![]() |
Published in 2011 |
My rating: 5 out of 10 (the novel should have been shorter).
Book cover retrieved from the review that The Telegraph did to the book.
Cronici profane ... despre toate cele ce ne înconjoară ...
![]() |
Published in 2011 |
Breaking Bad is a TV series, in which a chemist portrayed as a genius prepares meth (methamphetamine - a psychoactive drug), breaks all possible laws, and all main characters find at least a way not to obey the rule of law.
The logo of the TV Series looks like this:
Dorind să atragă simpatia populaţiei, Preşedintele României a declarat cu două săptămâni în urmă că salariul său e mic şi nu îşi permite un credit de un milion de Euro. „Am încercat să îl iau şi, datorită veniturilor, banca nu mă putea finanţa la o asemenea sumă” a spus Traian Băsescu, arătând că domnia sa doreşte să devină fermier. Prin urmare, neîndeplinind condiţiile legale pentru a cumpăra o astfel de proprietate, a apelat la un subterfugiu pentru a ocoli legea. Apoi s-a plâns că e greu pentru „un notar tânăr, ca Ioana” să plăteşti rate de 30.266 lei pe lună. Pentru comparaţie, 30.000 lei reprezintă mai mult decât salariul anual al unui conferenţiar universitar.
Eu am reţinut două lucruri: preşedintele s-a gândit să înşele legea, accesând un credit pe care nu şi-l permite. Aceasta este una dintre căile care au condus la declanşarea crizei financiare mondiale curente. Pe de altă parte, preşedintele, plângându-se că e greu să plăteşti o rată de 6666 Euro din venitul de „notar tânăr” a dovedit că nu prea are habar în ce ţară şi pe ce lume trăieşte. 6666 Euro e o rată destul de inaccesibilă pentru non-antreprenori oriunde în lume!
[la acest link găsiţi câteva venituri anuale brute pentru notarii din Germania. Ioana Băsescu ar fi probabil cea mai bogată dintre ei]
Oricum ar fi, a încerca să păcăleşti legea şi să justifici acest lucru căutând să fii ghiduş nu e tocmai o carte de vizită onorabilă. Acest lucru consolidează imaginea de Păcălici a președintelui: unul care face simpaticul, încercând să adoarmă atenția şi căutând să încalce legea.
Domnia sa se află într-o companie selectă: preşedintele Senatului (al doilea om în stat), se făleşte că ar fi Repetent. Şeful Camerei Deputaţilor a repetat şi el câţiva ani de facultate. Primul ministru este un Plagiator notoriu, justificând gestul prin "așa se făcea pe vremea mea" (pe vremea lui Ceaușescu, dictatorii terorizau poporul, deci conform logicii lui Ponta, Ceaușescu ar trebui să fie şi acum în funcție, răspunzând în faţa Marii Adunări Naționale). Trecând la reprezentații exponențiali nealeși direct sau indirect, antrenorul echipei naționale de fotbal a fost condamnat în timpul exercitării funcției, fără ca aceasta să îl facă să renunţe la poziţia deţinută, astfel că România este reprezentata de un Mituitor.
Păcăliciul, Repetentul, Plagiatorul şi Mituitorul. Mi se pare doar mie sau ar fi brand de ţară remarcabil?
Presa a vuit în urmă cu câteva luni despre faptul că pe atunci noul ministru al transporturilor nu ştia cât costă biletul de metrou sau cât face trenul de la Bucureşti la Constanţa.
În opinia mea, faptul relevă două lucruri simple. Mai întâi e lipsa de profesionalism a presei. Aceasta nu ştie ce întrebări să pună, astfel încât se agaţă de nimicuri. Pe de altă parte este slaba pregătire politică a ministrului, care nu ştie să răspundă la întrebări prosteşti, probabil şi din cauză că nu
a pregătit un program minimal sau nu a citit programul de guvernare.
E simplu: în Romania norma socială spune că, dacă ai cum, e bine să eviţi transportul public: aglomeraţia, transpiraţia semenilor, cearta lor cu săpunul, datul din coate în preajma bisericilor, orarul imprevizibil al autobuzelor, tramvaiului şi metroului fac automobilul personal mult mai atractiv. Reţeaua de cale ferată este subdezvoltată ca acoperire, iar calitatea precară a liniilor face ca trenurile să nu poată dezvolta viteze mai mari decât în prezent.
Asta le putea spune ministrul, arătând că e lipsit de relevanţă preţul biletelor: urmând norma socială de la noi, domnia sa merge cu maşina.
Transportul public este în sarcina primăriei (iar in unele oraşe chiar este decent!). Ministrul putea însă spune ce politici va implementa pentru a sprijini administraţiile locale în dorinţa lor de a furniza un transport de calitate. Sau putea spune ce va face sa ii determine sa trateze altfel transportul public pe acei primari sau şefi de consiliu judeţean nepreocupaţi de acest aspect.
Şi putea întreba jurnaliştii dacă ei au habar cât costă o coală de hârtie A4 sau care sunt costurile asociate unui minut de emisie. La fel de relevant ca şi costul unei călătorii cu metroul.
Jurnaliştii o puteau întreba pe doamna ministru despre cum va face să dezvolte reţeaua de cale ferată, dacă are în plan să refacă liniile, să propună centuri peri-urbane, conexiuni regionale care să susţină descentralizarea, dacă e posibil să se schimbe sistemul dublu de taxare a combustibilului (vinietă plus accize), dacă având autostrăzi va propune facilităţi fiscale să încurajeze transportul rutier de persoane (autocare de lungă distanţă) sau dimpotrivă, va căuta să stimuleze fiscal circulaţia pe calea ferată şi zeci de alte chestii care fundamentează lipsa de dezbatere despre strategia românească în materie de transporturi, ca să nu zic de vizibilitatea nulă a oricărei viziuni în domeniu.
Morala: avem miniştrii pe măsura presei. Dacă vrem unii mai buni, trebuie să ii schimbăm şi pe ceilalţi. Şi cum toţi seamănă cu noi, am putea începe prin a ne uita cu sinceritate în oglindă...
Destul de des citesc prin presa românească fraze de genul: „X a recunoscut că sunt 10 clădiri albastre”. Implicit, apare asumpţia că X ar fi ascuns până acum ceva legat de cele 10 clădiri albastre. Numai că, dacă te uiţi atent, vezi că X nu avea nimic de ascuns, iar cele 10 clădiri albastre sunt inofensive. Iar dacă ştirea se referă la un eveniment din afara României, o să descoperi că în engleză ea suna cam aşa: „X reckon ten blue buildings.” Adicătelea X socoteşte că ar fi zece clădiri albastre. Aşa crede X, e o opinie, nu o recunoaştere a unei acuze. Dar engleza are destule cuvinte ce sunt altceva decât par a fi dacă le traduci prin omonimul românesc, iar „a recunoaşte” implică o sămânţă de scandal, aşa că de ce şi-ar bate jurnalistul român capul cu stăpânirea limbii, logicii şi a bunului simţ? La urma urmei a cânta după ureche e destul de simplu, dacă nu te interesează calitatea cântării...
Există câteva discipline fascinant de frumoase, extrem de complexe, fantastic de utile, excitante intelectual, dar şi foarte accesibile publicului larg, prin familiaritatea subiectului. Semiotica, antropologia, științele comunicării sunt astfel de domenii. Sociologia şi științele politice nu sunt nici ele departe.
Accesibilitatea acestor științe are asupra lor un efect de bumerang. Pe de o parte le asigură o largă piaţă de desfacere. În lumea academică contemporană, ca şi în trecut de altfel, este important să convingi societatea că produsele tale sunt utile. Altfel nu primeşti finanţare. Principiul implică erori de neincluziune, riscând să lase subfinanţate domenii de nişă ce încă nu au atins masa critică pentru a fi recunoscute drept esenţiale. Cu toate acestea el se dovedeşte un instrument destul de eficace pentru cei ce trebuie să aloce resursele destinate cercetării, astfel încât societăţile să prospere material şi cognitiv.
Implicaţia imediată ar fi că științele amintite au un bun motiv de a justifica finanțarea: oamenii consuma produsele lor intelectuale.
Apar însă doua probleme: devaluarea şi ermetismul.
Devaluarea este ușor de explicat. Accesibilitatea obiectului de studiu, unul pragmatic, familiar oricui prin interacţiunea din viața de zi cu zi, ușor de înţeles, va lasă senzaţia că e facil să studiezi astfel de discipline. Expansiunea educaţiei superioare este de altfel însoţită de o explozie a studenţilor ştiinţelor în cauză. Inevitabil va apărea o diminuare a calităţii medii a predării (nu va gândiţi la cazul universităţilor de top, deşi şi acestea sunt expuse procesului): elevii mai slabi vor opta în mod natural pentru facultăţile care par mai uşoare. (aceasta este o lege simplă în sociologia educaţiei, nu are rost să o argumentez aici). Şi în afara universităţii calitatea medie a produselor ştiinţelor despre care vorbesc se va diminua prin inflaţia de subproduse ale mulţimii de absolvenţi mai slab pregătiţi ca în trecut.
Facultăţile au multe opţiuni de reacţie. Două sunt însă mai probabile. Prima ar fi să pice repetat mulţi dintre studenţi, reducând astfel publicul ţintă şi diminuând implicit finanţarea curentă şi potenţială. A doua, mai simplă, este să reducă nivelul, preferând eventual o selecţie ulterioară, la nivel de doctorat. A doua soluţie e cea atractivă, însă ea conduce la o invazie de absolvenţi de o calitate mai redusă. Ei vor defini imaginea ştiinţei cu pricina (iar reprezentarea aceasta va ghida ulterior modul de alocare fondurilor de cercetare între discipline şi facultăţi). În prezent, aproape oriunde în lume, ne confruntăm cu un astfel de fenomen. Mai mult, o parte din aceşti absolvenţi mediocrii au devenit universitari ce instruiesc noi generaţii de învățăcei. Fenomenul este mai puţin vizibil în societăţile unde inegalitatea mai redusă a veniturilor face cariera universitară să fie în continuare atractivă în sine, şi nu pentru apelul la tertipuri care să umfle exagerat de mult veniturile totale. (România nu face parte dintre ţările cu inegalitate scăzută)
Ermetismul, în acest context, este un soi e reacţie elitista. Pentru a arăta că produsul lor este cu adevărat sofisticat, în ciuda aparentei accesibilităţi, dar şi pentru a atrage studenţi dintre elevii mai bine dotaţi intelectual, va apărea tentaţia de a folosi un limbaj cu încărcătură simbolică specială. Va fi un limbaj aproape codat, savant, în care mesajul va fi acoperit de încrengături adesea imprevizibile. Vor fi fraze lungi, în care subiectul este adesea abscons. Vor fi introduse concepte vag definite, însă afirmate răspicat în construcţii ce proclamă adevăruri absolute şi îi desfid pe cei care nu le stăpânesc cognitiv. Se va vorbi de gnoseologie şi teleologie, iar metateoria non-reflexivă va defini standardul în domeniu. Eventual se vor arunca enunţuri eshatologice împănate cu temeni de rară circulaţie în limbajul comun, pentru a indica atribute estetice.
Consecinţa simplă va fi încetinirea progresului în ştiinţa respectivă. Va fi o banala problema de timp disponibil: producerea limbajului codat şi decodarea acestuia vor consuma ore bune pentru cercetătorii din domeniu. În plus, deşi produsele vor constitui obiecte de artă, la propriu, în multe cazuri va apărea riscul ca în spatele lor să nu se afle mesaje veritabile, ci simple baliverne. Urmarea? Lipsite de instrumente de atestare a autenticităţii contribuţiei la cunoaştere şi cu un progres frânat substanţial, astfel de ştiinţe se vor confrunta cu diminuarea finanţării. Nimănui nu-i place să cumpere produse dubioase, chiar dacă ştie că unele dintre ele sunt perle sui generis.
Totul pare un mecanism de feedback, o enorma buclă de reglare, prin care societatea îşi asigură echilibrul şi evită riscul unor schimbări bruşte pe o singură dimensiune...
Asta dacă societatea este suficient de matură. Altfel nu sunt excluse bucle în care o elită dubioasă cumpără produse spirituale pe care le defineşte drept înalte, se făleşte cu kitschul lor, îl proclamă drept adevăr absolut şi îl finanţează regeşte. Reacţia societăţii poate fi pe măsură: elita este deposedată de obiectul de joacă şi vin la putere non-elitişti profund materialişti, traditionalişti în spirit şi cu definiţii originale ale democraţiei. Din punctul meu de vedere ambele categorii sunt de blamat, însă prima, cea care se va pretinde „intelectuală”, este mai primejdioasă: fiind altceva decât pretinde, iar ceea ce se pretinde a fi sună a calea către dezvoltare autentică, pur şi simplu stopează progresul pe un termen mai îndelungat.
Vi se pare că aici, la final, am descris România de azi? Dacă da, nu v-aţi înşelat şi probabil înțelegeți de ce am avut nevoie de un lung preambul.
[Precauţie: am scris acest text pe e-book reader, într-un tren, şi deşi am mai corectat la el, cu siguranţă au mai scăpat greşeli de ortografie. Dacă le observaţi, vă rog să nu ezitaţi să îmi spuneţi. Mulţumesc anticipat!]
This summer I have discovered that driving in Greece is different than what I thought. My previous experiences included holiday destinations: In the islands of Crete, Rhodes, and Corfu, the summer traffic largely consisted of rented cars of even foreign ones. Although not majoritarian, they contributed to setting up social norms of driving close to Western Europe. Thessaloniki and Northern Greece, along Ignatia Odos, were not much different than the pattern that we met in the islands.
Template de blog adaptat de Bogdan Voicu după Design Disease | A Blogger por Blog and Web