De la o vreme ezit să citesc cărţi ale jurnaliștilor români. Aproape toate au parte de o critică laudativă, de o promovare intensă. Multe sunt şi traduse în limbi străine. Îmi place argumentul acesta: „cartea e tradusă în şase limbi”. Nu e aproape niciodată însoţit de amintirea numărului de exemplare vândute sau a tirajului… În fine, adesea am dezamăgirea de a descoperi că multe dintre volumele astfel promovate sunt simple încercări stinghere de a scrie.

În cazul Adinei Rosetti mai aveam cel puţin un motiv de a ezita: colaborasem în trecut, în mod plăcut, şi nu îmi doream o dezamăgire. Se mai adăugau şi câteva articole interesante pe care i le citisem, unele postări de pe un blog vremelnic…

În fine, mi-am luat inima în dinţi şi am citit Deadline. Cartea avea premize proaste: autorul este jurnalist, iar volumul are un marketing destul de bine gândit. Dincolo de toate acestea însă, cartea constituie din fericire o reuşită, fiind unul dintre puţinele romane româneşti recente care mi-au plăcut (nu că aş fi citit însă prea multe).

În primul rând o să observ un fapt legat de … ambalaj: Coperta este altfel decât la cărţile ce apar îndeosebi în România. Chiar pare a transmite ceva. Iar coperta patru este nu doar haioasă, ci şi trimite direct la conţinutul cărţii (nu, nu mă refer la textul criticului, care după gustul meu este mai degrabă o înşiruire neinspirată de cuvinte, ci la felul în care este compusă coperta IV).

Cartea debutează antrenant şi continuă la fel. Ea îmbină două ştiri ce au făcut înconjurul presei româneşti: Prima este moartea şocantă, la doar 29 de ani, a Ralucăi Stroescu, o tânără ploieşteancă despre care s-a spus că a murit de epuizare (în 2007), după o carieră la Ernst & Young. A doua este descoperirea unui artist de colaje, Ioan Bârlădeanu, ce locuia până la descoperirea sa (la 60 de ani), într-o ghenă de gunoi, după o carieră ce inclusese doar meserii interesante: hamal, gropar, gunoier) şi care a ajuns să expună în varii galerii bucureştene şi internaţionale.

Adina Rosetti combină cele două istorii, între care prima furnizează pretextul principal al romanului, o poveste construită din bucăţi, ca o oglindă spartă şi reconstituită piesă cu piesă, dar nu neapărat într-o ordine logică. De aici elementul dinamic al romanului, cel care atrage şi te face să îl citeşti repede. Povestea se construieşte din perspective diferite, ca intr-o imagine 360 de pe Google Earth. Autoarea ne poartă pe Facebook, în lumea SMS-urilor, în mediul office-ului corporat, spre dilemele cumpărătorului din Mall, pe bloguri, în Pub-uri. Contrastul cu o generaţie ce şi-a atins maturitatea în comunism este fin schiţat, laolaltă cu reproducerea stereotipului bucureştean despre „provincie”.

Cartea poate fi citită ca o istorie a sfârşitului amânat al copilăriei primei generaţii socializate preponderent în post-comunism, sau, mai exact, al acelei părţi al ei care a avut şansa de a debuta pe piaţa muncii cu salarii şi în poziţii net superioare celor ocupate de generaţiile precedente şi, probabil, de noile generaţii de oriunde din lume. Un sfârşit al copilăriei împins undeva, târziu, pentru mulţi dincolo de căsătorie…

Am stat mult să mă întreb dacă nu cumva capitolul care plonjează în anii 1980 îşi avea locul în carte sau este doar un reflex al scriitorului român. (Majoritatea romanelor româneşti de după 1989 par a se simţi datoare să includă şi ceva despre perioada comunistă). Înclin să cred că partea respectivă îşi are rolul în carte, în povestea lui Ioan Bârlădeanu, deşi parcă istoria în sine nu prea ar fi avut de ce să se suprapună cu cea a Ralucăi Stroiescu.

Cele două poveşti inspirate din realitate sunt însă doar pretextul cărţii. Ele sunt prezentate destul de fidel, cu doar mici licenţe scriitoriceşti. Autoarea mută, de exemplu, oraşul natal al Ralucăi Stroiescu (în carte o cheamă altfel) din urbea X, către un oraş ce este probabil Brăila natală Adinei Rosetti. Dincolo de aceste amănunte, cartea imaginează şi propune reacţii extrem de autentice ale unor personaje diverse. Acestea se îmbină şi reconstituie puzzle-ul societăţii în imagini ce m-au surprins prin plasticitate, prin faptul că deveneau, cel puţin în mintea mea, neaşteptat de palpabile. O dovadă clară a forţei scriiturii.

Dacă ar fi să fac un reproş, acesta ar fi faptul că, deşi gândesc şi acţionează diferit, personajele îşi exprimă mereu gândurile în acelaşi mod, fără a se diferenţia prea tare din punct de vedere al limbajului folosit: fraze lungi, având toate cam aceeaşi logică, cam aceeaşi structură a argumentaţiei... Totuşi, să nu uităm că rar un scriitor reuşeşte să îşi facă personajele să îşi construiască frazele în mod diferit decât şi le construieşte el în lumea sa reală. Pe de altă parte, este posibil ca o diversitate a limbajului să fi complicat prea mult cartea, îngreunând lectura.

Repet încă o dată că, pe ansamblu, am avut plăcerea de a citi o carte interesantă, bine scrisă, reală, care pe alocuri m-a încântat şi m-a făcut să sper la următoarea.

Evaluarea mea: 9 din 10. (sau poate 9 o fi prea mare şi reacţionez emoţional, în condiţiile în care nu prea punctez peste 8…??)

0 comentarii: