Strategia superputerii de la Marea Neagră

Patru ministri de externe din Uniunea Europeana - sloven, suedez, polonez si lituanian - intentioneaza sa mearga in Georgia, pentru a incerca sa atenueze tensiunile dintre Tbilisi si Moscova, relateaza AFP. Aşa zice hotnews.ro, despre care gurile rele zic că ar fi unul dintre oficioasele Cotroceniului.

Mă întreb unde o fi misiunea României - asumată de un anumit lider de la Bucureşti - de mare putere regională, unde or fi poziţia geostrategică deosebită, importanţa Mării Negre şi alte astfel de vorbe spuse cu tărie. Sau unul dintre ăia patru miniştri de externe din UE o fi de fapt vreun român deghizat???

Asfaltarea continuă. Dez-asfaltarea continuă şi ea!!!!!

Am povestit acum două săptămâni despre tehnologiile de asfaltare. Ieri au mai asfaltat încă două benzi din cele 4 ale străzii pe care locuiesc, ridicând la 3 numărul benzilor peste care s-au aruncat, ca o spoială, circa 2 centimetri de asfalt. Probabil că aşa solicită tehnologia. Ce s-a întâmplat însă mai departe, e greu de înţeles.

Dimineaţă au început să sape un şanţ de un metru lăţime de-a lungul străzii asfaltate cu o zi mai înainte.

Şi ca să îşi dovedească talentul, "Dorel" şi ai lui ... au găurit o ţeavă, probabil cu picamerul!!!! (nu cred că era găurită dinainte, pentru că săpaseră şanţuri pentru a înlocui ţevile din zonă şi pe trotuare şi prin spaţiul verde, iar apa a apărut dintr-o dată pe stradă şi doar pe stradă)

Era ora trei după amiază. Timp de trei-patru ore au pus două pompe să scoată apa din canalul pe care îl produseseră. Mai apoi, au oprit apa rece şi cea caldă în cartier. De ce or fi oprit-o aşa târziu nu aş putea spune. De ce au oprit-o şi pe cea caldă, iarăşi nu prea ştiu.
Pe la 11 noaptea, acum o oră, au dat drumul la apa caldă şi la cea rece. Terminaseră de astupat cea mai mare parte a şanţului, după ce lucraseră la lumina unor reflectoare (poza de mai jos, stânga).

Acum au plecat. Mă întreb dacă mâine vor asfalta sau vor dez-asfalta??

Mimând ştiinţa?

Lucrez la actualizarea site-ului de la Sociologie Românească, lăsat în paragină, fără nici o actualizare, din 2004, de când am plecat de la revistă, forţat de maniera bizară pentru care optase pe atunci un directorat aiuristic. Privesc revista şi mă iau cu mâinile de cap. Distanţă enormă faţă de standardele contemporane în sociologie: Au pătruns în revistă articole profund ideologizate, semnate de oameni care nu au absolut nicio legătură cu modul în care se dezvoltă astăzi cunoaşterea ştiinţifică în ştiinţele sociale, aruncând în vânt idei profane, de literaţi, preoţi, teologi etc. Alte articole sunt departe de a avea şanse de a fi publicate dacă ar fi supuse la un peer-reviewing serios. (asta nu înseamnă că nu apar acolo şi articole serioase, însă numărul lor este limitat cam la unul-două pe număr). Rezumatele în limba engleză şi chiar titlurile articolelor sunt adesea traduse cu stângăcie.

Am trimis în perioada 2004-2007 către revistă un singur articol, o recenzie mai lungă intitulată Despre muncă, români şi postcomunism: Monica Heintz, Etica muncii la românii de azi. La tehnoredactare s-a pocit dintr-un foc numele cărţii recenzate şi cel al articolului, probabil considerându-se exclus ca o recenzie să poarte alt nume decât pe cel al cărţii recenzate!!! În accepţiunea revistei titlul textul pe care l-am scris a devenit: „Monica Heintz, Despre muncă, români şi postcomunism: Etica muncii la românii de azi, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, 234 p.” Era într-adevăr esenţial să se precizeze câte pagini are cartea. Cum se numeşte este probabil mai puţin important!

Am făcut de mai multe ori peer-revieweing şi la Sociologie Românească şi la Calitatea Vieţii. Am formulat în mai multe rânduri recomandarea către colegiul de redacţie să accepte articolul doar cu rezolvarea anumitor puncte critice. Nu am primit niciodată de la redacţie răspunsurile autorilor la observaţiile mele, aşa cum se procedează în mod normal. Mai mult, am văzut articolele publicate în cele două reviste conţinând aceleaşi erori flagrante.

Îmi este teamă că, mergând pe această cale, nu o să ajungem niciodată să avem o revistă rezonabil din punct de vedere al calităţii…

De la un sector la altul

Căutând după listele străzilor arondate secţiilor de votare din Bucureşti, am vizitat astăzi site-urile celor 6 Primării de sector.

Am sesizat câteva lucruri amuzante/triste/surprinzătoare:

1. Nu există o denumire uniformă pentru site-urile celor 6 primării de sector. Este firească autonomia, însă cred că ar fi fost preferabil să aibă domenii oarecum similare, nu ca în prezent: www.primariasector1.ro, www.ps2.ro, www.sector3primarie.ro, www.ps4.ro, ps5.infochiosc.ro, www.primarie6.ro.

2. Mai toate site-urile sunt deosebit de încărcate, fiind greu de navigat (dovadă de slabă capacitate organizatorică?), cel mai urât din acest punct de vedere părându-mi-se cel al sectorului 2.

3. Unele autorităţi publice locale nu dispun de adrese de internet cu trimitere la instituţia mamă, ci de conturi deschise la Yahoo, Gmail, etc. De exemplu, un Birou electoral de Circumscripţie are adresa: becircumscriptie2@yahoo.com, iar Biroul Electoral Municipal foloseşte adresa alegeri.locale.bem@gmail.com

4. Unele primării au tendinţa de a categoriza capitolele lor de pe site în „informaţii utile”, „informaţii publice” şi alte câteva categorii. Eu ştiam că toate informaţiile sunt publice ;)

5. Toate observaţiile de mai sus şi cele ce urmează nu se referă şi la sectorul 5, site-ul primăriei de aici nefuncţionând de fel.

6. O surpriză neplăcută m-a întâmpinat la sectorul 3, unde, ca să pot accesa pagina, trebuie să activez JavaScript (folosesc Firefox cu NoScript şi AdBlock, ca să am viteză mai bună, să mă feresc de încărcarea a tot felul de reclame aiurea etc.). În plus, chiar şi după ce activezi Java, trebuie să dai căte două clickuri ca să navighezi prin meniuri :(

7. Tot la 3 m-a surprins un articol din prima pagină care anunţa că primarul de sector îşi inaugurase pagina personală de Internet. La prima vedere pare a fi un anunţ privat făcut pe bani publici.

8. În sectoarele 1, 3 şi 4, fotografia (în cazul sectorului3 – fotografiile) primarului sunt cele care domină prima pagină. La sectorul 6 surpriza plăcută este că primarul nu apare deloc pe prima pagină. La sectorul 2, primarul apare însă într-o fotografie mai mică, care nu ia neapărat prim planul.

9. Am reuşit să regăsesc repede informaţia pe care o căutam – lista secţiilor electorale, în format .pdf în cazul sectoarelor 1 şi 2 şi .xls la sectorul 4 (o surpriză deosebit de plăcută!). La sectorul 6 am dat repede de informaţie, însă oarecum întâmplător, iar formatul este .html, ceea ce nu e plăcut, dar este acceptabil. La sectorul 3 încă mai caut lista cu pricina.

Bulgaria, din nou

Câteva zile pe malul Mării Negre, la Slănchev bryag (Sunny Beach), confirmă multe din lucrurile pe care le ştiam despre Bulgaria, şi adaugă câteva aspecte noi:

1. Litoralul bulgăresc arată mult mai bine şi se dezvoltă în continuare masiv, din punct de vedere a industriei hoteliere. Litoralul sudic este încă şi mai dezvoltat decât cel nordic. Din păcate însă, personalul din hoteluri este ... bulgar, frate bun cu cel român. Reţeta ca să preîntâmpini surprizele neplăcute ar fi să iei bilete de la agenţii de turism româneşti care sunt afiliate sau care vând pachete ale unor agenţii internaţionale serioase, precum Tui.
2. Cele două aşezări bine conservate din jurul Burgasului - Nesebăr şi Sozopol - sunt amândouă de vizitat, de preferinţă în afara sezonului turistic. Părţile vechi ale ambelor orăşele sunt plasate pe peninsule legate de continent prin fâşii înguste de uscat, arătând mai degrabă a insule (ceea ce au şi fost cândva). Atât Nesebăr cât şi Sozopol sunt muzee în aer liber despre cum arătau oraşele prin preajma locului în urmă cu mai multe secole.
***
3. Podul peste Dunăre, Giurgiu-Ruse, este de o calitate cel mult discutabilă.
4. De la Bucureşti până la graniţă, apar doar două indicatoare care spun că ar fi şi Ruse în direcţia aia, ambele fiind plasate la marginea oraşului Giurgiu. La fel de prietenoşi cu turiştii ce vor să ajungă în ţările vecine am observat că ar fi şi bulgarii şi ungurii.
5. Faţă de anul trecut în Bulgaria indicatoarele rutiere au început să fie scrise şi cu caractere latine (ceea ce ar fi frumos să facă şi românii atunci când indică direcţia către Bulgaria). Cu toate acestea, semnalizarea direcţiilor de mers lasă adesea de dorit, aşa că, în lipsă de GPS, adesea mergi pe ghicite.
6. Ca să ieşi din Ruse către Şumen/Varna este o adevărată aventură. Drumul arată exact la fel ca anul trecut, adică în lucru. Mai mult, nu am sesizat nicio schimbare faţă de august 2007!! Prin urmare, ca să mergi spre Varna, o iei înainte până vezi că ai depăşit indicatoarele către Varna plasate pe celălalt sens de mers, apoi te întorci cu primul prilej şi le urmăreşti pe acestea. GPS-ul nu cred că este de ajutor, trimiţându-te, probabil spre porţiunile de drum în lucru, pe unde nu ai voi e să o iei.

Alaa al-Aswani, Blocul Iakubian

Alaa al-Aswani, Blocul Iakubian (Polirom, 2007), ediţia originală: 2002

Întâmplarea a făcut să citesc Blocul Iakubian imediat după Nebuniile din Brooklyn, a lui Auster. Cele două cărţi seamănă din multe puncte de vedere: Se ocupă de viaţa unor oameni obişnuiţi. Acţiunea este plasată la începutul Mileniului III. Importante sunt detaliile vieţii cotidiene, ambele romane având o valoare documentară deosebită. Naraţiunea nu rupe gura târgului senzaţională, însă este agreabilă.

În romanul lui Alaa al-Aswani este însă vorba de Egipt, mai exact de Cairo. Autorul este egiptean, stomatolog şi romancier, cu o educaţie francofonă, cu studii finalizate în SUA, trăind în Cairo. Romanul a fost publicat iniţial în arabă, stârnind ceva vâlvă.

Mai multe teme sunt abordate cu o căutată neutralitate: relaţiile de familie, relaţiile sexuale, homosexualitatea, fanatismul religios, inegalitatea de gen, religiozitatea, corupţia, inegalităţile sociale, politica egipteană… Al-Aswani relatează poveştile unui şuvoi de personaje, adesea mai dificil de contabilizat dacă nu eşti familiar cu antroponimia arabă. Ele lasă să se întrevadă imaginea şocantă a unei societăţii diferite de ceea ce este normalitatea în cultura europeană contemporană, însă apropiată în multe aspecte de ceea ce era România acum 100 de ani şi chiar, în unele privinţe, astăzi.

Aş zice că este o lectură necesară pentru cei care vor să se lămurească asupra a ceea ce separă şi apropie lumea arabă de cea europeană.

Paul Auster, Nebunii in Brooklyn

Paul Auster, Nebunii in Brooklyn (Polirom, 2007), ediţia originală: 2006

Cartea lui Paul Auster mi s-a părut o lectură uşoară, de vacanţă, care se citeşte repede şi – aparent – nu spune foarte multe. Autorul se ocupă de societatea americană de la începutul de mileniu, descriind viaţa unor oameni obişnuiţi şi concentrându-se în principal asupra detaliilor vieţii de zi cu zi, dar şi asupra acelor aspecte ce transformă personajele în eroi romantici, particularizându-i, făcându-i speciali în raport cu restul lumii. Mesajul de ansamblu, aşa cum l-am citit eu, este că în oricine sălăşuieşte un mic erou, iar a fi erou este o banalitate.

În rest, e vorba despre familia contemporană, relaţii sexuale, homosexualitate, politică americană, creşterea copiilor, religii à la carte, dilema alegerii între locuirea în marile aglomerări urbane sau în afara acestora, teleworking etc. Autorul se limitează la a consemna faptele, evitând să emită judecăţi de valoare despre cele relatate. Scriitura, fără a fi senzaţională, este agreabilă şi sper să fie considerată ca atare şi peste 20-30 de ani, când valoarea documentară a romanului lui Auster este posibil să îl impună ca lectură obligatorie. Minusul dat de finalul predictibil (meteahnă de scenarist?), va fi trecut atunci cu vederea…