Ziua … tatălui

Deşi ar putea fi, acest post nu este despre Tată, Fiu şi Sfântul Duh, ci despre ziua de 9 Mai 2010.

Conform unei iniţiative cetăţeneşti și parlamentare concretizate prin legea 319/2009, începând cu 2010, in a doua duminică din luna Mai se sărbătoreşte Ziua Tatălui.

Bizareria este că legea cu pricina ar fi dorit să elimine discriminarea bărbaţilor, propunând ziua tatălui drept contrapondere la 8 Martie. Însă 8 Martie este ziua FEMEII, nu a MAMEI. Ziua mamei a fost și ea introdusă de aceeaşi lege, în prima duminică din mai. Cu alte cuvinte, femeile au rămas avantajate net.

Culmea este că, în lume, Ziua Mamei este sărbătorită în general în a doua duminică a lunii mai. Conform Wikipedia, regula de a avea ziua mamei în a doua duminică din mai, este respectată în Australia, Africa de Sud, Austria, Belgia, Bulgaria, Brazilia, Canada, China, Germania, Grecia, India, Italia, Japonia, Mexic, Olanda, Elveţia, Turcia, Ucraina, SUA, ţările baltice, America Latină, ţările nordice.

Într-o lume globală, ziua tatălui este sărbătorită la date diferite în ţări diferite, dar cele mai multe urmează logica americană: prima duminică din mai.

Cu alte cuvinte, noi ne-am gândit să fim mai altfel decât majoritatea. Rămâne de văzut dacă, în timp, va apărea o zi globală unică a Tatălui, respectiv una a Mamei și dacă acestea vor urma logica românească.

Ultima legiune

Valerio Massimo Manfredi este un arheolog italian care s-a decis să popularizeze cunoașterea ştiinţifică recentă şi scrie romane istorice. Demersul să nu este singular. Este suficient să amintesc excelenta colecţie de romane istorice de la All, dar şi seria Ştiinţă, de la Humanitas.

Ultima legiune de Manfredi este un roman de aventuri captivant, deşi autorul nu este neapărat un maestru al condeiului. Este o carte care se citeşte uşor, fiind croită pe aventurile unui grup de soldaţi romani ce caută să salveze viaţa ultimului împărat roman.

Nu vă aşteptaţi ca lectura să vă facă să vă gândiţi la cine ştie ce mari întrebări despre oameni, lume şi viaţă. Cartea lui Manfredi nu îşi propune aşa ceva. Pe fundalul acestui roman de aventuri onest, şi pe alocuri simplist, veţi descoperi însă detalii despre cum cred istoricii astăzi că arăta Imperiul Roman în clipa destrămării sale. Un bun prilej de a afla cum trăiau oamenii, ce făceau ei atunci când lumea se schimba aproape complet în jurul lor. (din acest punct de vedere, un bun complement este cartea lui Bryan Ward-Perkins, Căderea Romei şi sfârşitul civilizaţiei, apărută tot la All - NB. Nu e un roman, ci o carte despre ce s-a întâmplat cu civilizaţia după sfârşitul Imperiului Roman de Apus)

Revenind la cartea lui Manfredi, acesta foloseşte varii izvoare istorice şi construieşte o lume credibilă. Spre deosebire de scriitorii de meserie, documentarea este net superioară: la urma urmei autorul scrie despre lucruri la care expertul este chiar el. Iar fanteziile pe care şi le permite, le destramă uşor în nota de final. Acest lucru contează şi în evaluarea pe care o fac - 7/10 (amintesc că dau rar note peste 8).

Am fost plăcut surprins să aflu multe prezentări ale cărţii prin blogosferă. Ca de obicei, majoritatea sunt de fapt „referate” ce descriu sumarul acţiunii („spoilers”), dar unele conţin şi trimiteri către modul în care e scris romanul. Deci, găsiţi alte păreri despre carte la: Pagina cronicarului, Dan Rădulescu - Bookblog, Bybliophyle.

Viziunea președintelui despre dezvoltarea României

Zilele trecute, Traian Băsescu a avut o luare de poziţie interesantă despre finanţarea cercetării româneşti. Pe scurt, domnia sa spunea că ţinta Comisiei Europene este alocarea a 3% din PIB pentru cercetare, că dânsul înţelege ca 2 puncte procentuale din cele 3 să vină din cheltuieli private, şi că oricum cercetarea românească nu poate absorbi aşa de mulţi bani. Detalii găsiţi pe Youtube, unde este postat discursul respectiv, sau pe Euroactiv, dacă preferaţi pe lângă video și un text mai amplu ce comentează declaraţia.

Discursul m-a trimis la procentul din PIB alocat de câţiva ani cercetării şi mi-a amintit de Ilia Iliev, cel ce, aşa cum ne lămurea Radio Erevan, de fapt nu câştigase o Lada, cum se zvonise, ci era vorba de o bicicletă, pe care nu o primise, ci îi fusese furată…

Altfel, departe de mine ideea că cercetătorii români ar face de felul lor prea multă cercetare. Mai mult, sunt ferm convins că, în cele mai multe ramuri ale ştiinţei, suntem undeva departe de coada Europei. Mai cred însă că o creştere treptată a resurselor alocate pentru cercetare, astfel încât să atingă MĂCAR 1%, ar putea creşte dacă nu calitatea, măcar numărul celor care realizează a continua cu sistemul curent de universităţi dedicate exclusiv predării nu duce la nimic bun. Infrastructura dezvoltată de cercetare nu are cum să se creeze atunci când subfinanţarea este deopotrivă cronică şi persistentă.

În fine, discursul preşedintelui spune multe despre priorităţile naţionale, despre direcţia pe care o vede domnia sa pentru România viitoare, şi despre un îndemn ascuns pe care l-am resimţit acut: „GO WEST!”.

Reciclarea în sectorul 5 - o petiţie online

Împreună cu câţiva prieteni am iniţiat o petiţie către primăria sectorului 5.

Ceea ce solicităm, in principiu, este luarea de măsuri care să ne permită să reciclăm hârtia, boranele, PET-urile, becurile şi alte chestii similar pe care le avem prin casă.

Textul complet al petiţiei se află aici: http://petitiionline.ro/81/reciclarea-%C3%AE-sectorul-5.

Dacă sunteţi de acord cu ce scrie acolo, vă invit călduros să semnaţi (electronic) petiţia.

Arbitrii-jucători şi calitatea cercetării în universităţi

CNCSIS a făcut publică componenţa preliminară a comisiilor ce urmează a evalua calitatea cercetării din universităţi. Procesul de selecţie a fost relativ transparent, ceea ce este îmbucurător. Rezultatele ar putea însă să pună sub semnul întrebării principiile selecţiei.

Este un prim lucru care surprinde: evaluarea este exclusiv internă: din comisii fac parte numai cadre didactice. Nu sunt acolo, spre exemplu, reprezentanţi ai mediului de afaceri, ai beneficiarilor cercetării. Mai mult, nu am observat nici persoane afiliate unor universităţi din afara României.

(Există ce e drept câţiva cercetători din institute de cercetare, dar cum probabil cu toţii predau în universităţi, ei nu constituie o sursă de evaluare externă).

Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care: (1) învăţământul românesc este etichetat în general drept neperformant; (2) învăţământul românesc este caracterizat ca fiind orientat aproape exclusiv către predare; (3) cele două caracteristici anterioare se răsfrâng vrând-nevrând și asupra cadrelor didactice, indiferent de performanţa acestora; (4) sunt comisii în care membrii nu au decât maxim 1-2 articole publicate în afara României, în 15-20-30 de ani de activitate didactică.

Altfel însă, majoritatea comisiilor din majoritatea domeniilor largi ale ştiinţei includ cercetători de la mai multe universităţi, eliminând suspiciunile de evaluare părtinitoare.

Există însă și excepţii: de exemplu, la domeniul „Mine, Petrol şi Gaze”, de care sunt legat afectiv destul de puternic, însă la care nu mă pricep deloc, comisia include doar două persoane, ambele de aceeaşi universitate. E adevărat că sunt practic doar două universități care activează în acest domeniu, însă acest lucru nu schimbă senzaţia că UPG devine și arbitru și jucător. De aici nevoia de a avea și evaluare externă…

În alte cazuri, comisiile sunt întocmite doar de membri din universitățile mari. Este exemplul sociologiei (3 membri de la UB, câte unul de la UAIC și UBB). Oare să nu fi fost alte cadre universitare, cu cartea de muncă în universități din afara celor trei centre, măcar 75% la fel de prestigios ca membrii comisiei și care să fi acceptat să devină evaluator?

Exemplul sociologiei nu este însă unul izolat, ci pare tipic pentru comisiile de ştiinţe sociale, precum și de ştiinţele naturii, unde 3-4 universităţii furnizează mai toţi evaluatorii. Mai mult, adesea o singură facultate/catedră are majoritatea absolută în comisie. Oare cum ar putea evalua eficient o astfel de comisie universitatea din care provin majoritatea membrilor? Indiferent de cât de oneşti ar fi aceştia, nu cred că ar putea evita subiectivitatea. Iar a se retrage și a lăsa pe ceilalţi membri să evalueze, ar pune presiune pe aceştia, gândindu-se la cum ceilalţi, majoritari, vor evalua propria lor universitate…

Open source?

Pornind de la o postare a lui Alexandru Danu despre open source, am început să pun pe hârtie câteva lucruri despre legătura dintre progresul tehnologic şi software-ul negratuit.

Eu cred că:

(1) fiecare folosește ce i se potrivește
(2) costul software-ului în clipa de față este exagerat de mare


Pe de altă parte însă:

(a) producătorii de open source trebuie să trăiască din ceva. Nevoia de a avea surse de venit îi face să petreacă mai puțin timp producând software decât cei care o fac pe bani. Cu alte cuvinte majoritatea fie se apucă de altceva, fie se angajează la producători de software pe bani, fie se ocupă de programat doar în timpul liber. Prin urmare producătorii de open source în medie, au mai puțină experiență decât cei de programe negratuite.

(b) dezvoltarea tehnologică a hardware-ului depinde de capacitatea producătorilor de a investi în cercetare. Asta depinde de vânzarea produselor existente. Acestea nu s-ar vinde în ritm ridicat dacă nu ar exista mereu cerere pentru produse mai puternice, cerere creată de software care este capabil să utilizeze sisteme mai puternice.

(c) În general, editarea și procesarea de text, navigarea pe internet, şi chiar editarea de grafice, nu sunt activităţi care să consume multe resurse. Prin urmare a compara doar performanţele OpenOffice cu Microsoft Office sau ale GIMP cu Photoshop s-ar putea să nu reprezinte o probă relevantă. (BTW, OpenOffice mi se pare mult mai slab ca MicrosoftOffice, nereuşind din păcate să constituie o concurenţă reală). Altfel, din ce am văzut şi testat, programele pe bani sunt superioare ca viteză, interfaţă grafică şi uşurinţă în utilizare celor gratuite.

Argumentul meu este că în clipa de faţă, soluţiile software pe bani sunt superioare celor gratuite. În plus, ele sunt cele care trag după ele şi alte industrii, cum ar fi, în primul rând cea a producătorilor de hardware.

Evident însă, dacă aş ştii că un utilizator foloseşte calculatorul doar pentru a naviga pe Internet, a edita poze din când în când, a scrie ocazional un text, a vedea un film sau a asculta muzică, i-aş recomanda să nu arunce bani pe fereastră cumpărând software. Altfel, pentru orice utilizare profesională, cred că a cumpăra software constituie prima alternativă care trebuie luată în seamă, punând în balanţă costurile şi amortizarea acestora prin viteză superioară sau prin sarcinile suplimentare ce pot fi realizate.

Poveste şcolară

Aflu următoarea poveste, a cărei autenticitate nu am motive să o pun la îndoială: fiul, elev în clasa a VI-a, lua note mici la muzică. Notele contează dat fiind că media contează la admiterea la liceu. Profesorul de muzică ştie.

Mama elevului merge la şcoală. Profesorul de muzică ii spune că elevul nu are talent. Fiul studiază de şapte ani un instrument muzical, chiar aşa slab să fie el la muzică?? Mama îi spune acest lucru profesorului. Profesorul întreabă cu ce se ocupă mama. Mama spune că este stomatolog. Profesorul priveşte către „cadoul” pe care urmează să îl primească. Spune: „Şi abia acum veniţi la mine?”.

Oare legea nouă a educaţiei, dacă vom avea o lege nouă, va spune în continuare că notele din gimnaziu contează la admiterea în liceu???