă de Lisabona) mi-a plăcut.
Bun, mare lucru nu pot zice de Lisabona: conferinţa a fost destul de densă, sunt multe pe care nu le-am văzut în oraş. Mai degrabă mi-a lăsat impresia unui oraş atipic pentru Europa, şi fără discuţie sărac. M-a surprins absenţa unei anume splendori ce ar fi fost de aşteptat de la capitala unei puteri coloniale. Pe ansamblu e un oraş interesant, în care mi-aş dori să revin pentru a-l cunoaşte mai bine. Locurile pomenite mai sus sunt clar de văzut. Mai ales Sintra.
19 octombrie 2009
Traian Băsescu
Eu cred că Băsescu, ca şi Iliescu, îşi doreşte sincer următoarele lucruri:
1. Să rămână în istorie ca un individ care a reformat, civilizat, propăşit naţiunea
2. Să ajute la dezvoltarea României
3. Să construiască o ţară frumoasă, cinstită, bogată.
Ca şi Iliescu, pentru Băsescu scopul scuză mijloacele. Unul a folosit (direct sau indirect) minerii, altul interpretează în mod original orice lege. În opinia mea, ambii sunt periculoşi: unul ne-a învățat că atunci când ai putere trebuie să o foloseşti împotriva minorității, altul ne sugerează non-stop că legile nu contează şi că dacă ţi se pare că ai dreptate poţi să le ignori. (evident, mă asociez din plin aici urărilor de bine adresate de Claudiu unui astfel de comportament).
În fine, ambii uită că ţara este formată din oameni, şi nu din păpuşi, animale sau păsărici. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ne dezvoltăm, trebuie să o facem împreună. Un proiect modernizator este al nostru, al tuturor, şi nu al preşedintelui (indiferent de numele unui astfel de individ) care să tragă apoi sforile indicându-ne cum să ne mişcăm. Proiectul cu preşedintele-despot luminat nu constituie o adevărată modernizare şi de altfel am mai experimentat un astfel de model fără succes timp de 50 de ani (Carol II, Ion Antonescu, comuniştii).
Prin urmare: avem ca repere pentru anii 1990 şi 2000 două figuri de oameni care ne vor binele. Amândoi uită însă că ţara nu e un motor pe care să îl repari inginereşte. (Să nu fiu înţeles greşit: cred că inginerii români sunt mult mai buni profesionişti decât restul profesiilor cu studii superioare de pe la noi. Asta nu înseamnă însă că poţi rezolva problema României procedând inginereşte).
1. Să rămână în istorie ca un individ care a reformat, civilizat, propăşit naţiunea
2. Să ajute la dezvoltarea României
3. Să construiască o ţară frumoasă, cinstită, bogată.
Ca şi Iliescu, pentru Băsescu scopul scuză mijloacele. Unul a folosit (direct sau indirect) minerii, altul interpretează în mod original orice lege. În opinia mea, ambii sunt periculoşi: unul ne-a învățat că atunci când ai putere trebuie să o foloseşti împotriva minorității, altul ne sugerează non-stop că legile nu contează şi că dacă ţi se pare că ai dreptate poţi să le ignori. (evident, mă asociez din plin aici urărilor de bine adresate de Claudiu unui astfel de comportament).
În fine, ambii uită că ţara este formată din oameni, şi nu din păpuşi, animale sau păsărici. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ne dezvoltăm, trebuie să o facem împreună. Un proiect modernizator este al nostru, al tuturor, şi nu al preşedintelui (indiferent de numele unui astfel de individ) care să tragă apoi sforile indicându-ne cum să ne mişcăm. Proiectul cu preşedintele-despot luminat nu constituie o adevărată modernizare şi de altfel am mai experimentat un astfel de model fără succes timp de 50 de ani (Carol II, Ion Antonescu, comuniştii).
Prin urmare: avem ca repere pentru anii 1990 şi 2000 două figuri de oameni care ne vor binele. Amândoi uită însă că ţara nu e un motor pe care să îl repari inginereşte. (Să nu fiu înţeles greşit: cred că inginerii români sunt mult mai buni profesionişti decât restul profesiilor cu studii superioare de pe la noi. Asta nu înseamnă însă că poţi rezolva problema României procedând inginereşte).
18 octombrie 2009
De ce nu cred că avem nevoie de Preşedinţie
1. România este o ţară tradiţională, care îşi caută mereu modelul într-un lider unic. Pe de altă parte îşi doreşte să devină modernă, adică un loc în care toţi gândesc cu capul lor. Modelul liderului unic devine prin urmare un obstacol în calea schimbării rapide.
2. Structura politică românească actuală include incertitudini evidente în ce priveşte rolul Preşedintelui şi funcţiile sale de natură executivă. Astfel de neclarităţi îl împing uşor-uşor să se considere deasupra legii (în ideea că scopul scuză mijloacele şi fără nicio intenţie malefică) şi să exploateze toate portiţele care ii permit să împingă societatea către modelul liderului unic, luminat, care etse departe de a fi un proiect care sa aibă de a face cu reprezentările contemporane despre civilizaţie.
3. Este criză, iar aparatul prezidenţial costă bani. Vă daţi seama câţi angajaţi are Cotroceniul, la cât se ridică cheltuielile de pază şi protocol? Vă daţi seama că este posibil să fie vorba de o economie echivalentă cu tăierea a 10 zile din salariul fiecărui bugetar şi cu eliminarea privilegiilor aberante ale pensionarilor foşti parlamentari?
4. Din câte am citit, republicile parlamentare sunt mai eficiente decât cele prezidenţiale. Sunt mai multe capete care gândesc.
5.Campania electorală s-ar putea centra mai mult pe idei decât pe 5-6 persoane care se bat să devină imaginea statului. În plus, ar fi mai puţine campanii electorale, care costă şi ele bani (cred că alegerile costă chiar mai mulţi bani decât funcţionarea pe câteva luni a Administraţiei Prezidenţiale).
6. Ar fi un bun prilej ca Traian Băsescu să rămână în istorie (ceea ce cred că îşi doreşte din suflet). Ar fi ultimul sau penultimul preşedinte…
2. Structura politică românească actuală include incertitudini evidente în ce priveşte rolul Preşedintelui şi funcţiile sale de natură executivă. Astfel de neclarităţi îl împing uşor-uşor să se considere deasupra legii (în ideea că scopul scuză mijloacele şi fără nicio intenţie malefică) şi să exploateze toate portiţele care ii permit să împingă societatea către modelul liderului unic, luminat, care etse departe de a fi un proiect care sa aibă de a face cu reprezentările contemporane despre civilizaţie.
3. Este criză, iar aparatul prezidenţial costă bani. Vă daţi seama câţi angajaţi are Cotroceniul, la cât se ridică cheltuielile de pază şi protocol? Vă daţi seama că este posibil să fie vorba de o economie echivalentă cu tăierea a 10 zile din salariul fiecărui bugetar şi cu eliminarea privilegiilor aberante ale pensionarilor foşti parlamentari?
4. Din câte am citit, republicile parlamentare sunt mai eficiente decât cele prezidenţiale. Sunt mai multe capete care gândesc.
5.Campania electorală s-ar putea centra mai mult pe idei decât pe 5-6 persoane care se bat să devină imaginea statului. În plus, ar fi mai puţine campanii electorale, care costă şi ele bani (cred că alegerile costă chiar mai mulţi bani decât funcţionarea pe câteva luni a Administraţiei Prezidenţiale).
6. Ar fi un bun prilej ca Traian Băsescu să rămână în istorie (ceea ce cred că îşi doreşte din suflet). Ar fi ultimul sau penultimul preşedinte…
17 octombrie 2009
Rule of law
Ion Iliescu îşi dorea o democraţie originală. A rezultat un sistem pe jumătate prezidenţial, pe jumătate parlamentar, marcat de prezenţa mereu ameninţătoare a unor mase de oameni cinstiţi, corecţi, justiţiari, iubitori ai panseluţelor de la Universitate, conduşi de Miron Cosma.
Traian Băsescu are un mod original de a intrepreta constituţia: în litera, nu în spiritul ei. (dacă ai o majoritate declarată, este firesc ca aceasta să desemneze primul ministru; este regula fundamentală a constituţiei noastre).
În proiectul (eşuat) de constituţie europeană sunt înscrise 10 valori fundamentale ale comunităţilor europene. Una dintre ele este „rule of law”. Lucrurile nu se fac la întâmplare, după voia fiecăruia, ci sunt constrânse e un consens al societăţii în jurul unor reguli minimale.
În întreaga dezbatere sociologică despre modernitate, una dintre dimensiunile fundamentale ale acesteia, în comparaţie cu tradiţionalismul, este legată de aceeaşi „rule of law”.
Am scris de mai multe ori, argumentând cu date, despre faptul că suntem mai degrabă tradiţionalişti decât moderni. Iar doi indivizi din popor, sărăci, cinstiţi şi aleşi, s-au străduit în aceşti douăzeci de ani să ofere exemple pentru argumentul meu.
Asta nu înseamnă că nu m-am săturat până în gât de cum regulile sunt călcate în picioare de cei chemaţi să le respecte.
De asemenea, în societăţile tradiţionale, exemplul feudalului suprem este urmat întotdeauna de mase. Cum aş putea oare să mă aştept ca să nu prolifereze evaziunea fiscală, hoţia, tâlhăria, înşelăciunea, când această societate tradiţională are drept capi pe unii pentru care regulile nu contează şi care promovează făţiş dubla morală (una zic că fac, alta fac) drept un lucru permis?
Altfel, mă întreb de ce avem oare nevoie de o instituţie prezidenţială? (sper să am timp mai pe după-amiază să listez câteva argumente pentru desfiinţarea acesteia)
Traian Băsescu are un mod original de a intrepreta constituţia: în litera, nu în spiritul ei. (dacă ai o majoritate declarată, este firesc ca aceasta să desemneze primul ministru; este regula fundamentală a constituţiei noastre).
În proiectul (eşuat) de constituţie europeană sunt înscrise 10 valori fundamentale ale comunităţilor europene. Una dintre ele este „rule of law”. Lucrurile nu se fac la întâmplare, după voia fiecăruia, ci sunt constrânse e un consens al societăţii în jurul unor reguli minimale.
În întreaga dezbatere sociologică despre modernitate, una dintre dimensiunile fundamentale ale acesteia, în comparaţie cu tradiţionalismul, este legată de aceeaşi „rule of law”.
Am scris de mai multe ori, argumentând cu date, despre faptul că suntem mai degrabă tradiţionalişti decât moderni. Iar doi indivizi din popor, sărăci, cinstiţi şi aleşi, s-au străduit în aceşti douăzeci de ani să ofere exemple pentru argumentul meu.
Asta nu înseamnă că nu m-am săturat până în gât de cum regulile sunt călcate în picioare de cei chemaţi să le respecte.
De asemenea, în societăţile tradiţionale, exemplul feudalului suprem este urmat întotdeauna de mase. Cum aş putea oare să mă aştept ca să nu prolifereze evaziunea fiscală, hoţia, tâlhăria, înşelăciunea, când această societate tradiţională are drept capi pe unii pentru care regulile nu contează şi care promovează făţiş dubla morală (una zic că fac, alta fac) drept un lucru permis?
Altfel, mă întreb de ce avem oare nevoie de o instituţie prezidenţială? (sper să am timp mai pe după-amiază să listez câteva argumente pentru desfiinţarea acesteia)
10 octombrie 2009
Valoarea, onoarea, candoarea, sudoarea
Ciorbea, Băsescu, Boc.
Ăştia trei au reuşit. Funar a eşuat. Oprescu încearcă şi el.
Toţi au fost aleşi pentru un post (primar), promiţând că vor duce la capăt reforme, proiecte, programe, că vor civiliza şi vor propăşi oraşul.
Toţi, oameni de onoare, cu o candoare deosebită, au invocat motive superioare pentru a renunţa la sudoarea de a duce la capăt proiectele făgăduite alegătorilor şi a face noi promisiuni, de astă dată la scară mai mare.
Toţi au părut convinşi că oameni de valoarea lor se nasc mai rar.
Oare cât de rari or fi de fapt astfel de oameni dacă fără prea mult efort am putut numi dintr-un foc cinci, toţi cinci contemporani?
Ăştia trei au reuşit. Funar a eşuat. Oprescu încearcă şi el.
Toţi au fost aleşi pentru un post (primar), promiţând că vor duce la capăt reforme, proiecte, programe, că vor civiliza şi vor propăşi oraşul.
Toţi, oameni de onoare, cu o candoare deosebită, au invocat motive superioare pentru a renunţa la sudoarea de a duce la capăt proiectele făgăduite alegătorilor şi a face noi promisiuni, de astă dată la scară mai mare.
Toţi au părut convinşi că oameni de valoarea lor se nasc mai rar.
Oare cât de rari or fi de fapt astfel de oameni dacă fără prea mult efort am putut numi dintr-un foc cinci, toţi cinci contemporani?
9 octombrie 2009
Nobel
Nu am citit nimic de Harta Müller. Nici măcar nu auzisem de domnia sa până ieri.
Probabil că sunt mulţi în aceeaşi situaţie.
Posibil ca Nobelul primit să fie legat de consideraţii politice.
Mai toate Nobelurile au o natură politică inerentă, dar laureaţii nu sunt lipsiţi de valoare. poate nu or fi ei neapărat cei mai buni, dar e clar că au valoare.
Aşa că o să citesc cu siguranţă Herta Müller, mai ales dacă găsesc din romanele acelea care se vând cu 5 lei, la reducere (ştirea despre preţul cărţilor Hertei Müller a făcut ocolul presei ieri, în ziua când s-a anunţat că a câştigat Nobelul. Mai puţină vâlvă a făcut faptul că mai fusese nominalizată de două ori la Nobel. Faptul mi se pare sugestiv pentru capacitatea presei de a informa...)
Herta Müller mi se pare însă interesantă ca fapt social: dintr-odată au reapărut şi au început să fie valorizate interviuri mai vechi, precum şi scrisori critice către establishmentul intelectual bucureştean.
Părerile domniei sale căpătă dintr-odată greutate. Indiferent dacă ele sunt sau nu fundamentate se poate spune că lâncezeala cotidiană a dat de belea: acum a apărut pe meleagurile mioritice un deţinător de Nobel care a făcut într-o singură clipă mai multă publicitate României decât toate contractele Elenei Udrea la un loc, spunând, în interviul de după anunţarea premiului, câteva cuvinte emoţionante la adresa locului unde s-a născut şi a trăit, din care reţin:
[...] Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi [...]
(traducerea din germană e preluată din Cotidianul)
Probabil că sunt mulţi în aceeaşi situaţie.
Posibil ca Nobelul primit să fie legat de consideraţii politice.
Mai toate Nobelurile au o natură politică inerentă, dar laureaţii nu sunt lipsiţi de valoare. poate nu or fi ei neapărat cei mai buni, dar e clar că au valoare.
Aşa că o să citesc cu siguranţă Herta Müller, mai ales dacă găsesc din romanele acelea care se vând cu 5 lei, la reducere (ştirea despre preţul cărţilor Hertei Müller a făcut ocolul presei ieri, în ziua când s-a anunţat că a câştigat Nobelul. Mai puţină vâlvă a făcut faptul că mai fusese nominalizată de două ori la Nobel. Faptul mi se pare sugestiv pentru capacitatea presei de a informa...)
Herta Müller mi se pare însă interesantă ca fapt social: dintr-odată au reapărut şi au început să fie valorizate interviuri mai vechi, precum şi scrisori critice către establishmentul intelectual bucureştean.
Părerile domniei sale căpătă dintr-odată greutate. Indiferent dacă ele sunt sau nu fundamentate se poate spune că lâncezeala cotidiană a dat de belea: acum a apărut pe meleagurile mioritice un deţinător de Nobel care a făcut într-o singură clipă mai multă publicitate României decât toate contractele Elenei Udrea la un loc, spunând, în interviul de după anunţarea premiului, câteva cuvinte emoţionante la adresa locului unde s-a născut şi a trăit, din care reţin:
[...] Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoţesc, întotdeauna, în paralel, imaginile celeilalte limbi [...]
(traducerea din germană e preluată din Cotidianul)
7 octombrie 2009
Victor Boc şi Emil Ciorbea???
Nu ştiu cum se face că iar îmi vine în minte domnul Victor Ciorbea. Un mare domn! Un mare prim ministru! Ardelean, prin urmare superior. Jurist, absolvent premiant al facultăţii. Convins că deţine cheia de boltă a adevărului unic, domnul Ciorbea pare a susţine şi astăzi că este cel mai mare prim ministru în viaţă pe care l-a avut România (sau cel puţin aşa îmi amintesc că spunea cu emfază într-o emisiune televizată pe care am văzut-o în urmă cu 7-8 luni).
[Mândria sa se bazează, din câte am observat pe performanţa sa universitară de şef de promoţie. Uită că de fapt era şeful de promoţie al unui sistem educaţional cu performanţe discutabile. Prin care am trecut cu toţii, de altfel. Numai că nu toţi am performat atât de bine, nu ne-am conformat atât de măiastru normelor impuse de sistem, ceea ce creează unele circumstanţe pentru majoritatea populaţiei ca să aibă unele deprinderi dincolo de tarele sistemului.]
Mă întreb: oare domnul Boc, de asemenea jurist, ardelean, fost primar ce a lăsat baltă oraşul pentru o altă pălărie, aflat ca şi domnul Ciorbea în vâltoarea timpurilor, cu o coaliţie ce se sparge sub dânsul, performant în sistemul educaţional, va crede şi dânsul peste ani că a fost cel mai important prim ministru? Va avea el atunci mai multă sau mai puţină dreptate decât domnul Ciorbea?
[Mândria sa se bazează, din câte am observat pe performanţa sa universitară de şef de promoţie. Uită că de fapt era şeful de promoţie al unui sistem educaţional cu performanţe discutabile. Prin care am trecut cu toţii, de altfel. Numai că nu toţi am performat atât de bine, nu ne-am conformat atât de măiastru normelor impuse de sistem, ceea ce creează unele circumstanţe pentru majoritatea populaţiei ca să aibă unele deprinderi dincolo de tarele sistemului.]
Mă întreb: oare domnul Boc, de asemenea jurist, ardelean, fost primar ce a lăsat baltă oraşul pentru o altă pălărie, aflat ca şi domnul Ciorbea în vâltoarea timpurilor, cu o coaliţie ce se sparge sub dânsul, performant în sistemul educaţional, va crede şi dânsul peste ani că a fost cel mai important prim ministru? Va avea el atunci mai multă sau mai puţină dreptate decât domnul Ciorbea?
4 octombrie 2009
Marketing bisericesc
Textul, care nu se vede foarte bine în imagine, spune aşa:
Sprijiniţi Sfânta Biserică!
Cumpărând lumânări de la sfânta noastră biserică, faceţi un act de caritate, dar dovediţi în acelaşi timp şi credinţa, iubirea şi evlavia dumneavoastră faţă de domnul nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.
Am făcut fotografia în pronaosul unei biserici oarecare.
Dincolo de aspectele comerciale ale îndemnului, ar fi de reţinut câteva mesaje desprinse din conţinutul reclamei:
Sprijiniţi Sfânta Biserică!
Cumpărând lumânări de la sfânta noastră biserică, faceţi un act de caritate, dar dovediţi în acelaşi timp şi credinţa, iubirea şi evlavia dumneavoastră faţă de domnul nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.
Am făcut fotografia în pronaosul unei biserici oarecare.
Dincolo de aspectele comerciale ale îndemnului, ar fi de reţinut câteva mesaje desprinse din conţinutul reclamei:
- - fie slujitorii Domnului nu prea stăpânesc subtilităţile limbii române,
- - fie:
- biserica cu pricina e un loc de toată mila (altfel de ce cumpărând de la ei ai face un act de caritate??)
- cei de acolo văd o potenţială contradicţie între caritate şi credinţa întru Hristos, contradicţie marcată de acel "dar" din text şi care nu poate fi rezolvată probabil prin prea multe mijloace. Între aceste puţine căi drepte, probabil cumpăratul de lumânări din locul cu pricina străluceşte prin valenţele-i spirituale...
3 octombrie 2009
Despre căţeii lui Grigore Alexandrescu
Vă mai aduceţi aminte de iniţiativa cu cele 10 zile de concediu fără plată? Ştiţi cum se poate realiza ea legal?
Simplu, anunţi organizaţia finanţată din fonduri publice, să zicem un Institut de cercetare, că îi diminuezi fondul de salarii cu 9%. Apar două opţiuni: dai pe cineva afară, sau le ceri tuturor să renunţe la câteva zile de plată.
Prima opţiune este cam ilegală, condiţiile ca să poţi da afara pe cineva fiind extrem de dificil de îndeplinit. Rămâne atunci să îi rogi pe angajaţi să se ofere voluntar ca să renunţe la o zi, două, trei de salariu. Dacă refuză, poţi da afară conducerea, ca incapabilă să gestioneze bugetul.
Ştiţi care e partea frumoasă? Iniţial vroiai să îi trimiţi 10 zile în concediu fără plată. Acum nu le plăteşti salariu 10 zile, dar ei continuă să muncească. Şi o fac fiindcă aşa vor ei, că asta semnează. Gratis, pentru binele public. La urma urmei sunt nişte îmbuibaţi.
O singură dilemă îmi rămâne vâjâind prin căpăţâna ineficientă, de angajat în cercetare: Să fie vorba de capitalism sălbatic sau de "socialismul cu faţă umană"? Să fie vorba de echitate, de solidaritate socială sau de egalitate?
Simplu, anunţi organizaţia finanţată din fonduri publice, să zicem un Institut de cercetare, că îi diminuezi fondul de salarii cu 9%. Apar două opţiuni: dai pe cineva afară, sau le ceri tuturor să renunţe la câteva zile de plată.
Prima opţiune este cam ilegală, condiţiile ca să poţi da afara pe cineva fiind extrem de dificil de îndeplinit. Rămâne atunci să îi rogi pe angajaţi să se ofere voluntar ca să renunţe la o zi, două, trei de salariu. Dacă refuză, poţi da afară conducerea, ca incapabilă să gestioneze bugetul.
Ştiţi care e partea frumoasă? Iniţial vroiai să îi trimiţi 10 zile în concediu fără plată. Acum nu le plăteşti salariu 10 zile, dar ei continuă să muncească. Şi o fac fiindcă aşa vor ei, că asta semnează. Gratis, pentru binele public. La urma urmei sunt nişte îmbuibaţi.
O singură dilemă îmi rămâne vâjâind prin căpăţâna ineficientă, de angajat în cercetare: Să fie vorba de capitalism sălbatic sau de "socialismul cu faţă umană"? Să fie vorba de echitate, de solidaritate socială sau de egalitate?
2 octombrie 2009
Poker electoral
Evenimentele cu demiterea vicepriministrului şi continuarea lor mi s-a părut un soi de poker jucat la cacealma. Cel mai inovativ a fost, ca de obicei, preşedintele, cu a sa propunere de mediere: ministrul să fie de la opoziţie sau măcar un tehnocrat. A fost un soi de joc în care orice făceai pierdeai, aşa că toate părţile au amânat decizia. Până la urmă tot preşedintele a oprit licitaţia, semnând o cerere pe care gurile rele zic că şi-ar fi trimis-o singur, prin intermediul lui Boc.
Rămâne de văzut dacă are cineva vreun as prin mânecă, cine va umfla potul şi dacă miza va fi cumva plătită de populaţie.
Altfel, nu e altceva decât un exerciţiu democratic firesc, bruiat doar de capacitatea redusă de comunicare şi negociere a actorilor implicaţi.
Rămâne de văzut dacă are cineva vreun as prin mânecă, cine va umfla potul şi dacă miza va fi cumva plătită de populaţie.
Altfel, nu e altceva decât un exerciţiu democratic firesc, bruiat doar de capacitatea redusă de comunicare şi negociere a actorilor implicaţi.
1 octombrie 2009
"Tatulici-ul light"
Nu ştiu cum se întâmplă, dar se întâmplă prea des.
Eu nu prea mă uit la televizor, dar când îl deschid dau peste câte un talk-show. Cândva mi se păreau interesante. Îmi amintesc cum în perioada 1996-1998, politica se făcea în bună măsură la talk-show. Adesea chiar se întâmpla să văd discuţii serioase. Aşa cum mi s-a întâmplat să văd acum pe la italieni, englezi sau portughezi. Vin 1-2 invitaţi şi dezbat câte o chestiune. Fiecare îşi spune părerea, este ascultat şi i se răspunde la obiect. Opiniile sunt argumentate. Chiar dacă uneori apar şi ironii, nu am prea văzut acel sterotipic "da' voi aţi făcut aia şi voi pe aialaltă".
Azi, dornic să văd ce e cu guvernul, am deschis Realitatea TV. Ca de fiecare dată am avut ocazia unică de a admira un sobor de oameni de bine (vă mai aduceţi aminte sintagma??): doi-trei ziarişti, unul de la PSD, unul de PDL, unul de la PNL şi unul independent, dar înregimentat bine pe la Cotroceni. Eu îi zic adunării ăsteia "stilul Tatulici light". "Tatuliciul clasic" include în jurul a 10 inşi care ar trebui să dialogheze 60 de minute, cu pauze publicitare şi cu intervenţii însumate ale moderatorului de minim 10 minute.
Oamenii ăia de participă în emisiune sunt de înţeles de ce nu construiesc dialoguri interesante şi se limitează la "ba pe-a mă-tii": nu au timp de argumentaţii, nu au timp să se asculte. Au în medie de vorbit cam 5 inute, iar pentru o poziţie bine argumentată ai nevoie de măcar două. Pe de altă parte au nevoie să iasă în faţă să tragă în sus de imaginea partidului. Singura soluţie raţională este să strige, să se agite, să arunce cu acuze, cu invective, cu jumătăți de adevăruri.
Evident, în cele din urmă vor părea superficiali, îmbuibaţi, incapabili să lege două concepte între ele. (într-un fel asta şi sunt din moment ce acceptă situaţia). Asta nu îl va deranja pe moderator. E bine ca ceilalţi, mai ales politicienii sau experţii invitaţi, să pară mai prostuţi. Astfel el (sau ea), moderatorul, va avea ocazia să tragă concluzii superioare, să rostească răspicat verdicte infailibile şi apoi să anunţe publicitatea. Ceilalţi 2-3 ziarişti pot zice şi ei câte ceva, doar sunt colegi de breaslă.
restul sunt chemaţi acolo ca să fie mulţi şi să se vadă ce mare realizator este moderatorul şi câţi oameni vin la el în studio. La urma urmei publicul vrea să îl asculte pe el, Marele Om, nu pe pricăjiţii ăia de invitaţi de la care un jurnalist decent ar şti să scoată opinii, informaţii şi picanterii interesante.
Vezi, de-aia nu-mi prea vine să mă uit la televizor...
Eu nu prea mă uit la televizor, dar când îl deschid dau peste câte un talk-show. Cândva mi se păreau interesante. Îmi amintesc cum în perioada 1996-1998, politica se făcea în bună măsură la talk-show. Adesea chiar se întâmpla să văd discuţii serioase. Aşa cum mi s-a întâmplat să văd acum pe la italieni, englezi sau portughezi. Vin 1-2 invitaţi şi dezbat câte o chestiune. Fiecare îşi spune părerea, este ascultat şi i se răspunde la obiect. Opiniile sunt argumentate. Chiar dacă uneori apar şi ironii, nu am prea văzut acel sterotipic "da' voi aţi făcut aia şi voi pe aialaltă".
Azi, dornic să văd ce e cu guvernul, am deschis Realitatea TV. Ca de fiecare dată am avut ocazia unică de a admira un sobor de oameni de bine (vă mai aduceţi aminte sintagma??): doi-trei ziarişti, unul de la PSD, unul de PDL, unul de la PNL şi unul independent, dar înregimentat bine pe la Cotroceni. Eu îi zic adunării ăsteia "stilul Tatulici light". "Tatuliciul clasic" include în jurul a 10 inşi care ar trebui să dialogheze 60 de minute, cu pauze publicitare şi cu intervenţii însumate ale moderatorului de minim 10 minute.
Oamenii ăia de participă în emisiune sunt de înţeles de ce nu construiesc dialoguri interesante şi se limitează la "ba pe-a mă-tii": nu au timp de argumentaţii, nu au timp să se asculte. Au în medie de vorbit cam 5 inute, iar pentru o poziţie bine argumentată ai nevoie de măcar două. Pe de altă parte au nevoie să iasă în faţă să tragă în sus de imaginea partidului. Singura soluţie raţională este să strige, să se agite, să arunce cu acuze, cu invective, cu jumătăți de adevăruri.
Evident, în cele din urmă vor părea superficiali, îmbuibaţi, incapabili să lege două concepte între ele. (într-un fel asta şi sunt din moment ce acceptă situaţia). Asta nu îl va deranja pe moderator. E bine ca ceilalţi, mai ales politicienii sau experţii invitaţi, să pară mai prostuţi. Astfel el (sau ea), moderatorul, va avea ocazia să tragă concluzii superioare, să rostească răspicat verdicte infailibile şi apoi să anunţe publicitatea. Ceilalţi 2-3 ziarişti pot zice şi ei câte ceva, doar sunt colegi de breaslă.
restul sunt chemaţi acolo ca să fie mulţi şi să se vadă ce mare realizator este moderatorul şi câţi oameni vin la el în studio. La urma urmei publicul vrea să îl asculte pe el, Marele Om, nu pe pricăjiţii ăia de invitaţi de la care un jurnalist decent ar şti să scoată opinii, informaţii şi picanterii interesante.
Vezi, de-aia nu-mi prea vine să mă uit la televizor...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Convorbire telefonică cu ... un hoț??
Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: - ...
-
De la o vreme, a pătruns și în rețeaua mea de prieteni nebunia cu Bună (virgulă) Bogdan (virgulă) . Hai să explic, că poate nu sunteți la ...
-
Uite câteva hărţi despre care generaţia mea nu a prea învăţat la şcoală. Le-am fotografiat la Chateau de Vianden , despre care am scris cu...
-
Cam greu să baţi dacă refuzi să joci şi în jumătatea adversarului. Cam asta am gândit: în 1990, după România - Irlanda 0-0, în optimi în 199...