12 ianuarie 2018

Cu mare drag, măi dragă!

Societatea românească cunoaște de câțiva ani buni un val de salutări și apelări publice care sună mai degrabă post-emo sau/și political correctness. Cel mai vizibil este acel „cu drag” aruncat la finalul unei conversații și mutat adesea și prin mijlocul ei, unde se trezește chiar repetat de mai multe ori. La concurență apar „te îmbrățișez”, „dragule” și … „cu mare drag”.

E o mare diferență față de anii 1990 când nici nu se punea problema de a ți se zice „la revedere” într-o interacțiune întâmplătoare, cum ar fi prin magazin, iar președintele țării folosea apelativul „măi dragă” cel puțin ușor peiorativ.

Saltul de la o extremă la alta poate fi benefic sau doar o altă fațadă a vestitei duble morale mioritice.

Hai să explorăm un pic subiectul.

Am mai povestit despre cum „cu drag” îmi scrijelește creierul ca un șrapnel. Este evident o chestiune de preferință personală. Pentru mine, a-i spune cuiva „cu drag” implică un anumit conținut asumat, nu doar o comunicare convențională. De altfel așa ne explică și dicționarul cu privire la „drag”, după cum se vede în extrasul de mai jos, preluat din dexonline.ro.


Locuțiunea adverbială subliniată cu verde indică o folosire mai degrabă în construcții pe care le precizează, decât de sine stătător. Dar în zilele noastre ea a devenit cu totul altceva. A devenit un salut care golește de conținut cuvântul pe care îl adresai cândva iubitului sau iubitei. Aștept și momentul în care voi interacționa cu casierul de la Metrou, care îmi va vinde un bilet, iar ca răspuns la a-i mulțumi îmi va ura „cu toată iubirea inimii mele”...

Expunerea societății la un astfel de val de declarații de dragoste poate avea un efect pozitiv important. Este vorba de ceea ce s-a încercat adesea prin soluții de labelling impregnate cu political correctness. Adică s-a căutat a se defini pozitiv o situație sau un grup social, cu scopul de a elimina stigma asociată. Spre exemplu, spunem azi romi în loc de țigani, încercând să eliminăm conotațiile negative ale ultimului termen. În acest sens, invazia emo post-factum a lui „cu drag” ar putea avea efectul de a face oamenii mai empatici la nevoile celorlalți -- asumând desigur că ești empatic față de persoana iubită (!). Expunerea constantă la a rosti „cu drag” ar putea avea ca efect interiorizarea rostirii și transformarea ei în preferință proprie spre a fi deschis și plin de iubire față de ceilalți.

La fel de bine, la polul opus, auzind mereu o astfel de exprimare golită de conținut ai putea interioriza de fapt golirea de conținut a ceea ce ai de spus persoanei iubite. Ai putea spune în timp ce faci sex „iubita mea” și „iubitul meu” în neștire, pentru ca o oră mai târziu cuvintele să nu mai conteze, fiindcă ele de fapt nu contează, la urma urmei spui mereu „cu drag” și „dragule” tuturor, ca pe niște efemere balonașe de săpun, drăgălașe dar reci.


Am făcut o referire implicită la modul în care cred eu că a apărut „cu drag” printre noi. Când am plecat în Germania/Luxembourg, îmi amintesc că acest cu drag practic nu exista. Era însă momentul când sub-cultura „emo” ieșea din modă aproape complet. Ea se ivise cu adevărat prin anii 1990, ca un curent muzical, se suprapusese bine cu tendința postmodernă a exprimării sentimentelor (și a personalității la modul general), a acceptării celorlalți. Pe la începutul anilor 2010 subcultura emo se stingea (intrarea din Wikipedia e chiar decentă), dar rămânea autoexprimarea postmodernă, mereu și mereu mai actuală, fiind generații mai vechi ce o experimentează ca pe o explorare a sinelui, ca pe o redescoperire personală sui generis.

În România, postmodernitatea pare a avea încă mult de așteptat. Vom vedea în câteva luni ce spun în acest sens noile date ale echipei noastre. Până atunci însă să notăm că la noi subcultura emo a dăinuit un pic mai mult, iar apogeul său a coincis cu generalizarea lui „cu drag” în interiorul păturii celei mai expuse la tendințe postmoderne. A fost practic o expresie fără fond, un simplu împrumut făcut mecanic, fără atenție la conținuturi.

Revenit în țară acum câțiva ani, „cu drag” m-a izbit în toate părțile creierului. Nefiind expus la influența respectivă zi de zi, apariția sa în limbă mi-a sărit în ochi, urechi și inimă într-un mod neplăcut. Obișnuitele „cu plăcere” sau „bucuros” mi s-ar fi părut mai interesante, fiind și mai apropiate de echivalentele din alte limbi.

Și mai nefirească mi se pare generalizarea lui „cu drag” la final de email formal. Dacă aveți dubii în privința a cum se încheie în mod obișnuit o comunicare, și în ce condiții poți trimite îmbrățișări sau dragoste către destinatar, puteți găsi multe exemple pentru italiană, engleză, franceză, germană și cu siguranță fix aceleași reguli le veți regăsi și prin alte limbi.


Părerea mea este simplă: renunțați la „cu drag”, spuneți mai bine ceva din suflet! Poate de la un punct încolo vom putea spune din nou persoanei iubite, celei pentru care simțim lucruri adânc în suflet … „cu drag”, pentru că ea sau el ne sunt cu adevărat dragi și chiar vom prinde cu adevărat drag de ei ... ;)

Niciun comentariu:

Convorbire telefonică cu ... un hoț??

Sună telefonul, de pe un număr necunoscut, vizibil (adică nu este ascuns), iar o voce de bărbat mă angajează în următoarea convorbire: -  ...