Români prin Köln – 2011 (3)


Sfârşit de aprilie 2011. Ne suim în tramvai de la Neumarkt, la capătul străzi comerciale a Köln-ului, un corso similar Lipscani-ului ploieştean, dar de câteva zeci de ori mai mare. Suntem trei: doi adulţi şi Irina, fiica noastră. Sunt doar două locuri disponibile în aceeaşi zonă a tramvaiului. Mălina şi Irina se aşează. Mă alătur şi eu, dar în picioare.

Tânărul de lângă Irina îmi face semn să mă aşez în locul lui. Mă gândesc că m-a dibuit că nu ştiu germană şi îmi vorbeşte dublând limbajul prin semne. Procedez la fel, spunând „Das ist OK…” Sper că pricepe că pot sta pe propriile-mi picioare. Îmi transmite că oricum coboară la prima. Mă minunez şi eu cum de am priceput, dar îmi temperez imediat aprecierea faţă de vagele mele cunoştinţe de germană: mi s-a mai întâmplat să mi se cedeze locul lângă Irina de către tineri ce coborau la staţia următoare.

Tânărul e îmbrăcat ca un homeless, însă în stilul homeleşilor locali, adică curat. Un pantalon de training uzat, probabil cules de pe la un fost proprietar, un pulover cu un model incert. Are părul uşor undulat, brunet, dar pielea albă. Nici german, nici turc. O privire uşor nesigură, temătoare, dar nu speriată, cu un uşor licăr de inteligenţă, însă departe de a fi fost prelucrată.

Tramvaiele în Köln sunt arareori înghesuite ca în România. Puţini oameni stau în picioare. Tânărul se află acum lângă uşă, dar nu e nici o persoană între el şi noi. Încep să vorbesc cu Irina. În româneşte.

După câteva momente tânărul spune ceva. Decodific imediat mesajul: „Uite că am dat locul cui trebuie”. Am procesat surprinzător de repede! Back off, era în româneşte, era firesc să pricep repede! ;)

Intrăm repede în vorbă. Aflu repede că stă în parc, e aici de trei luni şi e fericit că are de muncă a doua zi. Va dărâma nişte ziduri: mâine va lucra în construcţii, la comanda unui italian care tocmai s-a întors după câteva săptămâni de absenţă. E fericit că va avea de muncă. Nu contează că e cald (sunt 30 de grade în Köln), o să câştige ceva bani. E fericit că mă aude vorbind româneşte. Are reacţia pe care am întâlnit-o adesea la românii din afara ţării: întâlneşte unul care pare aproape egal cu cei din ţara în care se află. Începe să fie mândru că e român. Pe de altă parte, omul din faţă mea e un om adevărat. Doarme în parc, dar pare fericit. E încântat că e într-un loc în care e curat, că poate câştiga ceva bani. Probabil că plănuieşte să trimită ceva şi către casă. Poate se gândeşte că spre iarnă va putea să aibă şi un pat, undeva. Nu îşi propune să cerşească, vrea doar să muncească, după puteri.

Îmi doresc în gând să aibă succes, să strângă bani, să aibă un pat, apoi să închirieze o cămăruţă a lui, să găsească o fată. Revizuiesc estimarea asupra vârstei: are sub 25, nu 30, cum credeam.

Coboară la Molkereistrasse, nu la Rudolfplatz. A rămas prin urmare în tramvai încă două staţii. Mă gândesc că aşa era în autobuz pe când făceam naveta la şcoală, în clasele I-IV…

Îmi place să cred că aşa e România. Mă bucur de naivitatea ideii :(

0 comentarii: