Olimpiada ... mogulilor :)

Cei care nu au aflat ce sunt MOGULII şi cu ce se ocupă ei, se pot documenta aici sau aici.

Propun sa facem o petiţie de comasare a Ministerului Sportului cu cel al Turismului, prin absorţia primului de către cel din urmă. Apoi, cu Elena Udrea în frunte, vom câştiga medalii multe la olimpiada de iarnă, iar primăriile de sector o să aibă o justificare clară pentru menţinerea maldărelor de zăpadă printre blocuri, pe străzi, în urma plugurilor: ele permit populaţiei să se antreneze pentru olimpiada de iarnă.


PS. Dâmburile de zăpadă din imagine se numesc moguli, iar schiatul pe deasupra lor este sport olimpic. Cum ar fost să se cheme "Dâmb skiing"? :)

Un popor responsabil

Pe unul l-au doborât serviciile secrete.

Altul a descoperit că sunt 324 de inşi care nu îl lasă să lucreze pentru bobor.

Pe altul l-a pîrjolit flacăra movulie.




O fi vreunul printre noi care să fie în stare să îşi asume propriile erori??????

Cărţi despre anii 1980 şi 1990

Am citit în ultima vreme un pic de literatură românească contemporană. Cum o parte din ceea ce am citit aduce în prim plan cam aceleaşi decade, cred că merită să pun laolaltă câteva gânduri despre unele din aceste romane. Am dat şi note de la 0 la 10, cu precizarea că dau greu note peste 8 şi că, evident, acestea reflectă exclusiv gustul meu în materie de cărţi.

În O limbă comună (Polirom, 2004), formatul ales Sorin Stoica mi-a amintit de … Emil Cioran. Similitudinea este doar de formă şi doar vagă, dar mie asta mi-a venit în minte citind cartea. Ca şi Cioran, Stoica foloseşte fiecare capitol pentru a-şi expune gândurile despre câte un lucru din viaţă. Se opreşte însă doar asupra aspectelor vieţii de zi cu zi, fiind mai puţin preocupat de scopurile majore ale vieţii. În plus, Sorin Stoica nu caută să producă filozofie, ci un roman închegat, cu acţiune şi personaje.

Romanul este conceput ca o serie de istorioare, legate însă între ele de tenta autobiografică, de personajele ce revin de la un capitol la altul. Depănarea povestioarelor despre viaţa cotidiană permite autorului o suită de satire la adresa societăţii româneşti a anilor 1980 şi 1990, cu accent pe ultimii. Între ţintele lui Sorin Stoica sunt societatea în ansamblu, Băneşti-ul natal, viaţa ca pacient la spital, ca bucureştean locuind în gazdă, la bloc, ca student la Jurnalism, ca ziarist, ca scriitor, ca băutor etc. Firul roşu al cărţii este persoana povestitorului, dar mai ales limbajul non-academic folosit. De altfel aceasta este satira fundamentală: cea a ascunderii în spatele limbajului, ca în povestea cu gunoiul şi cu preşul.

Altfel însă, motivul cărţii mi s-a părut a fi repetat obsesiv, obositor de mult. Pentru gustul meu, poveştile sunt, în ansamblul lor, prea statice. (Evaluarea mea: 5 din 10).

Claudia Golea, filolog, rememorează în French Coca-Cola (Polirom, 2006) secvenţe din „Epoca de Aur”. Perspectiva nu este însă una obişnuită. Tatăl autoarei a lucrat în ambasadele României din Republica Centrafricană şi de la Paris. Amintirile Claudiei Golea vin din perioada respectivă. Cu precădere cele din Bangui, pe când avea doar câţiva ani sunt savuroase. Probabil ele sunt de fapt modificate de trecerea vremii, şi completate cu elemente repovestite de părinţi şi cunoscuţi în momente ulterioare, dar chiar şi aşa, autenticitatea este neschimbată, iar poveştile sunt interesante.

Scriitura este suplă, cu fraze simple, fără înflorituri, cu o derulare captivantă. Istoria anilor 1970 este pentru Claudia Golea cea a ambasadelor amintite. A doua parte a anilor 1980 aduce cu sine şocul revenirii în România, şi trimite rapid într-o epocă pe care adolescenţii de astăzi şi-o imaginează cu dificultate. Partea finală, cea postdecembristă, sună mai mult ca o justificare, dar rămâne interesantă. Pe ansamblu este o carte care se citeşte pe nerăsuflate. (Evaluare: 7/10).

Dan Lungu, sociolog ieşean, propune în Raiul Găinilor (Polirom, 2004), o frescă ce aminteşte de proiectul mamut al lui Radu Tudoran, dedicat sfârşitului de mileniu. Asemănarea se opreşte însă aici. Cartea este mai puţin ambiţioasă de atât, dincolo de experimentarea unui format similar, dar de dimensiuni mult reduse, nu sunt multe alte elemente comune. Dan Lungu se rezumă la a spune povestea anilor 1980-1990, aşa cum ar fi putut fi ea pe o Stradă a Salcâmilor din marginea oraşului. Povestea cred că are potenţial de a fi interesantă ca documentar peste 20-30 de ani. Eu m-am oprit insa pe la jumătate, nefiind foarte atras de ea. (Evaluare: 3/10).

Şi Norman Manea (Întoarcerea huliganului, Polirom, 2003) propune o carte autobiografică (da, aşa s-au nimerit mai toate sunt autobiografice, mai toate se ocupă de anii 1980-1990). E vorba mai ales de anii comunismului, dar şi anii 1990, aşa cum s-au văzut ei de un scriitor român emigrat în America. La Manea trimiterile merg şi mai mult în trecut, istoria personală având nevoie de precizarea unor surse încă dinainte de război. Evreu, emigrat la sfârşitul anilor 1980 în SUA, prin Germania şi Franţa, Manea propune o altă perspectivă asupra evenimentelor din România cea a emigrantului sceptic. Mie cartea însă nu mi-a plăcut, nu am citit prea mult din ea. Stilul greoi este cel care m-a îndepărtat în primul rând, deşi era genul de roman care de regulă mă prinde. (Evaluare: 1/10).

Richard Wagner este un scriitor german, emigrat din România natală la sfârşitul anilor 1980, după o scurtă disidenţă. Etnic şvab şi scriind în germană, Wagner aparţine prin tematică mai degrabă spaţiului literaturii române. Miss Bucureşti (Rao, 2009) este o ficţiune (cu elemente ce par autobiografice, plasate ]n istoria personală a mai multor personaje!) despre anii 1970-1980, văzuţi prin prisma perioadei postdecembriste, şi completată de întâmplări din anii 1990. Tema centrală este explicarea motivelor securiştilor ca indivizi cu trăiri proprii, ca oameni normali mânaţi de dorinţe, nevoi, fapte lumeşti, altfel decât imaginea simplificatoare cu care operează de regulă ditiramba publică. Expunerea este interesantă, iar stilul de policier este folosit cu îndemânare de autor. Inedită este şi traducerea colectivă, realizată ca temă de seminar de către 25 de studenţi braşoveni, în decursul a 6-7 ani. Calitatea pare a fi rezonabilă (o umbreşte doar introducere stângace, conţinând şi un dezacord în cele câteva paragrafe!). (Evaluare: 9/10) (PS. Richard Wagner este soţul Herthei Müller).

(Dat fiind subiectul încă sensibil al cărţii lui Richard Wagner, trebuie să fac o notă: Evident, descrierea securiştilor ca oameni nu presupune justificarea existenţei Securităţii sau ale faptelor membrilor acesteia, ci doar contribuie la înţelegerea mecanismelor care au stat în spatele acestora)

Despre ceilalți

Aţi observat cât de mulţi oameni proşti, corupţi sau rău intenţionaţi sunt în jurul nostru? Politicienii, ziariştii, bugetarii, funcţionarii de la poştă, cei de la RENEL, cei care mânăresc sondaje, cei care pun asfalt, cei care fac programa didactica, cei care conduc fără să aibă grijă de ceilalţi, cei care …

Cred că dacă îi pui cap la cap rezultă că toţi sunt proşti. Toţi în afară de cei de faţă, desigur.

Asta îmi aminteşte de Eminescu – geniul neînţeles. Păi dacă era aşa de genial, cum de nu s-a gândit la o cale de a-i face pe ceilalţi să îl urmeze, să îl înţeleagă?

Şi uitându-mă acum la cel ce citeşte aceste rânduri, singurul sau unul dintre puţinii incoruptibili, mă întreb ce rost are să blamezi societatea? La urma urmei tu eşti singurul normal, restul nu merită să te gândeşti la ei, să îi bagi în seamă, să îi întrebi ce părere au. Ei ar trebui să execute necondiţionat ordinele tale.

Țara afișelor

Imaginea de mai jos înfăţişează o casă oarecare din cartierul Primăverii, din Bucureşti, la începutul lui noiembrie 2009. O casă îngrijită, cu faţada bine întreţinută … şi cu un afiş lipit în colţul din dreapta jos al imaginii.



Afişul e unul obişnuit pentru vremurile noastre. Îl poţi întâlni pe orice casă, pe uşa oricărui bloc. Face parte din obiceiul locului. De astă dată e vorba de cei de la Gaze, dar putea fi la fel de bine vorba de Lumină, Apă Caldă, Apă Rece sau cine mai ştie care furnizor de servicii.



Oare cine o plăti timpul celor care trebuie apoi să dezlipească afişele şi să repare stricăciunea adusă faţadei? Oare or fi mulţi care să îşi pus întrebarea dacă acest mod de a face anunţuri este civilizat? Oare s-or fi gândit mulţi că o fi vorba de o manifestare a puterii („eu controlez gazele, aşa că pun afiş când şi unde vreau eu, voi fiţi fericiţi că vă anunţ!”)?

Education gap?

The Independent din 29 decembrie 2009 deschide ediţia cu o discuţie despre recenta decizie a Ministerului Educaţiei de la Londra de a cere grădiniţelor să pună la mai multă treabă băieţii.

Este o chestiune destul de cunoscută că, în ziua de azi, în întreaga Europă (da, şi în România), fetele sunt (mult) mai performante şcolar decât băieţii. Acest lucru se vede în testele şcolare la sfârşitul clasei I, la clasa a IV, la a VIII-a şi tot aşa până la accesul net superior al sexului slab la studii universitare.

(la noi fetele au depăşit băieţii ca pondere în numărul de studenţi începând cu generaţiile născute la începutul anilor 1970, de atunci încoace distanţa dintre fete şi băieţi adâncindu-se mereu)

De fapt, distanţa dintre fete şi băieţi se măreşte, în defavoarea băieţilor, nu doar cu fiecare generaţie, ci şi în interiorul aceleiaşi generaţii, odată cu scurgerea timpului, odată cu trecerea pe un nivel de şcolarizare superior.

De aceea britanicii se arată atât de preocupaţi de problemă, şi caută să o rezolve la vârste mici. De aceea unul dintre principalele cotidiene din insulă se ocupă de subiect pe primele trei pagini (incluzând coperta).

Este că nu prea aţi auzit de aşa ceva pe la noi?

Este că nu vă imaginaţi un ziar românesc dedicând trei pagini unui astfel de subiect? Este că nu vă imaginaţi ca în primele trei pagini ale ziarului să nu fie vorba de crime, violuri, şantaje, scandaluri, imprecaţii, ştiri neverificabile, „pe surse”?

Vedeţi, de aia ai lor nu sunt ca ai noştri. Vorbesc evident de elevi şi de performanţa lor la testele internaţionale.

Şi prin minte mi se perindă, într-o ordine nealeatorie, turci, pistoale, saci, peteci, aşchii, trunchiuri…

Finanţarea cercetării

La sfârşitul anului trecut, oarecum neaşteptat, CNCSIS a anunţat o nouă competiţie pentru finanţarea de granturi de cercetare.

Este interesant cine poate aplica, ca şef de echipă, la principalul tip de proiecte. Sunt trei condiţii, care nu sunt listate ca atare, dar sunt incluse pe la diferite puncte ale prezentării programului:

1. să nu aibă alt proiect în derulare;
2. să fi terminat doctoratul de cel puţin 8 ani;
3. să aibă prestigiu.

Primul punct este unul firesc în vremuri de criză. Îl susţin fără rezerve. Cum eu am deja proiect în derulare, asta mă face să pot discuta mai lejer despre celelalte două puncte.

Condiţia 3 e de fapt una orientativă. În text se spune ca evaluarea se face în funcţie de prestigiul internaţional și prin numărul de publicaţii ISI sau echivalent, fără a impune o limită minimă. La fel sunt evaluaţi şi membrii echipei. Condiţia mi se pare mult prea lejeră. Măcar dacă se impunea să aibă un articol ISI cu factor de impact peste media sau măcar jumătatea mediei din domeniul respectiv. Cunoscând şi practica evaluatorilor, condiţia trei face ca să aibă acces ca director de grant oricine a publicat într-o revistă românească listată de ISI, dar neluată în considerare la calcularea factorilor de impact (adică o revistă care nu are încă un prestigiu academic recunoscut internaţional).

Condiţia 2 mi se pare ridicolă. Ea este justificată de nevoia de a avea experienţă. Experienţa cred însă că este dovedită de calităţile de team management (luate de asemenea în calcul în evaluare), de prestigiul internaţional (la care se referă în principiu condiţia 3).

Dacă mă uit la sociologie, nu îmi vine în minte aproape nimeni care să îndeplinească şi condiţia 1 şi condiţia 2 și care să aibă un minim prestigiu internaţional. Aceasta creează calea către acordarea de granturi la fel ca până acum.

În plus, ţinând cont şi de structura celorlalte tipuri de grant, unde nu ai acces decât dacă ai sub 35 de ani, dacă s-ar impune o condiţie 3 mai puternică, ar însemna practic imposibilitatea de a aplica ca director de grant dacă ai între 35 şi 45 de ani. Prin urmare, nu rămâne decât să acordăm bani pentru cercetare celor care nu reuşesc să publice mai nimic în fluxurile internaţionale, dar au măcar 8 ani de când şi-au încheiat doctoratul.