Days of Future Past

Bucureşti, 11 aprilie 2011, ora 12, la 500 de metri de Palatul Cotroceni, sediul Preşedinţiei.

O căruţă se plimbă pe drumuri. Cei doi copii arată repetat degetul din mijloc şoferilor ce încearcă depăşiri. Adulţii se amuză. Se opresc în apropierea unei şcoli. Când mă văd fotografiind cu telefonul mobil încep să mă înjure. În jurul căruţei zburdă câinii vagabonzi.

Cine a zis că am renunţat la România tradiţională??

File de poveste (I): La Bloc

E dimineaţă devreme, mult prea devreme, dar nu ai ce să faci: majoritatea populaţiei încă mai are reflexul aratului în zori, ca să prinzi primele raze de soare. Şcolile încep şi ele programul la ora opt. Te scoli cu greu, scoli cu chiu cu vai copilul, îl echipezi de şcoală.

Ieşi pe uşa blocului. E o zi frumoasă. Soarele sclipeşte zâmbitor, câteva păsărele ciripesc, noxele nu au atins încă nivelul maxim, iar rahatul proaspăt de câine tronează pe trotuar. Copilul nu te mai întreabă de ce oamenii de aici nu au cu ei punga aia neagră prin care strâng urmele propriilor animale de casă. Te priveşte cu reproş și îi citeşti în privire cea de-a doua întrebare, deja învechită și ea: „când plecăm de aici?”.

Urci în maşină și pleci către şcoală. Ai noroc, nu e trafic mare. Eşti claxonat violent pentru că ai tupeul să dai prioritate la pietoni. Vii de pe o stradă lăturalnică, nu ai cum intra în trafic. Cel din spate, o maşină verde, claxonează. În fine, reușești să intri pe strada principală. Eşti al cincilea la semafor. Se face verde. Cel din spatele tău, un jeep negru, claxonează până când coloana se pune în mişcare.

Copilul îţi spune că au trecut la programul de vară: aveau ore de 40 de minte și pauze de10 minute, că Primăria se gândise să economisească câte o oră de curent electric pe zi. Acum, că e ziua mai lungă, au ore de 45 şi pauze de 15. O dată pe lună e consiliu profesoral şi orele se scurtează cu câteva zeci de minute. La urma urmei cui îi trebuie mai mult?

Revii către casă. Pe strada pe care locuieşti e trafic, că aşa e dimineaţa. Un taximetrist blochează accesul către locul tău de parcare plătit. Nu e staţie de taxiuri acolo, dar i se pare lui, şi altor 30 de colegi, că acolo e vadul mai bun. Mai bun decât în parcarea dintre blocuri. La urma urmei nu blochează decât jumătate de sens de mers, din cele două înguste de pe o stradă aglomerată. Doar trebuie şi el să trăiască!

Faci semn din faruri. Nimic. Claxonezi uşor. La urma urmei e dimineaţa, 8 și 5, poate unii îşi permit luxul de a dormi. Sunt studiile care spun că ar trebui să dormi până pe la 8:30. Claxonezi din nou, ce dacă unii dorm, taximetristul e neclintit. Ai blocat strada, aşa că încep să claxoneze și cei din spate. Taximetristul lasă hârtia murdară pe care nota ceva și se dă milimetric în spate. Îi citeşti pe buze o înjurătură. Parchezi după ce eviţi cu chiu cu vai să nu te freci de taximetru. Cu siguranţă are RCA la EuroIns sau la cine-ştie-ce-altă companie de asigurări despre care ai auzit că nu plăteşte daunele.

Cobori din maşină. Un câine îţi stropeşte din belşug roata. Stăpânul patrupedului se amuză copios.

E dimineaţă, a început o nouă zi în Bucureşti, capitala minunată a unei ţări cu oameni ca-n poveşti.

Alocaţia pentru copii - primire în cont (pe card)

M-am străduit câteva zile să aflu care sunt băncile la care poţi primi alocaţia pentru copii în cont, dacă eşti din Bucureşti. Cum nu am găsit deloc online lista cu pricina, postez aici lista primită azi prin e-mail de la APSMB:

Banca Comerciala Romana 

Procredit

Transilvania 

Romexterra

Banca Romana de Dezvoltare 

Alpha Bank

Piraeus Bank 

Raiffeisen Bank

CR Firentze Bank 

Volksbank

Unicredit Tiriac 

Carpatica

CEC 

Bank Intesa Sanpaolo Bank

Romanian International Bank 

Ate Bank

ING Bank

Am mai aflat în plus că:

"Pentru primirea prestatiilor sociale in cont aveti nevoie de copii dupa certificatul de nastere al copiilor si cartea de identitate a reprezentantului legal. Extrasul bancar in original de la una din bancile cu care avem conventie pe numele titularului de alocatie."

Dacă mai apar şi alte detalii o să postez aici, dat fiind că site-ul agenţiei care se ocupă cu aşa ceva - www.bucuresti.prestatiisociale.ro, nu e tocmai ofertant în furnizarea de informaţii practice.

Patinaj pozitiv

Postul acesta nu are de a face cu faptul că vineri am cunoscut primele căzături la patinaj de care îmi amintesc. Mai exact mai căzusem o dată, anul trecut, dar atunci mă dărâmase Irina care se agăţase cu ardoare de pantalonii mei.

Prima oară când am patinat în Bucureşti a fost prin 2004 sau 2005. Tocmai se deschise patinoarul în aer liber de a Moghioroş. Ne-am cumpărat patine, și Mălina și Irina şi eu, și am mers la patinat. Acolo am avut o mare surpriză: patinam mai bine decât mai toţi cei de pe patinoar.

Nu mai patinasem de 10-12 ani. Prima oară se întâmplase în Ploieşti. Cred că era prin 1989. Ştiam să merg pe patine cu rotile, din cele cu patru roţi, două în faţă, două în spate. Îmi cumpărase tata unele de la Moscova, în 1979 și le folosisem ani în şir. Probabil mai sunt funcţionale și azi. Eram în liceu când prietenii m-au dus la patinoar. Cred că chiuleam de la o practică industrială, din cele care durau câte o săptămână întreagă, în care stăteai în principiu în fabrică, la Flacăra și te uitai cum muncitorii chiuleau la rândul lor. Sorin m-a învăţat cum să pun o monedă de 5 lei în buletin când închiriez patinele și voi primi o pereche în stare mai bună. Am intrat pe patinoar și nu am căzut niciodată, fără a fi însă niciodată cine ştie ce mare patinator, ba chiar dimpotrivă. Asta se petrecea pe Patinoarul Olimpia, în Ploieşti.

Pe patinoarul de la Moghioroş, mulţi ani mai târziu, am descoperit cu stupoare că, în ciuda neîndemânării mele evidente, eram un soi de „mare meşter” printre ceilalţi patinatori. Se simţea că în zona respectivă nu existase un patinoar...

Între timp, în Bucureşti au apărut numeroase alte arene de gheaţă. Le ştiu pe cele de la Liberty (mai mică) și de la AFI (decentă ca mărime). De la an la an am remarcat schimbarea: cum nu m-am prea preocupat să progresez, sunt mulţi cei care patinează acum mult mai bine decât mine. Deja se simte o schimbare remarcabilă. În plus, găseşti adesea pe patinoar oameni la peste 50-60 de ani, care se mişcă fără dificultăți pe gheaţă. Iar puştii de 5-6 ani sunt frecvent extrem de îndemânatici.

La Liberty, e o antrenare al cărei nume nu îl ştiu, pricepută foc cu începătorii (am văzut-o o singură dată la lucru, dar m-a surprins plăcut cum lucrează). La AFI, vineri, când am căzut (chiar de două ori, pentru că, nu-i aşa, non c'è uno senza due :), calitatea gheții era remarcabilă. Mai mult de cât atât, în iarna aceasta, la AFI, muzica a devenit una potrivită pentru patinaj, atât ca selecţie, cât și ca nivel al decibelilor (poţi să te auzi cu cel lângă care patinezi).

Pentru mine, cel mai tare patinoar va rămâne oricum Olimpia, patinoarul în aer liber din Ploieşti. Dar asta nu mă împiedică să remarc evoluţia pozitivă a ceea ce se petrece în Bucureşti și să mă bucur că mall-urile au adus (şi) locuri unde poţi face un pic de mişcare. Şi unde am decis să încep să învăţ să patinez şi eu ceva mai bine...

Mica ciupeală

"NU vreau chestii din astea corecte ştiinţific, nouă ne trebuie lucruri utile!",

îmi spuse un partener, explicându-mi că eu sunt puţin cam deficitar la capitolul competenţă spre deosebire de domnia sa.

La urma urmei, oricine are dreptul de a prefera o casă care să se dărâme la cutremur sau în care să curgă apa când plouă, în locul uneia construite "ştiinţific". E mult mai util să pui un turnuleţ sau o spoială care să ia ochii.

Mai neplăcut ar putea fi când alegi să faci asta pe bani publici. La urma urmei însă ce mai contează faptul că ăia sunt bani furnizaţi de contribuabili dacă tu faci parte din inviolabila şi sfânta "societate civilă".

Ce caut eu aici? O trilogie a frustrărilor proprii (profesional-relaţionale)

1.
La o aniversare, văd un individ oarecare, pe care îl cunosc. Îl salut, spunându-i că nu observasem că era prezent. Îmi răspunde în loc de salut cu ceva de genul: „am auzit că îmi suni redactorii să plece de la revistă”. Rămân uimit.

Fusesem plecat trei săptămâni din ţară, și revenisem de 3 zile. Vorbea despre un jurnal academic în viaţa căruia m-am implicat de mai multe ori în ultimii 10 ani, ocupând varii poziţii în redacţie. Plecasem de acolo după ce venise ca și co-redactor şef, sosire pe care de altfel o sprijinisem, ca și soluţie de compromis ce permitea continuitatea revistei. El începuse însă de la început cu varii insinuări despre presupusa mea afinitate cu „vechea echipă”. De atunci mă retrăsesem şi ignorasem voit orice se petrecea cu jurnalul respectiv, aflat în mijlocul unui conflict de interese, tocmai pentru a evita ca reticenţele unuia sau altuia legate de persoana mea să afecteze în vreun fel viaţa revistei.

În fine, pot pricepe frustrările individului de care aminteam la început, aflat în mijlocul unui conflict cu care se descurcă cu dificultate, dar nu îi pot accepta sub nici o formă bădărănia cu care mi-a răspuns la salut.

2.
Alt context, o altă întâmplare, acelaşi timp de abordare: În urmă cu ceva timp, am reacţionat pe o listă de discuţii publică, din interiorul comunităţii academice căreia îi aparţin. Reacţia mea era consecinţa intervenţiei unui sociolog român și aducea argumente opuse opiniei acestuia. Părea a fi o dezbatere academică obişnuită, derulată în spaţiul public respectiv. Ca reacţie primesc un mesaj privat de la interlocutorul cu pricina, în care îmi spune clar că am o astfel de poziţie deoarece „amicii mei” ar avea ceva împotriva lui și a organizaţiei de care aparţine. După câteva zile mă dumiresc: se referea probabil la o persoană cu care nu mai interacţionam deloc de doi ani.

Oricum, nu am priceput ce treabă avea presupusa poziţie a unor presupuşi prieteni ai mei cu argumentaţia mea? Să fi fost vorba tot de frustrări? De nerealizări personale ale interlocutorului respectiv?

3.
Altă întâmplare, alt context: Coordonez tehnic o cercetare dintr-un cap în altul. Lucrez direct cu nişte oameni. Îmi pun în mai multe rânduri obrazul la bătaie.

Alte câteva persoane sunt implicate în administrarea proiectului. Ne sunt colegi, dar în proiect se ocupă mai mult de partea de management. Proiectul este întârziat din cauza lor. Ajungem să facem și părţi din cele ce le-ar reveni. O parte din cele pe care ar trebui să le rezolve sunt rezolvate mediocru. Aflăm de pe site-ul proiectului că mai avem câţiva inşi care ne coordonează, dar pe care nu îi vedem la faţă.

Ducem proiectul la capăt, lucrăm la raportul final. Convenisem la un moment dat că vom avea și un seminar final. La un moment dat primim un mesaj din partea |managementului|: „facem seminar, cine vrea să prezinte să anunţe”. Evident, nu anunţ nimic nu am de gând să particip. Oare nu era cazul să fim întrebaţi, măcar de politeţe, dacă avem vreo idee despre ce ar trebui făcut la seminarul cu pricina?

Avem în cele din urmă o discuţie cu cei din management. Le spunem cele de mai sus. Le spunem că fecare, ân parte, este o chestie măruntă, dar împreună devin un tot al naibii de consistent. Nu pricep mare lucru. Colegul meu le zice și ceva de bani. Abia aici apare o reacţie: „dar pe voi v-am plătit cel mai mult!”. Îmi amintesc de replici similare venite în timp de la inşi cu care am lucrat și care considerau că dacă eu câştig X și ei trebuie să primească X, indiferent de munca depusă sau de calitatea acesteia, fie pentru că sunt mai bătrâni, fie pentru că au nevoie de nu-ştiu-ce, fie aşa, din principiu. Capitalism curat!





Concluzie?
Cele de mai sus sunt doar câteva exemple relativ recente ce mi-au venit în minte azi. De regulă, când mai mulţi inşi îţi spun că eşti nebun, sau beat, e cazul să te cauţi. Asta ar fi prima opţiune pe care o investighez: e ceva în neregulă cu mine.

Dar dacă, de fapt, e ceva în neregulă cu mediul în care evoluez? Aceasta să fie lumea în care îmi doresc să mă aflu?