Egoism

Să presupunem că ai o boală gravă şi încep să apără probabilităţi oarecare de a vedea întunericul de la capătul tunelului.

Să presupunem că vin unii care cică te iubesc şi încep să bocească pe lângă tine ca şi cum ai fi deja mort.

Să presupunem că eşti impresionabil şi a fi optimist ar putea să reprezinte cheia pentru supravieţuire.

Pe cine ajută atunci bocetele celor care se vaită pe lângă tine gândindu-se probabil la ce se va petrece cu ei dacă tu tot ai murit, sau, în fine, e posibil să nu mai ai mult? Pe cine bocesc ei mai degrabă, pe tine sau propriile lor gânduri macabre?

Full Text/Citeşte textul complet...

Reclama - sufletul comerţului

Oare o fi sau nu o fi important numele cărţii?
Aceasta-i întrebarea…
[fotografii făcute cu telefonul mobil în Carrefour, cu două luni în urmă]

Full Text/Citeşte textul complet...

“Capitala care nu ne mai încape”

Cu ceva timp în urmă, Dollores Benezic de la Evenimentul Zilei m-a rugat să spun câteva cuvinte pe tema “Capitala care nu ne mai încape”. Erau trei întrebări mari:
Care credeti ca e influenta aglomeratiei urbane asupra calitatii vietii?
Cum stam la acest capitol comparativ cu alte capitale europene?
Care credeti ca ar fi solutiile pentru imbunatatirea situatiei?


Articolul a apărut cu ceva luni în urmă. Aşa cum se întâmplă însă de obicei, au rămas multe lucruri care nu au încăput în ziar. Le redau în cele ce urmează…


România cunoaşte un relativ paradox, iar Bucureştiul pare a duce acest fapt către extreme: în comparaţie cu mai toate ţările europene de la vestul nostru, densitatea totală de locuire este mică, dar aglomeraţia este mare.

Cu alte cuvinte, în comparaţie cu mărimea teritoriului, suntem puţini locuitori, chiar şi dacă excludem zonele montane, mai greu de locuit. Pe de altă parte, dacă ne uităm la densitatea de locuire în interiorul aşezărilor umane, cu alte cuvinte la câţi suntem în raport la suprafaţa totală a zonelor intravilane, ne plasăm deasupra mediei europene. Oraşele româneşti sunt cele care sunt încă şi mai aglomerate, dispunând de puţine spaţii între blocurile dezvoltate mult pe verticală.

Bucureştiul este exemplul aproape radical în acest sens: nu doar în ultimii 20 de ani, dar şi în perioada comunistă, oraşul s-a dezvoltat pe verticală, ignorând nevoia de pieţe şi piaţete, parcuri, locuri de parcare, statui, băncuţe pe care oamenii să se poată odihni, şi chiar artere de circulaţie.

Probabil că dacă ne-am fi plasat cu 300 de ani în urmă, acest lucru nu ne-ar fi deranjat. Mai important ar fi fost să avem ce mânca, să avem apă de băut, să nu fim expuşi frigului sau atacurilor unor armate duşmane. Astăzi însă, simplele nevoi de bază sunt completate cu o preocupare accentuată pentru calitatea vieţii. Aceasta este exprimată şi printr-o atenţie sporită pentru a trăi în vecinătăţi curate, nepoluate, pentru a nu irosi timpul aşteptând în trafic, pentru acces rapid la varii utilităţi publice, locuri de agrement şi distracţie etc.

Soluţiile pot fi diverse, însă eu cred că ar trebui să se concentreze pe două direcţii esenţiale: dezvoltarea pe orizontală a oraşului şi descentralizarea ţării.

Concentrarea excesivă în capitală a activităţilor financiare, administrative şi artistice, asociată dezvoltării continue pe verticală a condus la creşterea continuă a aglomeraţiei. Discuţia despre zona metropolitană constituie o primă soluţie, în ciuda faptului că se poartă foarte târziu. Este nevoie însă să fie completată cu o serie de investiţii în infrastructură, probabil costisitoare, dar mai mult decât utile: Este vorba de artere largi de circulaţie, probabil multiplicarea căilor de a ieşi din oraş fiind necesară. Se adaugă locuri de parcare sub- sau supra-terane cel puţin în preajma acestor artere, astfel încât căile de acces în oraş să nu (mai) fie sufocate de maşinile parcate pe marginile drumului. Tuneluri ce conectează centrul de periferie, precum cele din Bruxelles, pot constitui o soluţie tehnică. Creşterea capacităţilor de transportul în comun completează peisajul, în o a doua fază impunându-se apariţia locurilor de parcare sub şi supraterane din cartierele rezidenţiale. Toate acestea pot creşte atractivitatea reală a zonelor periurbane şi ar fi firesc să fie completate cu interdicţia de a construi noi clădiri în interiorul Bucureştiului.

Mutarea activităţilor industriale către alte zone, impune conexiuni bune cu astfel de zone. Este firesc însă să fie încurajată descentralizarea activităţilor financiare, administrative şi artistice. Aceasta ar putea elimina nu doar aglomeraţia din Bucureşti, dar poate şi tempera dezvoltarea distorsionată, inegală, pe care o cunoaşte azi România. Din nou, investiţia în infrastructură rutieră, dar şi în căi ferate decente ar putea contribui la o descentralizare firească….

Completând imaginea, aş nota faptul că fără măsuri rapide, oraşul se va sufoca din ce în ce mai tare. Trecând însă la soluţiile sugerate mai sus, ţinând cont şi de relativa subpopulare a ţării, România poate deveni în timp un loc atractiv pentru migranţi provenind din Vestul Europei!

Full Text/Citeşte textul complet...

Ţara redecoratorilor

Acum două săptămâni administraţia străzilor şi-a trimis oamenii să dea cu var. Unele maşini, precum cea roşie (care pare abandonată, de altfel), se aflau prea aproape de stâlp. Altele, precum cea verde, se aflau pur şi simplu … prin preajmă. Cea albastră nu era parcată acolo la momentul spoirii, ceea ce a făcut-o să scape de redecorare.

Mă întreb: oare ce a determinat redecorarea automobilului verde, aflat destul de departe de cea mai apropiată ţintă a spoirii. Să fi fost oare vorba de invidie?? (tipul acesta de intervenţie nu e unul nou: vezi aici unul încă şi mai creativ!!)

[primele trei fotografii prezintă poziţionarea geografică de ansamblu a operaţiunii spoirea; restul indică rezultatele - un click pe ele le măreşte şi face rezultatele mai vizibile]


Poziţionarea strategică (maşina albastră nu era acolo la momentul faptei)



Rezultatele redecorării [click pentru a vedea mai bine]

Full Text/Citeşte textul complet...

Deci se poate! (Din nou despre baschet)

Frumos primul meci CSU Sibiu-U Cluj din faza I a playoff-ului masculin de baschet!
S-a jucat vineri. A fost un meci tactic excelent al Sibiului, baschet de calitate, chiar dacă nu mereu ca în NBA sau în Euroligă :).

Dacă nu vă pasionează baschetul sau dacă preferaţi campionate mai puternice, merită totuşi să prindeţi una din reluările de pe Telesport şi să vedeţi 3-4 minute la întâmplare: publicul este superb! De altfel publicul de baschet de la Sibiu şi cel de la Cluj oferă mai mereu spectacol adevărat. Care va să zică se poate şi la noi să arate "tribuna" ca pe Anfield...

(Înapoi la meci: Sibiul a bătut, însă cred că U e mai bună. Oricum însă, Asesoftul rămâne şi anul acesta cu prima şansă la titlu. Păcat că publicul din Sala Olimpia nu e la fel cu cel de la Sibiu. Păcat de altfel şi că Ploieştiul nu construieşte o a doua sală de sport, pe măsura echipei!)

Revenind la subiect: meciul 2 e miercuri, iar Telesport transmite U Cluj - CSU Sibiu, de la ora 19. Spectacolul promite să fie din nou de calitate. Şi în teren şi în tribună.

Full Text/Citeşte textul complet...

Marţi: Barack Obama a ţinut un discurs la Universitatea catolică din Georgetown. Simbolurilor religioase prezente în instituţia de învăţământ au fost acoperite. Reamintesc că între societăţile vestice, SUA se numără printre cele mai religioase.

Sâmbătă: Pe la ora 14:00, la extremitatea estică a Uniunii Europene, pe una dintre străzile din Bucureşti, circulaţia este oprită pentru a face loc scaunelor ce se instalează în jurul unei biserici. Urmează slujba de Paşte. Fotografiile de mai jos arată locul (Sebastian colţ cu 13 Septembrie) pe la ora 19:00, precum şi felul în care locuitorii din zonă se bucură de apariţia unui parc ad-hoc (click pe ultima fotografie pentru exemplificare).

Full Text/Citeşte textul complet...

Mirajul ISI

Experienţe recente şi mai vechi m-au învăţat ca ritmul de publicare diferă enorm între ştiinţe. Un biochimist sau un medicinist poate publica relativ uşor 6-7 articole pe an. Un sociolog publică în mod normal sub 3 articole ISI pe an. Sunt diferenţe date de nivelul de dezvoltare al ştiinţei, de numărul de autori ai unui articol, de durata peer-reviewing-ului, de lungimea articolului, de modul de construcţie a argumentaţiei teoretice etc.

Acest lucru este valabil pentru mai toate ţările, nu doar pentru România. (asta nu schimbă însă faptul că, şi dacă ajustăm producţia de articole ISI cu această productivitate generală, în România, ştiinţele sociale rămân cu mult în urma celor exacte sau a ingineriei).

Din această perspectivă apar diferenţe enorme între facultăţi atunci când vorbim de publicarea ISI. Acesta este de altfel şi unul dintre motivele pentru care cele 4-5 topuri internaţionale care ordonează universităţile în funcţie de performanţa academică nu iau în considerare câte o facultate din aceste universităţi, ci universităţile în ansamblul lor. (să zicem că te apuci să compari UBB Cluj cu Univ. Bucureşti dpv al producţiei de ISI şi iei aleator câte o facultate din fiecare: de la UBB se nimereşte sociologia, iar de la UB chimia. Vei trage rapid concluzia că bucureştenii sunt mai performantă decât clujenii. Dacă se nimereşte însă să iei chimia de la Cluj şi sociologia de Bucureşti, concluzia va fi contrarie).

În plus, topurile internaţionale au început de ceva vreme să compare între ele domenii ale ştiinţei...

Nu mai dezvolt argumentul, pe care cred că l-am schiţat suficient. În schimb, vă invit ca, atunci când citiţi altfel interesanta încercare de ierarhizare a universităţilor schiţată de SAR, să fiţi atenţi la metodologia folosită şi să preluaţi cu precauţie concluziile raportului cu pricina.

Full Text/Citeşte textul complet...

Research and teaching

Închei aici un ciclu mai lung despre cum arată universităţile şi cercetarea din România azi. Am vorbit despre finanţare, profesori universitari, dacă şi cum se poate publica, despre teza de doctorat, despre cum se comunică în conferinţele ştiinţifice din sociologie.

Adaug azi un probabil ultim articol, cu care probabil că ar fi trebuit să încep. Am avut însă mereu în minte faptul că mai toţi cei ce ajung pe blogul acesta ştiu că universităţile respectabile sunt de fapt „research universities”. Varii discuţii din ultima vreme mi-au dovedit că m-am înşelat.

Iată prin urmare şi punctul de plecare…


Cred că Charlles Tilly este cel ce spunea că începutul modernităţii universitare trebuie căutat la momentul dezvoltării acelor research-university ce definesc modul contemporan de organizare al universităţilor de top. (Din nou dacă nu mă înşel, John Hopkins University era universitatea care ar fi fost prima de acest tip).

Este vorba despre un lucru simplu: îmbinarea între cercetare şi învăţământ superior. Cu alte cuvinte, nu poţi preda fără a contribui la dezvoltarea ştiinţei şi invers, nu poţi preda fără a contribui la dezvoltarea ştiinţei.

Cercetarea este cea care îţi permite să stăpâneşti domeniul, să îi înţelegi aplicaţiile, să evoluezi odată cu ştiinţa contemporană. Fără asta nu poţi preda: nu ai ce.

Predarea te obligă să îţi fixezi ideile, să ordonezi rezultatele cercetării astfel încât să le transmiţi către un public mai puţin familiar cu domeniul îngust pe care îl cercetezi. (Publicarea în jurnale ştiinţifice peer reviewed se adaugă ca mijloc de a comunica şi a valida rezultatele obţinute.)

În păcate, opţiunea românească este de a izola cercetarea de predare.

Majoritatea colegilor care predau sunt atât de ocupaţi cu această îndeletnicire încât nu le rămâne timp de altceva. Iar atunci când predai numeroase materii pe an, încă din faza studiilor doctorale, nu ai cum să le aprofundezi pe toate. Literatura ştiinţifică de azi evoluează foarte repede şi nu te poţi opri niciodată la 5-6 articole sau cărţi şi să spui că stăpâneşti deja domeniul. Ele devin repede învechite, chiar şi atunci când e vorba de metode sau tehnici de analiză. Ai prin urmare nevoie să citeşti mereu şi să testezi personal cele citite, să adaugi ceva la piramida cunoaşterii.

Majoritatea colegilor din cercetare nu fac, din păcate, nici ei o actualizare continuă a cunoştinţelor lor. Absenţa obligaţiilor de predare îi lipseşte de un motivator important pentru a-şi organiza mai bine înţelegerea asupra rezultatelor cercetării.

Fără a mai dezvolta suplimentar argumentul schiţat mai sus, nu-mi rămâne decât să mă întreb când va începe şi la noi modernitatea (i.e. în sociologia românească) …

Full Text/Citeşte textul complet...

Criza baguganilor


Nu am habar ce sunt de fapt baguganii ăştia, dar vă asigur că e criză! Nu îi găsesc în niciun magazn. Mi s-a spus că nu se mai găsesc nici la depozit. Iar Irina mă înnebuneşte că trebuie să îi cumpăr. Nu din ăia mari, ci din ăia mici.

Asta da criză, domnule!

Full Text/Citeşte textul complet...

Defecţiunea Gigi??

Problema lui Gigi îmi aduce aminte, pe departe, de întoarcerea lui Crassus la Roma. Era general, era putred de bogat, mare latifundiar de felul său. Înăbuşise revolta lui Spartacus şi dorea să i se recunoască triumful. Vroia puterea politică. Pompei convinsese însă Senatul cum că el câştigase războiul. Crassus a plantat sclavi crucificaţi de-a lungul întregii Via Apia. Un spectacol extrem de sângeros pentru zilele noastre. Ca şi Pompei a căutat şi el să mituiască Senatul. În plus, şi-a adus trupele la porţile Romei…

Totul era permis în Roma antică, în zorii democraţiei. Era permis să mituieşti, să îţi expui bogăţia şi să faci uz de ea, să oferi maselor pâine şi circ. Era permis să dezvolţi o justiţie paralelă, să dispui cum ai chef de vieţile celor din jurul tău. Doar câţiva aristocraţi erau de neatins de mânia celor care se considerau vătămaţi sau ofensaţi. În rest, răzbunarea putea fi mereu sângeroasă, iar justiţia era una ce depindea de bunul plac al aristocratului ales ca jude, şi oricum nu se ocupa de cazuri mărunte. În plus, presiunea maselor juca rol de justiţie adesea, iar cumpărarea suportului popular era una legitimă.

Asta era acum 2000 de ani.

Astăzi asistăm la luptă între două entităţi distincte. Pe de o parte este un individ bogat, căruia îi place să îşi afişeze opulenţa, să fie clovnul naţiunii şi să arate tuturor că nu îi pasă de reguli şi că poate fi el însuşi jude, dacă vrea să cumpere acest job. Pe de altă parte este o justiţie slabă, în care analiza cauzelor costă de regulă în lupta oarbă despre respectarea procedurilor, o justiţiei cu un orgoliu însă puternic afectat de apariţia din ce în ce mai frecventă a unora care îşi fac dreptate singuri, în afara sistemului formal.

Soarta lui Gigi Becali depinde prin urmare de trei lucruri:
1. capacitatea sa de a cumpăra suportul public, de a cumpăra judecători, de a pune presiune asupra acestora;
2. capacitatea puterii politice de a gestiona criza judiciară ivită, de a influenţa decizia curţii sau de a lăsa judecătorii să acţioneze independent;
3. capacitatea judecătorilor de a rezista presiunilor lui Becali, a puterii politice, a maselor şi a breslei. În rândurile acesteia, o parte va fi cumpărată de banii unora, o parte de banii altora, iar o parte va fi mânată de orgoliul celui căruia justiţiarii autonumiţi îi răpesc posibilitatea de a-şi face meseria. Apoi mai este aspectul care sare în ochi şi ascunde fondul problemei o spune un cetăţean care stă în clipa asta la o masă alăturată: "Sunt atâtea prostii în ţara asta, şi se iau de o nimica toată". Pe aceasta se bazează de altfel şi discursul inculpatului: el e un om bun, care împarte dreptatea. Ceea ce crează premisele ca fiecare din noi să împărţim dreptatea după cât ne ţine punga, pentru că fiecare dintre noi ne considerăm a fi un om bun.


Nu aş vrea să fiu în pielea celui care va pronunţa decizia finală în această cauză. Viaţa, familia, viitorul îi vor fi afectate pe termen lung.

...

Decizia sa însă este una esenţială pentru România contemporană, pentru viitorul justiţiei de aici. Ea poate decide dacă vom urma calea Romei antice sau dacă vom recurge la soluţiile civilizaţiei contemporane.



PS. Erorile procedurale din procesul care agită astăzi întreaga suflare întăresc imaginea unui caz al cărei instrumentări este supusă unor presiuni de neimaginat dacă justiţia ar fi independentă. Ele lasă oricând o portiţă deschisă către orice soluţie, şi, mai ales, către suspiciunea că inculpatului i s-ar putea spune, la finalul cu happy end al procesului, că este liber pentru că s-a dorit de la început să fie liber, şi că avertismentul primit trebuie să îl facă să cotizeze acolo unde trebuie… Cazul mediatizat acum acoperă dezbaterea despre legile importante care se adoptă zilele acestea (discuţia despre redistribuirea veniturilor, de exemplu) şi plasează campania electorală într-un relativ status quo. În plus, el se riscă să pună bazele instituirii oficiale a unei alte normalităţi decât cea statuată de lege.

Full Text/Citeşte textul complet...

Sfârşitul începutului: din nou out of contemporaneity

În multe părţi ale lumii, finanţarea cercetării se realizează prin alocarea de granturi de cercetare prin competiţii naţionale: acestea sunt scoase la concurs de câte o autoritate naţională, ci care vor se constituie în echipe şi pot câştiga finanţarea proiectelor de cercetare.
...

În România se întâmplă la fel, iar granturile derulate în 2008 au fost pentru prima oară în ultimii 10 ani, relativ bine finanţate. Ce drept, banii au trebuit să fie cheltuiţi până la sfârşitul lunii octombrie, chiar şi în cazul proiectelor care continuau până în 2010, de parcă în ultimele două luni ale anului toată lumea ar trebui să îşi vacanţă. În plus, cu 2-3 zile înainte de a depune deconturile, am fost rugaţi să spunem ce sume putem muta pe anul 2009, că nu mai sunt bani la buget (sistemul este aşa: avansezi sumele din bugetul universităţii/institutului, îi cheltuieşti şi apoi îi primeşti. În practică, universitatea nu are bani, aşa că dai banii din buzunar, te faci că iei salariul şi recuperezi sumele cu pricina când guvernul trimite finanţarea, de regulă prin ianuarie anul următor). În octombrie trecut, ca nişte cetăţeni oneşti, am optat să cedăm bugetului statului, cu titlu de împrumut o parte din banii de salarii, singurii pe care nu îi cheltuisem deja din buzunarul propriu.

Prin februarie am primit restul de bani de la buget. Evident, partea rămasă de salarii era deja mai mică, fiindcă se majorase cota de contribuţii la diverse asigurările sociale.

În urmă cu o lună am fost avertizaţi că, dat fiind că bugetul nu are bani, finanţarea va fi redusă. Ceea ce era de aşteptat ţinând cont de bugetul (şi importanţa) alocată cercetării. Nimic din acestea nu este din vina ANCS sau CNCSIS.

Au fost bizare alte lucruri: finanţarea se limitează acum temporal la nivelul lunii septembrie. Nu contează că ar trebui să mergi în noiembrie la o conferinţă la care vin cei mai buni pe domeniul tău şi la care ai putea obţine un feedback extrem de util pentru lucrarea ce o faci, şi pe care nu ai cum să îl obţii altfel. Nu ai voie să mergi.

De altfel ni s-a recomandat explicit să folosim banii mai ales pentru salarii şi în nici un caz pentru conferinţe. În mesajul venit de la CNCSIS ni s-a spus că diseminarea trebuie realizată prin publicaţi, nu prin conferinţe. De parcă mergi la conferinţă să te plimbi! Oare să nu fie conferinţa locul unde afli lucruri, locul unde întăreşti relaţii şi cunoşti oameni cu care poţi deveni apoi partener în proiecte de cercetare europene, atrăgând astfel bani în ţară? (una din problemele României este tocmai că atrage de la bugetul european mai puţini bani decât sumele cu care cotizează)

Bugetul alocat pe anul acesta grantului în care sunt implicat şi care a început în 2007, este redus la 48%. Asta în condiţiile în care anul trecut am depăşit standardele de performanţă academică pe care trebuia să le îndeplinim. Mă întreb ce se va întâmpla cu celălalt proiect în care sunt implicat ca membru în echipă, şi care ar fi trebuit să înceapă la sfârşitul anului anterior, dar care, deşi a fost acceptat de 9 luni pentru finanţare, nu se ştie dacă şi cu ce suma va fi susţinut…

...
Un singur lucru e cert: cei unu-doi ani de finanţare cât de cât decentă a cercetării româneşti au luat sfârşit şi este puţin probabil să se întoarcă înapoi curând.

Full Text/Citeşte textul complet...

Matematic vorbind ... Franţa şi România au acelaşi număr de meciuri jucate, iar diferenţa dintre ele este de 6 puncte.

Să zicem că România bate tot, înseamnă că mai rămân doar 3 puncte diferenţă. Să zicem că Serbia bate Franţa...

Cu alte cuvinte Piţurcă are dreptate: speranţa moare ultima.

Poate că am avea nevoie şi de un antrenor, nu doar de speranţe...


PS. Între ultima clasată şi Franţa sunt 9 puncte. Să zicem că ... ;)

Full Text/Citeşte textul complet...

"Am întâlnit un adversar foarte motivat, terenul a fost prost, am avut ghinion, au dat două goluri pe greşelile noastre, iar arbitrul a ţinut cu ei: nu le-a dat 11 metri în debutul partidei, şi aşa au devenit mai vigilenţi."

PS. Matematic şi Føroya are ceva şanse la calificare…


PS2. Cred că adevărata ratare, încă neindentificată de Cristi, este acel egal cu Franţa.


Later Edit: Piţurcă a dat între timp şi interviu. A mai adăugat faţă de cele de mai sus (nu le-a zis ce e drept chiar pe toate): "Nu s-a întâmplat nimic deosebit. [...] Eu am atras atenţia de mult că o să avem probleme. [...] Speranţa moare ultima."

Full Text/Citeşte textul complet...