28 aprilie 2008

Despre culoarea apei calde

Mi se întâmplă relativ frecvent ca apa caldă să îşi schimbe culoarea în timp ce o folosesc, îmbrăcând nuanţe ce oscilează între galben şi maro. Cel mai plăcut este când acest lucru se petrece după ce ţi-ai masat părul cu şampon şi îţi propui să limpezeşti clăbucul ...

Am sesizat că lucrul acesta este mai rar în ultima vreme.

Pe de altă parte am trecut prin astfel de experienţe prin absolut toate locurile unde am locuit la bloc!

Ziua … misoginului

Tam-tam mare, iniţiativă cetăţenească, 100.000 de semnături să se facă lege care să proclame 5 Mai drept „Ziua bărbatului!”.

Simpatizez cu ideea, ca expresie a egalităţii de gen: dacă există o zi a femeii, e firesc să fie să fie şi una a bărbatului.

Mă uit în motivaţia propunerii legislative:

Ziua Femeii are la origine promovarea emancipării femeii în vederea obținerii egalității în drepturi sociale și civice cu bărbatul. Acest deziderat a fost atins și, mai mult decât atât, prin schimbările contemporane prin care trece societatea românească și europeană, bărbatul împarte cu femeia sarcinile și deciziile legate de activitățile gospodărești și creșterea copiilor.”

Mă uit la zeci de studii: femeia este cea însărcinată cu cea mai mare parte a treburilor casnice în majoritatea cuplurilor, şi deţine de departe primatul creşterii copiilor.

„Familia modernă, egalitară este standardul de normalitate adoptat de majoritatea populaţiei. Bărbatului i-a fost recunoscut dreptul la concediu postnatal, atunci când mama preferă să îşi continue activitatea profesională.”

Stai niţel, adică e egalitate sau o situaţie excepţională, „atunci când mama preferă să îşi continue activitatea profesională”?

Mă uit la cine e în spatele campaniei, la numele ce semnează propunerea legislativă ca şi iniţiatori, la clipurile publicitare ale Bergenbier, aflate la limita dintre umor şi misoginism.

Mi-e teamă că un proaspăt legiferat 5 Mai va fi, din păcate, un alt moment de exacerbare a tendinţelor misogine. Un pas înapoi ce va da apă la moară feministelor radicale.

:(

Moş Ene

Îi spun Irinei, la culcare, poezia obişnuită, pe care adesea mi-o repetă şi ea, ca un mic ritual: Noapte bună, somn uşor, vise plăcute, puricii să te sărute. Adaug subit o continuare nouă: Şi să îţi vină Moş Ene pe la gene!

- Moş Ene?? Acesta cine mai e?

Oups! Mitologia devine prea bogată! :D

Tehnologii de asfaltare

Se întâmpla în joia de dinainte de Paşti. Ploua mărunt, dar nu continuu.

Groapa de mai jos e una pe care o ştiu bine. A apărut acum 6 ani, chiar când ne-am mutat aici, în urma unei intervenţii a furnizorilor de apă rece. Am parcat de nenumărate ori în ea. Are cam 20 de centimetri adâncime la punctul ei maxim şi este aproximativ un elipsoid cu diametrul mare de 2,5 metri şi cel mic de un metru.


De regulă e plină cu apă, aşa că cei cu asfaltarea au venit cu o suflătoare şi au scos o parte din apa din groapă …


…apoi au dat cu ceva negru, probabil un adeziv…


… au pus un strat de 3-4 centimetri de asfalt …


… şi l-au bătătorit bine …

Apoi au plecat. Probabil că se vor întoarce după Paşte să asfalteze şi cealaltă parte a străzii. După aia trebuie să deschid sezonul de pariuri. Cum nu mă pricep la asfaltat, întrebarea este ce se va întâmpla mai întâi:

a) o să reapară groapa;

b) se va sparge ţeava de la Apa Nova;

c) nici una dintre acestea, tehnologia de asfaltare şi planificarea celor de la Primărie sunt optime.

23 aprilie 2008

Nevoia de alfabetizare informaţională

Aşadar: ieri seară funcţionarii Biroului Electoral al Municipiului Bucureşti (BEM) au observat că pe unele din listele de semnături de susţinere a lui Sorin Oprescu nu se regăsesc seria şi numărul de buletin, apărând doar codul numeric personal (CNP).

La numărătoare, Oprescu s-a trezit că ar avea cu 400 de semnături mai puţin decât era necesar, deci, conform legii, candidatura sa nu poate fi acceptată. Va urma probabil o contestaţie şi varii discuţii despre legăturile BEM-Băsescu, BEM-PSD, legalitatea neacceptării candidaturii etc.

În opinia mea este vina susţinătorilor li Oprescu, dara asta este prea puţin important.

Discuţia esenţială aici este însă despre cât de retrogradă este legea, în cazul în care solicită şi CNP şi detaliile privind buletinul.

Din câte ştiu, CNP-ul constituie un cod care identifică în mod unic fiecare persoană. Bazele de date care conţin informaţii despre cetăţenii români, de la evidenţa populaţiei, la listele de rău-platnici şi cele de asiguraţi social, au CNP-ul drept index. Atunci ce nevoie ar mai fi să incluzi şi altă informaţie pe listele de susţinători sau pe orice alte liste? CNP este cvasi-suficient. Evident însă, pentru a înţelege asta, este nevoie să pricepi cum funcţionează o bază de date.

Cum bazele de date sunt pretutindeni în jurul nostru, asta reprezintă o "competenţă" absolut necesară cel puţin pentru a deveni funcţionar public şi care ar trebui însuşită la şcoală, sau, pentru cei mai în vârstă, prin LLL (life-long learning).

O competenţă pe care însă legiuitorii noştri probabil nu o au, dacă legea solicită mai multe informaţii decât ar fi nevoie, în condiţiile în care sistemul românesc de evidenţă a populaţiei este informatizat (mai multe informaţii înseamnă costuri financiare şi de timp mai mari: pentru colectare, pentru verificare, pentru stocare etc.).

19 aprilie 2008

Cocioaba, dreptatea şi interesul public

Viaţa e complicată, iar o parte din povestea Pasajului Basarab, descrisă cu har de Titus Vulpe într-un comentariu din Gândul, o dovedeşte cu prisosinţă.

Hai să vedem pe scurt: un proprietar este expropriat. Casa în care stă familia respectivă, probabil numeroasă, slab educată, lipsită de resurse ar valora pe piaţă cam 10.000 de Euro. Atât îi oferă şi Primăria drept răscumpărare pentru paguba produsă prin expropriere. Până aici lucrurile par a fi simple. Aici însă apare întrebarea fundamentală: chiar aia să fie valoarea casei pentru proprietar? Oare ceea ce trebuie plătit este preţul pieţei sau preţul pieţei ajustat în funcţie de utilitatea oferită de casă proprietarului?

Să zicem că proprietarul nu deţine o altă locuinţă şi că pierderea proprietăţii sale actuale îl aruncă pe drumuri. Atunci nu cumva preţul corect al fi egal cu preţul de înlocuire a bunului pierdut? La urma urmei proprietarul este forţat să renunţe pentru binele comun la unica sa sursă a unei siguranţe locative, fie ea şi îndoielnică. Nu ar fi oare îndrituit să solicite colectivităţii ca în schimbul sacrificiului său să i se ofere nu bani, ci un bun similar?

Să zicem că avem acum un alt proprietar, mai puţin scăpătat. Casa cu pricina este a familiei sale de 4-5 generaţii. Acolo s-au născut, au crescut, au iubit, au urât, s-au bucurat, au suferit şi au murit câteva generaţii. O parte din fiinţa sa este în cărămizile sau în chirpiciul acela la care acum trebuie să renunţe, în cele câteva viţe de vie din curte, în cei doi stâlpi ce au constituit cândva un scrânciob încropit de străbunicul său pentru bunica maternă. Ar trebui omul acesta să fie despăgubit pentru sacrificiul său, pentru renunţarea sa în favoarea binelui comun?

Aceasta sunt întrebările fundamentale la care poate ar trebui să medităm.

Ele rămân ca atare dincolo de substratul ideologic al articolului invocat mai sus, apărut într-un jurnal care loveşte în tot ce este altfel decât orientarea sa politică, indiferent de situaţia relatată. Acest prost obicei de a incrimina înainte de a reflecta îndeajuns pare a fi din păcate meteahna întregii prese scrise, înregimentată spre Cotroceni, PSD sau PNL. Poate că mai marii trusturilor de presă ar trebui să se gândească şi la efectul înregimentării ideologice atunci când privesc la scăderea tirajelor. Sau poate că dimpotrivă aceasta are efectul contrar, atrăgând cititori. Dar acestsa este deja un cu totul alt subiect…

16 aprilie 2008

Bordura - Update

[continuarea postării anterioare]

Ora 13:30. Gata, băieţii s-au hotărât: Ultimatumul dat populaţiei deţinătoare de autoturisme în urmă cu 3 ore şi ceva a expirat. E cazul să treacă la împins maşinile. Ce dacă nu au acordul proprietarilor, ei sunt acum stăpânii oraşului!

Ora 14:45. Se trece pe cealaltă parte a drumului. Băiatu' din spatele maşinii roşii taie gardu' cu flexu'. Chestiile alea portocalii sunt flame.


Totul mi se pare un abuz ireal şi necivilizat! Ireal de grosolan!

Gardul, bordura şi "omul"

Vorbeam recent despre cum se munceşte de zor la pus borduri prin cartierul în care locuiesc. Mai demult, ziceam despre cum au înţărcuit toate spaţiile verzi cu garduri metalice, de parcă am fi la puşcărie. Astăzi muncitorii au declanşat operaţiunea bordura în jurul blocului în care locuim.

Ora 7:30. Am văzut primele utilaje mişcându-se în jurul blocului.

Ora 10:00. Văd de la fereastră cum pe parbrizul maşinii mi se pune o foaie A4. Toate autoturismele parcate sunt încercuite cu o bandă semnalizând că se lucrează prin zona respectivă. Majoritatea autoturismelor au alarmele declanşate.

Ora 10:45. Plec cu maşina şi citesc ce scrie pe coala A4. Suntem rugaţi să nu parcăm în zonă pe „perioada lucrărilor”, a căror date de începere şi terminare nu sunt specificate.

Ora 11:45. Mă întorc, parchez pe partea cealaltă a drumului, unde am mare noroc să găsesc loc. Mai devreme parcasem tot acolo şi maşina Mălinei.

Ora 11:46. Privesc stupefiat cum sunt scoase gardurile cele verzi despre care scriam că tocmai le-au instalat (vezi foto). Vor necesita probabil montarea la loc. Adică bani pentru sudat, înlocuit elementele rupte etc.

Ora 11:47. Stupefacţia mi se transformă în furie profundă. Un individ dintre cei cu bordurile loveşte violent cu piciorul maşinile care încă mai sunt parcate acolo, declanşându-le alarmele. Nu apuc însă să îl fotografiez în momentul faptei, ci doar un pic mai târziu. Regret că nu am timp să stau şi să îl urmăresc la lucru în continuare.

Trăiască cine o avea de câştigat din asta!

"Irealitatea": despre încredere şi cunoaştere

Am întâlnit oameni care întreabă de câte o chestie, din cele pe care le studiez de ani de zile. Le spun ceea ce din punct de vedere al cunoaşterii ştiinţifice contemporane se consideră a fi adevărat, iar ei îmi replică rapid că nu este aşa, că ei ştiu oricum mai bine şi îmi oferă propria lor explicaţie naivă sau un stereotip repetat frecvent în urmă cu 40-50 de ani.

Am văzut de asemenea oameni cărora câte doi-trei medici le-au diagnosticat aproape identic simptomele şi le-au prescris acelaşi tratament, însă care fac tot ce îi duce pe ei capul considerând că „doctorii ăştia e proşti”.

Am văzut în dimineaţa asta o ştire pe site-ul Realitatea, despre un studiu care demontează mitul elefanţilor beţi în deşert în urma consumării unor fructe pe care le cheamă marula. Ştirea prezintă pas cu pas concluziile studiului în cauză, apoi concluzionează, aparent glumeţ: „Cu toate că cercetătorii ne spun, prin urmare, că nu vom găsi prea uşor un elefant beat sub un copac de marula... există dovezi înregistrate pe peliculă că poveştile sunt adevărate.” Cei de la Realitatea pun un filmuleţ luat de pe youtube, în fapt o bucăţică dintr-un documentar comic despre animalele din sudul Africii, numit Animals Are Beautiful People şi realizat în … 1974.

Filmul cu pricina este de altfel cel ce a popularizat mitul, iar youtube găzduieşte şi câteva filmuleţe care susţin contrariul. Evident toate aceste informaţii lipsesc de pe Realitatea. Era mai important să se difuzeze ceva spectaculos decât să se informeze, astfel că autorii ştirii au preferat ceea ce populaţiei pare că ii place să audă. Au sugerat prin urmare că ei sunt mai deştepţi decât „tâmpiţii” ăia care au alocat resurse ca se studieze dacă elefanţii chiar se îmbată sau nu. Un soi de răzbunare împotriva ălora care ştiu un pic mai mult decât ei…

14 aprilie 2008

Versetele satanice

Salman Rushdie, Versetele Satanice, Polirom, 2007. Ediţia originală: 1988.

E vorba de a treia mea experienţă cu autorul indian stabilit în Marea Britanie. Prima fusese Ruşinea, o carte care mi-a plăcut. A doua a fost Furie, pe care nu am reuşit să o parcurg.

După Furie, nu aş fi citit Versetele satanice, dacă nu era celebră. Eram curios să văd ce e atât de ultragiant încât ayatollahul Khomeini să îi facă publicitate gratuită condamnându-l la moarte pe autor…

Am descoperit o alegorie, sau mai exact un lung şir de alegorii despre relativitate, aplicată la problema binelui şi a răului. Cei doi poli, bine şi rău, par a defini o axă fluidă şi se transformă rapid unul în celălalt sau se contopesc cu desăvârşire. Ideea este aplicată în carte şi la chestiuni legate de Islam, precum acceptarea politeismului de către Mahomed. De aici probabil şi reacţia violentă a unei instanţe tradiţionale precum ayatollahul.

Numeroase subiecte sunt abordate, alături de bine şi rău, cele 650 de pagini oferind suficient spaţiu pentru discuţii despre imigrare şi identitate, religie şi ştiinţă, dragoste şi ură, statornicie şi infidelitate, tensiuni între generaţii, percepţia asupra celuilalt şi multe altele.

Altfel, Versetele satanice reprezintă un roman întortocheat, marcat de deschiderea continuă de paranteze în paranteze în paranteze în paranteze, fiecare dintre acestea constituind acţiuni secundare ale celor câteva acţiuni principale. Acestea din urmă sunt la rându-le întrepătrunse şi dificil de urmărit în sine.

Poate că senzaţia de încâlceală ar fi fost mai atenuată dacă aş avea mai multe cunoştinţe despre Coran şi despre măcar unele din multele repere culturale specifice spaţiului britanic sau indian la care autorul face referinţă (un exemplu: cărticele pentru copii cu largă circulaţie la un anumit moment în timp, în Anglia. La fel de bine poţi arunca într-un text o aluzie îndepărtată la guma-turbo-cu-surprize din România anilor 80. Din fericire, traducătorul – Dana Crăciun – aduce adesea explicaţii în note de subsol).

Una peste alta, Versetele… poate fi o lectură interesantă dacă ai răbdare cu ea, nu mi s-a părut a reprezenta o ofensă adusă Coranului, dar poate fi privită ca o blasfemie, similară probabil modului în care a fost receptată cândva idea că Pământul se învârte în jurul Soarelui. E posibil ca, dacă aplicaţia relativităţii bine-rău ar fi fost făcută pe Biblie în loc de Coran, bisericile creştine să fi reacţionat la rându-le vehement. În fine, după gustul meu cartea nu este o realizare literară de excepţie.

Ornate dicere. Vivat pudibundus!

La pagina 627 din versiunea Polirom 2007 a Versetelor satanice, de Salman Rushdie (traducere si note de Dana Crăciun), există două notă de subsol. O reproduc mai jos pe cea de-a doua:

2. „Panikkar” se pronunţă aproximativ ca şi panicker, o persoană care se panichează, iar „Fackhar” are o pronunţie asemănătoare cu fucker – o injurie.

Dacă nu aţi fi ştiut dinainte, aţi fi priceput ce înseamnă fucker?

13 aprilie 2008

More questions for the (national) election campaign: from immigrants to housing

Lack of labor force. This is one of the most predictable challenges that the Romanian society will have to face if the economic growth will continue. Receiving immigrants will be a must. From where to attract them, which qualifications should they have would be normal questions to be asked in a rational election campaign, not to mention vividly maintaining them on top of the public agenda.

The country has a few to offer in terms of infrastructure and quality of life, but it has large, almost virgin spaces, currently uninhabited. Should we extend the built in areas to those spaces? Would this, in conjunction to developing infrastructure and promoting teleworking, a solution to attract Western migrants, in search for a life closer to nature, far from the hectic life of the big cities?

How would the low educated Romanian population react if better educated foreigners will come to settle down here and to earn better than the local people?

How would the same population react if the new residents would be black or Asians? Are social tensions predictable? How should we avoid them?

Should we continue talking about the Utopian plan to repatriate our migrants from Italy, Spain or wherever they might be? Is this useful? Would be more useful if, as it is likely to happen, they will settle down definitively in Spain, Italy, Portugal…? Would it be more useful to help them consolidating as potential lobby groups?

And, no matter which way to chose, how should we stimulate building new houses, bigger, better endowed, and adequate to the contemporary standards, from which we are still far beyond?

12 aprilie 2008

Ce mai tura-vura, să punem bordura!

Sâmbăta trecută am făcut câteva fotografii de la fereastră. Cea de mai sus am luat-o pe la ora 10. Maidanezul din centrul imaginii priveşte şi el uimit la frenezia cu care se trudeşte la îndeplinirea operaţiunii „bordura”. Se munceşte pe brânci, atipic pentru România. Maldărul de borduri din dreapta (a doua imagine), avea să dispară până pe la ora 16, când încă se mai lucra (a treia imagine).E un lucru mărunt de care nu ne vom mai aminti cu uşurinţă peste ani. Un primar are şi el o firmă care produce borduri. Iar oraşul este împânzit cu borduri. Dar firma primarului nu accesează produce (direct?) decât 1,69% din afacerea cu pricina. Aşa ne spuse nouă primarul săptămâna asta, cu prilejul menţionării subiectului prin presă. Nu am reţinut care este suma corespunzătoare lui 100%. Sau poate nu o fi zis-o?
Oricum, oraşul va mai frumos: va avea borduri. Puse repede, că acuşi vin alegerile şi trebuie treaba încheiată. Nu mă pot opri să mă întreb dacă nu cumva afacerea o fi în pericol să fie anulată dacă se schimbă Consiliul Local?

Poate că o şti mai multe maidanezul din prima imagine. Sau poate gropile din asfalt. Sau poate că şi-or trăi şi ele ultimele zile, îmi spun cu speranţă, gândindu-mă că aşa o fi tehnologia: dacă nu schimbi bordurile, nu poţi asfalta…

11 aprilie 2008

Timpuri noi?

Sociologia românească a suferit din greu în urma interdicţiilor din perioada comunistă, având practic două perioade – la debutul regimului, şi mai ales în ultimele două decade ale acestuia – în care nu a avut voie să existe.

Dincolo de alte consideraţii, impactul imediat este o discontinuitate de vârstă între generaţii care face să nu existe un soi de … clasă de mijloc. Ceea ce s-a întâmplat lunile trecute a fost o schimbare de generaţie, cei care au absolvit mai demult predând în bună măsură ştafeta la nivel de conducere către absolvenţi recenţi de sociologie. Am văzut acest lucru petrecându-se în Universităţile publice din Cluj, Bucureşti, Oradea şi Sibiu, unde oameni până în 40 de ani (din păcate exclusiv bărbaţi, într-o disciplină unde femeile sunt majoritare), au devenit decani, prodecani, secretari ştiinţifici sau şefi de catedră.

Sunt curios în ce măsură acest lucru va contribui la apropierea facultăţilor cu pricina de standardul contemporan de research university, cu alte cuvinte facultatea văzută ca loc în care se petrece întâi de toate cercetarea şi nu, ca în sistemul sovietic, totul se rezumă la o activitate de predare de tip industrial. Momentan, dacă ar fi să ne luăm după conţinutul paginilor de web ale celor patru facultăţi amintite, doar la Oradea ar fi ceva proiecte de cercetare, în rest, ca oriunde în ţară de altfel, "fabricile de oameni" fiind simpli apendici industriali :(

Sper ca noua generaţie care a acces la funcţiile de conducere să îşi propună să schimbe perspectiva!

7 aprilie 2008

Un român pozitiv

Există un român şi în romanul SF Răbdarea timpului, scris de John Brunner în 1965 (publicat în româneşte de Nemira în 1994 şi reeditat în 2006). Personajul cu pricina se numeşte Tinescu şi este oficialul pământean cu rangul cel mai înalt pomenit în carte. Romanul este plasat într-un viitor în care Terra este o lume unificată, vorbind o limbă comună, derivată din engleză după cum o sugerează şi numele ei: anglica (anglica mă trimite cu gândul atât la esperanto, probabil sursa de inspiraţie a autorului, dar mai ales la preocuparea lumii academice contemporane faţă de noua engleză ce apare ca lingua franca, derivată din engleză, dar nu identică cu aceasta). Pământenii au colonii şi intră în contact cu alte specii, încercând să le înţeleagă, iar şef peste departamentul pământean de resort este acest Tinescu.

În afară de sunetul familiar al numelui, există doar două referinţe la originile româneşti ale personajului, în ambele dăţi el începând să … înjure în româneşte. Actul de a ]înjura nu are însă în contextul respectiv conotaţii negative.

Mai mult, Tinescu nu este un exemplu negativ, acel român ca prototip al răului pe care îl poţi găsi prin alte cărţi. Dimpotrivă este un individ abil, cu inteligenţă instinctuală şi un soi de tinereţe veşnică.

Un român rar prin romanele străinilor…

4 aprilie 2008

Post-NATO: despre civilizaţie (şi progres)

Mă uit de ceva timp din ce în ce mai puţin la televizor, astfel că nu am văzut decât câteva crâmpeie de imagini legate de summit-ul NATO de la Bucureşti. Am reţinut însă trei lucruri interesante:

1. Discursul de mulţumire al lui Sali Berisha, primul ministru albanez, care mai avea puţin şi izbucnea în lacrimi fericit că ţara sa, un colţ amărât de lume, a fost recunoscută ca parte a unei lumi civilizate (practic pentru prima oară de când squiperii i-au învins pe albani, unificând ţara!).

2. Intoleranţa grecească, argumentată demagogic de o tanti pe la 45 de ani, care cred că era ministru de externe… Grecia se plasează oarecum pe linia Serbiei, nu departe de Rusia sau de dificultatea cu care acceptă unii maghiari că există ţări precum Slovacia sau Croaţia. Din acest punct de vedere, mai ales legat de utilizarea numelui de Moldova dar şi de recunoaşterea existenţei vecinilor noştri răsăriteni de aceeaşi limbă, România este o ţară net mai civilizată. Perspectiva este rară aşa că merită consemnată.

3. Incapacitatea preşedintelui rus de a răspunde în altă limbă decât cea a imperiului decandent pe care îl conduce, la urarea cu care l-a întâmpinat Preşedintele României (majusculele nu sunt folosite întâmplător!) la sosirea la dineul oficial de joi seară: „Welcome to Bucharest, mister President!”. Din nou, România a arătat prin Traian Băsescu că poate fi o ţară civilizată în comparaţie cu altele…

3 aprilie 2008

Tradiţii … deocamdată în paragină??

Notam cu surprindere în sinea mea, pe la începutul lui martie, ca pe o curiozitate, că frenezia oferiri de mărţişoare pare a fi apus în lumea din juru-mi şi multe dintre frumoasele femei pe care le întâlneam şi le întâlnesc în mod obişnuit, fie că-mi sunt prietene sau colege, freamătă aşteptând ca măcar unul, măcar unul singur dintre bărbaţii pe care îi întâlnesc la rându-le în mod obişnuit, să le ofere un mărţişor. Tot cam pe atunci am văzut postul acesta, şi mi-am propus să scriu despre o tradiţie aparent uitată.

Mai apoi am realizat că Irina a colecţionat de la ai ei colegi de grădiniţă o sumedenie de mărţişoare.

Aşa că stau acum şi mă întreb: să fie mărţişorul doar un simbol al unui ritual de curtare, ce apune odată cu vremea? Să se piardă bărbaţii în vâltoarea vieţii şi să lase la o parte gesturile galante? Să fie vorba de o maturitatea pragmatică? Sau de o tradiţie fără sens? Să fie încălzirea globală cu a sa primăvară redusă doar la câteva zile (nu e cazul, din fericire, şi anul acesta!)?

1 aprilie 2008

Aventuri în epoca de piatră

Mulţi dintre colegi mei împărtăşesc părerea că a cunoaşte lumea pe cale cantitativă, utilizând metode statistice, este doar o simplă iluzie, un moft care nu conduce nicăieri. „Cunoaşterea adevărată”, cred ei, este cea imediată, fără a utiliza prea multe cifre, dar interacţionând direct cu obiectul studiat. De altfel, pentru ei statistica se reduce cel mai adesea la distribuţii de frecvenţe, de genul 15% dintre oameni cred că X, 20% cred că Y, iar restul zic că W”, sau cel mult la distribuţii bivariate („dintre femei, 20% zic X, 20% - Y, iar restul zic că W, în timp ce între bărbaţi sunt 5% X, 20% Y, iar restul W”).

Evident că aceasta ar putea fi metoda cea mai adecvată dacă toţi oamenii, sau o bună majoritate a lor ar fi la fel, ceea ce nu ar implica cine ştie ce efort de gândire pentru a-i cunoaşte direct pe toţi. Exact ce îmi spunea un tânăr economist spaniol habotnic: „oamenii sunt simpli, am trei caracteristici pe care dacă le ştiu le prezic orice comportament”.

Ceea ce se uită de regulă este faptul că lumea, viaţa, obiecte, natura sunt realităţi extrem de complexe şi în cvasitotalitatea ştiinţelor cunoaşterea mediată a înlocuit-o de mult pe cea imediată. Limbajul abstract utilizat astăzi în mediul academic internaţional implică cunoştinţe avansate de statistică, indiferent că vorbim de fizică, medicină, sociologie sau … lingvistică (tocmai citeam despre un studiu asupra evoluţiei verbelor neregulate în limba engleză, de aici mi-a venit şi răbufnirea asta de frustrare legată de calitatea lumii academice româneşti).

P.S. Evident cele de mai sus nu presupun căderea în cealaltă extremă, anume a uita să apelezi mai întâi la cunoaştere imediată, directă, pe care abia apoi să o aprofundezi la nivel abstract pentru a spori cunoaşterea.

Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: -  ...