Love is two people dancing in the kitchen

“Love is two people dancing in the kitchen.” A simple message on the wall of my AirBNB accommodation in Zagreb.

One may look at the message in a mundane manner, focusing on the kitchen. However, the story is deeper. It talks about durability.

Love builds in mundane places, to erupt joyously in the street, to bring glamour and shining, to keep people laughing. But the essence is there, in the mundane conversations in the nocturnal bed, in doing small things together in the kitchen, in random touches and talks, non-sexual, unintended, banal, almost fade. They offer the opportunity to enjoy life at its grassroots, to experiment with each other, to build things from nothing, to mutually calibrate reflexes, actions, smiles, signs, passion.
Love is beyond its visible expression, it recovers from ashes, by building common actions, and kitchen is just a simple metaphor, to understand the crucible were passion starts to actually rule the game.

Movie-stars are at the opposite. Time and resources limit their capacity to bond. Unlimited resources provide the continuous temptation to spend all time in exposed places, experimenting fantastic rush, exquisite action, and adrenaline, but lacking the opportunity offered by small things, nocturnal small talk, and … kitchen love. Limited time sets even more severe boundaries, and gives no space for such mundane experiences that help couple continuously reinvent their passion. Somehow this explains why their dancing in the street last less and is less fulfilling.

“Love is two people dancing in the kitchen.”
If you know what I mean, then you will actually enjoy to a deeper level Martha & the Vandellas' song, brought back to fame by David Bowie and Mick Jagger ;)

Full Text/Citeşte textul complet...

Summary only/Doar începutul...

Ne-schimbarea României

În științele sociale, pe la cursurile de metode, înveți sau ar trebui să înveți despre cum nu formulezi întrebări astfel încât să induci opinie. Cu alte cuvinte, dacă vrei să auzi vocea cuiva, nu îi sugerezi ce versiune de răspuns să îți ofere, ci, păstrând neutralitatea, îi lași deschisă întreaga paletă de răspunsuri posibile.

Tot pe la cursurile de metode înveți să nu incluzi asumpții în întrebările tale („știind că XXXX, ce părere aveți despre YYY”. Asumpția că cel cu care vorbești știe XXXX deformează răspunsurile primite.)

Din păcate, în viața reală, mă lovesc aproape zilnic de oameni care îți impun propria opinie și apoi te întreabă ce părere ai, împiedicând astfel dialogul. Acest lucru se petrece printre social-scientiști, și poate presupune o discuție despre profesionalism. Și se petrece în spațiul public a modul general, în presa care nu reușește să informeze nedistorsionat, sau în campaniile civice ce includ versete precum cel despre care povestesc mai jos.

Am semnat o petiție, popularizată de către un grup care se definește a fi ”o comunitate ce militează pentru o societate mai justă”, ceea ce mi se pare legitim. Metodele pe care le folosește sunt de tip guerilla marketing, cu tot arsenalul lingvistic de rigoare.

Iar la finalul semnării petiției online, atunci când bifezi că totul este completat corect, ni se oferă  o mostră despre încălcarea simultană a celor două principii din științele sociale pomenite mai sus:

Fără îndoială, aici nu era vorba de a fi interesați în opinia mea, ci de o simplă campanie de marketing, dar … scopul era de a face România „mai justă”. Fraza de mai sus este un simplu act de agresiune: el implică acuza că nu îți pasă dacă nu semnezi să primești emailuri, include asumpția implicită a faptul că trebuie să îți pese, și exclude opțiunea de a-ți păsa dar să nu dorești a primi mesaje. 

Era simplu să ți se solicite acordul de a primi SPAM. Simpla includere a acelui „îmi pasă” mă determină să cred că, dincolo de scopul legitim al petiției, avem de a face fie cu necunoaștere, fie cu rea intenție…

Așa nu se va schimba România în veci.

Full Text/Citeşte textul complet...

Summary only/Doar începutul...

Datul cu părerea: Topul Mercer și poziția Bucureștiului

În topul Mercer al orașelor cu cea mai bună calitate a vieții, Bucureștiul ocupă locul 100 și ceva. Mass media din România are azi titluri care spun că a țării capitală a picat două poziții.

Știrea în sine nu prea e adevărată, dar asta e mai greu de explicat în fix două cuvinte.

Prin urmare, hai să vedem cele șase puncte de mai jos.

Bucureștiul clădind noul pe ruinele vechiului (AFI Technology Center, august 2018)

• 1. Topul Mercer este portdrapelul campaniei de advertising al Mercer. Compania cu pricina publică topul în primul rând pentru publicitate, apoi vinde alte produse clienților interesați. O spun din capul locului: deși topul este interesant, eu m-aș gândi de două ori înainte de a cumpăra de la ei ceva.

 

• 2. În trecut îmi amintesc că erau mici detalii metodologice pe site-ul companiei. Azi nu le-am mai găsit, dar poate am căutat eu insuficient de atent? Oricum ar fi, topul se bazează cel mai probabil pe o combinație de opinii ale experților și sondaje de opinie. Ceea ce înseamnă că avem ceva marje de eroare și, cel mai probabil, 10 locuri în sus sau în jos nu ai practic diferențe care să iasă din intervalele de încredere. Adică locul ocupat+/-10 locuri, cam tot același lucru este. Din acest punct de vedere, căderea cu două locuri practic nu există.

• 3.       Mercer nu publică cifre, doar rankingul. Acest lucru este ciudat, la fel de ciudat ca absența metodologiei. Ca unul care sunt obligat atunci când public ceva să asigur transparența a orice am calculat, îmi permit să fiu reținut în citirea unui top pentru care informațiile de bază lipsesc.

• 4.       O astfel de informație este modul de selectare al orașelor în eșantionul analizat. Intuitiv, ar putea fi vorba de o combinație între mărime, a fi capitală și a avea o importanță globală deosebită. Dar cum se face că Basel sau Düsseldorf sunt luate în considerare, dar Constanța, Cluj sau Timișoara nu sunt? Szczecin, spre exemplu este de două ori și jumătate mai mare decât Basel, Ploieștiul este cu câteva zeci de mii de locuitori mai mare decât Basel, Köln este dublu față de Düsseldorf (care e în top 10 Mercer), este la mai puțin de 100 km distanță în comparație cu Düsseldorf, are o rivalitate cu acesta și este mai mare decât peste jumătate din orașele din topul Mercer. Probabil cei de la Mercer au o explicație pentru selecție, dar cum nu am găsit-o…

• 5.       Mercer adaugă de la un an la altul alte orașe. Nu știu exact ce au adăugat anul acesta. Anul trecut, intraseră în top orașe precum Basel, Glasgow și Philadelphia. Dacă or fi adăugat și anul acesta trei similare, de fapt Bucureștiul nu o fi coborât deloc, ci poate chiar a urcat. Din nou, absența reperelor metodologice creează dificultăți de citire a rezultatelor raportate…

• 6.       Mercer a luat în calcul zece aspecte. Ele țin de educație, sănătate, timp liber, locuire, mediu economic, shopping, transport, mediu politic, ecologie, mediul socio-cultural (oare ce o fi aici?). Nu am aflat însă cum sunt acestea combinate în indexul propus, dacă combinarea este legitimă (or fi testat invarianța măsurării?) șamd.

Cum aș folosi informația din top:

•  Aș compara poziția Bucureștiului cu cea a altor orașe din zonă. Spre exemplu Sofia sau Zagreb sunt prin apropiere, dar Bratislava, Ljubljana, Budapesta sau Varșovia sunt în față, unele destul de departe (depărtarea este însă aparentă, nu știm care sunt cifrele, sau nu le-am regăsit eu pe site).

• M-aș uita la GDP/capita, indicator unde Bucureștiul este peste orașele amintite conform Eurostat (cu precauțiile date de discuția despre raportarea financiară a companiilor mari la București).
• Și m-aș întreba de ce apar diferențele, așa cum am făcut-o în răspunsul pe care l-am dat știrilor de la TVR.

Full Text/Citeşte textul complet...

Summary only/Doar începutul...

România de azi și lungul drum către cunoaștere

Inteligența nu conduce la cunoaștere. Iar cunoașterea nu se reproduce singură, e nevoie de transpirație, intuiție, dorință. Cu atât mai mult, dobândirea de cunoaștere aduce gratificații extraordinare.

Necunoașterea, în schimb, se autoreproduce. Cu cât cel ce nu știe își dă mai mult cu părerea, cu atât i se pare că știe mai multe și își dă și mai

mult cu părerea, reproducând la infinit propria necunoaștere. E interesant ce se petrece cu cei ce ajung în situația de a decide asupra altora: devin din ce în ce mai fermi în afirmațiile lor eronate, le impun altora, creează discipoli dintre cei ce vor rezultate rapide și parvenire urgentă. Se mulțumesc cu puțin, adesea nu fiindcă nu pot mai mult, ci fiindcă nu știu că se poate mai mult.

Lungul drum către cunoaștere. Detaliile sunt cele care contează...

Să presupunem cazul unui profesor prost, unde adjectivul se referă la cunoaștere, nu la inteligență. Pentru simplitate, voi asuma că e bărbat, dar la fel de bine poate fi femeie. Pus în contextul unora asemenea lui, profesorul nostru, cel cu cunoștințe reduse, va avea tendința de a reproduce la infinit propria cunoaștere. Va impune studenților sau elevilor săi propriile păreri, recurgând la autoritatea poziției, pe care o va transforma în autoritate epistemică. Chiar animat de motivații legate de schimbare, va perpetua starea deplorabilă a sistemului în care a aterizat, dintr-un motiv simplu: nu va avea cine să îi spună că poate greșește, că poate nu știe. În timp, va deveni din ce în ce mai convins că de fapt știe, deține cunoaștere. Lipsit în fapt de instrumentele care să îl conducă spre cunoaștere, va rămâne cu ideea că el este de fapt ce reformează sistemul în bine. Și se va bate cu pumnul în piept în acest sens.

Mediul academic, viața politică, companiile românești sunt populate din plin cu astfel de oameni. Ei constituie majoritatea: oameni simpatici, bine intenționați, dar lipsiți de resursele care să poată să îi ajute cu adevărat să înțeleagă cum pot transpune în viață bunele intenții. Orgoliul de a fi buni îi face vocali. Mă izbesc de ei pe Facebook (aproape pretutindeni), în viața profesională (idem), îi aud la radio (idem; nu consum TV), îi întâlnesc în evenimente publice. Văd la ei mereu acea satisfacție de a fi buni. Și aceleași banalități sau erori flagrante rostite cu emfază.

Oamenii aceștia, majoritari în opinia mea, nu sunt de acuzat. Ci ar trebui împinși într-un fel sau altul spre un proces de auto-reflecție. Spre a-și valida propriile opinii, spre a privi și la ce au făcut alții și, mai ales, spre a înțelege de ce au făcut sau o fac altfel.

Observ de câțiva ani cum generații întregi sfârșesc în mediocritate, deși sunt animate de bune intenții. Partide ce au reformat România din temelii, salvând-o, au apărut la fiecare 2-3 ani: FSN (PDSR), PD (FSN), NPL, PNL-At, ApR, PLD, ALDE, MpR, PPR, USR, Plus. Fiecare din acestea a propus o alternativă la clasa politică cea coruptă. Cele mai vechi din lista care e departe de a fi exhaustivă au devenit clasa politică cea coruptă de care ne-au promis a ne salva cele ce au venit după ele…

La fel se petrece peste tot, cu mici excepții, desigur incluzând pe cei câțiva cititori ai acestor rânduri, în aproape orice colțișor al societății, de la multinaționale la spitale publice, de la micile afaceri private la cluburi de fotbal, de la departamente guvernamentale la ONG-uri activiste guralive.

Rămâne doar să mă întreb: Eu când m-am uitat ultima oară la ceea ce știu ca să aflu dacă știu cu adevărat ceva?

Full Text/Citeşte textul complet...

Summary only/Doar începutul...

Orașe europene peste 500.000 locuitori …

În UE sunt 68 de orașe peste 500000 de locuitori. o bună compilație a cifrelor privind dimensiunea lor și densitatea de locuire poate fi regăsită în ediția italiană a Wikipedia. De acolo preiau și eu numerele, precum și o parte din etichetele din graficele de mai jos.

Dintre aceste 68 de orașe, 21 au populații peste un milion, iar 6 au peste 2 milioane. Numerele cresc dacă luăm în considerare și aria metropolitană, așa cum ar fi firesc. Aria metropolitană în acest context este dată de localitățile din jur care sunt conectate organic la metropolă și fără de care metropola nu există. E vorba, spre exemplu, de localitățile din centura Bucureștiului – Chiajna, Domnești, Glina, Voluntari șamd.

Lucrând însă doar cu cifrele raportate pentru metropola în sine (pentru că doar asta am la îndemână), e interesant de observat relația dintre înghesuială și mărime, așa cum o ilustrează primul grafic. Bucureștiul este singurul oraș românesc dintre cele 68, fiind al șaselea ca mărime din Europa Vestică (sic!) și al cincilea ca înghesuială.

Dar dacă ne uităm la orașele peste 2 milioane de locuitori, doar Parisul este ceva mai înghesuit (al doilea grafic).

 

La ce ajută aceste cifre? 

(1) spun unde sunt orașele românești în comparație cu altele. În fapt, eu aș zice că primăriile orașelor de peste 180-200.000 ar putea fi preocupate despre cum să se integreze în arii metropolitane mai extinse, spre 500.000 de locuitori, în care să integreze serviciile sociale, entertrainmentul, să genereze infrastructură de transport comună etc. 

(2) dau modele de urmat. Pentru o metropolă extrem de aglomerată ca Bucureștiul, a pricepe modelele de parcare și transport public din Paris, Londra sau Munchen poate fi un pas esențial, mai important decât a plăti pentru luminițe de Crăciun care să dureze până spre finalul lui ianuarie...

Full Text/Citeşte textul complet...

Summary only/Doar începutul...