Scriu postarea aceasta într-o perioadă marcată de dificultățile noului guvern de a descoperi un posibil ministru al educației care să nu fie plagiator, agramat sau cu dificultăți în mânuirea computerului. Dar postarea nu are legătură cu noul guvern, ci cu precedentul, probabil la fel de bine intenționat, dar cu competențe nedeslușite.

Iată despre ce e vorba: noua lege a educației, impusă de sus în jos fără dezbatere parlamentară, a fost prezentată mereu ca un mare pas înainte, ca un produs al experților, neîntinat de ingerințe politice. Sunt multe lucruri discutabile în legea cu pricina. Cum azi m-am izbit de unul dintre ele, prezint faptele așa cum le văd eu. Evident, opiniile de mai jos îmi aparțin, nu reprezintă tautologii sau sentințe, ci doar puncte de vedere proprii asupra faptelor prezentate.


Legea a introdus între altele instituția abilitării, ca instrument de triere a celor care doresc să capete titlul de profesor universitar. Miza obținerii titlului de profesor este mare: în primul rând salariul crește substanțial, inegalitatea din sistem fiind enormă. (adică: nu e mare diferență salarială de la lector la conf., dar de la conf. la prof. distanța pare uriașă). În al doilea rând titlul în sine vine de regulă cu dreptul de a coordona doctoranzi, care în multe ramuri ale științei, la noi, se transpune în muncă puțină, bani mulți, ceva șpăgi, multă influență societală prin absolvenții de doctorat. Îmi aduc aminte cum tata mi-a spus mereu că refuză să coordoneze doctoranzi, pentru a nu fi implicat în teze contrafăcute de lideri politici sau oameni de afaceri bogați aflați în căutare de legitimitate. Am văzut și eu, cu ochi mei, în disciplina în care activez, teze care confirmau spusele sale. Am auzit și despre un sociolog care a devenit profesor universitar publicând o carte în care plagia lucrarea de doctorat a uneia dintre colegele mele.

Până de curând, pentru a deveni prof., era nevoie să publici câteva lucrări, de o anumită calitate și - mai ales - să se găsească un post pe care să îl ocupi. Noua lege păstrează criteriile de calitate, introduce abilitarea și, aparent, separă calitatea profesională de a fi profesor de ocuparea unei poziții corespunzătoare, cu alte cuvinte, poți fi recunoscut ca profesor fără a ocupa un astfel de post. Avantajul ar fi că poți coordona doctoranzi și că, atunci când apare și un post de profesor, poți candida pentru acesta.

Abilitarea este instrumentul folosit în acest scop. Ea există în varii forme în multe țări europene, dar nu și în spațiul anglo-saxon (US, UK, Canada, Australia...). La noi, pentru abilitare ai de trecut patru hopuri:

1) să plătești o taxă de 1500 EURO;
2) să pregătești o teză de abilitare;
3) să susții teza în fața unei comisii;
4) să aștepți semnarea ordinului de abilitare de către minister (experiența cu tezele de doctorat spune că procesul poate dura și un an după ce teza a fost aprobată de comisie).

Hai să ne uităm la primele două etape:

1500 de EURO e o sumă destul de mare. Ea acoperă cheltuielile de examinare. Mărimea sa spune multe despre așteptările celor ce l-au stabilit în privința beneficiilor monetare ale noilor profesori. Altfel, este posibil ca universitatea în care activezi să achite ea cei 1500 de Euro. Acesta ar lăsa un spațiu de manevră universităților pentru a selecta  pe cei pe care doresc să îi promoveze. Cu alte cuvinte, competiția nu ar tocmai una deschisă, ci dirijată de dorința de a conserva ordinea actuală. Acest lucru ar asigura stabilitatea catedrelor și o continuitatea acestora și ar fi absolut îmbucurător într-un mediu dominat de resurse umane de înaltă calitate și unde conformiștii (yes-men) nu sunt valorizați. 

Probabil pentru a preveni însă finanțări arbitrarii din partea universităților, zilele trecute a apărut posibilitatea ca, dacă plătești taxa din buzunarul propriu (adică 1500 de Euro), în cazul unei teze reușite, după ce se încheie perioada de așteptare prevăzută la punctul 4), poți aplica la Consiliul Național al Cercetării Științifice, pentru a primi un premiu de 10000 de lei. Dacă aplicația pentru bani este aprobată primești premiul respectiv în măsura în care CNCS va avea de fapt bani (experiența ultimilor 15 ani spune că de la cercetare se taie în mod sistematic fonduri, indiferent de cum merge economia, așa că CNCS nu are niciodată cum să știe dacă are sau nu cum să își onoreze contractele/promisiunile). Oricum ar fi, durata mare între momentul avansării celor 1500 de Euro din buzunarul propriu și recepționarea premiului, minimizează efectul acestuia.

Mai interesantă este însă situația tezei. În opinia mea structura acesteia încurajează autoplagiatul. Mai întâi ai de scris între 150.000 și 300.000 de caractere în care să descrii cu ce ai contribuit până în prezent la cunoașterea științifică. dacă era vorba de o descriere de 3-4 pagini, era absolut în regulă. Așa însă, trebuie să produci un text de 50 de pagini, pe care nu o să ai niciodată ocazia de a-l folosi din motivul simplu că nu aduce nimic nou. Nimeni, nici un jurnal care se respectă, nici o editură serioasă, nu va publica un text care face rezumatul a nu-știu-câte-alte texte pe acre deja le-ai publicat. Toate vor întreba: ce aduci nou aici? Ce e original? Prin urmare, ai un stimulent puternic de a da copy-paste din articolele și cărțile deja publicate. Acest lucru are un nume simplu: plagiat. Nu ar fi mai corect să lași candidatul să listeze publicațiile ,i să descrie în 4-5 pagini (15-25.000 de caractere) care e ideea din spatele lor, ce le unește pe toate, cum crede el că a contribuit la cunoaștere? La urma urmei, textele pe care deja le-a scris și publicat sunt disponibile pentru comisie. 

Metodologia cu pricina este inclusă în Ghidul de abilitare. Acesta are o motivație din care reproduc mai jos câteva fraze, subliniind acea parte care mi se pare mie că pune în evidență discrepanța dintre declarații și fapte:
"Teza de abilitare se bazează pe rezultatele ştiinţifice publicate/brevetate [...], făcând trimitere la respectivele publicaţii, brevete sau realizări [...]. Acestea se prezintă succint în scopul indicării evoluţiei şi dezvoltării carierei academice, ştiinţifice şi profesionale,  [...]"

Partea a doua a tezei de abilitare include planul de viitor: în ce direcții vrea candidatul să se dezvolte. Aici e zona în care devii cu adevărat original, iar a scrie textul cu pricina este o activitate ce îți va folosi. Textul cu pricina poate fi rafinat în publicațiile pe care le planifici pentru perioada următoare. Cu alte cuvinte aceasta este partea importantă a tezei, cea care are legătură cu ce faci în prezent și care schițează planul de lungă durată. Dacă mă uit însă la raportul între spațiul alocat trecutului și cel rezervat viitorului, numărul de caractere rezervat celui din urmă este mai degrabă meschin.  Un singur comentariu îmi vine în minte:  teza de abilitare premiază trecutul, fiind mai puțin interesată de viitor. Fără îndoială, performanța trecută constituie o garanție a unui potențial viitor, dar raportul dintre cele două sugerează că, după ce devii prof, poți la fel de bine să te oprești din a genera cunoaștere :(

Pe mine unul, toată această poveste, cu mulți bani pe care îi plătești pentru a fi încurajat să plagiezi, m-a lăsat cu multe semne de întrebare privind bunele intenții ale legiuitorului sau conexiunea dintre acestea și transpunerea lor în practică. Va fi interesant de urmărit care vor fi efectele pe termen mediu și lung ale aplicării metodologiei actuale.

7 comentarii:

Gabriel Istrate spunea...

Nu obligatoriu ... in general (cel putin in stiintele tari) se accepta (din punctul de vedere al copyright-ului) utilizarea rezultatelor din articolele proprii in carti, cu mentionarea sursei.

Am vazut asta si prin sociologie (cu precizarea ca nu sunt din domeniu, deci nu stiu cat de frecvent este).

Prin urmare: daca in teza de abilitare se precizeaza:

"Capitolul x e bazat pe lucrarea y", etc.

ar fi, cred, OK, nu e autoplagiat.

Plus ca teza nu trebuie, din cate am inteles eu, sa produca cunostinte noi, nici nu are caracter de "publicatie", ci isi propune sa inventarieze traiectoria profesionala a candidatului.

In fond aceeasi obiectie se poate aduce unei teze de doctorat, atunci cand se suprapune in parte cu articole publicate.

Numai bine.

Bogdan Voicu spunea...

Preluarea de articole deja publicate și inserarea lor în cărți, pe post de capitole, este într-adevăr o practică acceptată. Nu e plagiat ci publicarea de două ori a aceluiași lucru. Pot apărea și modificări față de forma inițială, așa cum se întâmplă, spre exemplu, la apariția ediției a doua, a treia etc. ale unei cărți.

Fiecare din capitolele de carte respective reproduce câte un singur alt produs.

A lua însă bucăți de articol, carte sau capitol de carte și a le juxtapune într-un produs nou, constituie autoplagiat, cred. Or asta ar trebui făcut în teză, după cum zice „Ghidul de abilitare”. Să prezinţi nu un articol, sau o carte, ci toate produsele tale, arătând cu ce ai contribuit la cunoaştere.

Dacă teza e o inventariere a traiectoriei profesionale, ce rost are să consiste în zeci de pagini?? Nu e mai simplu să indici contribuțiile esențiale în 5-10 pagini și să le exemplifici indicând textele unde sunt publicate și validate prin procesul de peer-reviewing? Altfel e un timp pierdut inutil rescriind ceea ce ai mai scris, folosind (multe) alte cuvinte, şi fără a avea posibilitatea de a valorifica textul într-un produs cu adevărat util societăţii… De aici tentaţia autoplagiatului, încurajat practic prin legea de care vorbim...

Anonim spunea...

Hai sa fim realisti... cine publica rezultate noi (pentru prima oara), intr-o teza pe care n-o va vedea nimeni? Daca ai rezultate noi, locul cel mai bun sa le publici e in jurnale.
Procedura e identica in toate tarile in care exista abilitare... Singura diferenta e ca in aceste tari nimeni nu impune un numar de pagini si, asa cum zici, poti prezenta contributiile personale in 10-25 pagini, ceea ce la noi nu se poate dat fiind ca esti limitat inferior la 150 000 caractere.
Despre directiile si intentiile viitoare, nu stiu daca e sanatos sa le faci public chiar pe toate... ca sa nu se inspire altii din ele.

Bogdan Voicu spunea...

Așa m-am gândit și eu inițial. Numai că:

1) ARGUMENTUL EXEMPLULUI ALTOR ȚĂRI. Abilitarea e diferită de la stat la stat. În Germania, după ce decizia guvernului federal de a elimina abilitarea a fost contestată la curtea constituțională (sau echivalentul ei) de către trei landuri, s-a ajuns ca regulile să difere de la land la land și chiar de la o universitate la alta. În Nordrhein-Westfalen, spre exemplu, propui trei subiecte comisiei, iar aceasta alege unul. Apoi ai 6 luni ca să scrii un articol pe tema respectivă. Unul cât se poate de original. Mai în Nord, în Niedersachsen ai alternativa de a scrie o teză, care trebuie să fie nouă, originală, pe altă temă decât teza de doctorat. Dacă am înțeles eu bine, în Franța e la fel, dar nu bag mâna în foc pentru asta...

În alte țări (Spania, spre exemplu), dacă am înțeles corect, nu ai de scris o teză, ci doar să prezinți CV-ul. (peste tot ai de îndeplinit niște criterii legate de publicare, granturi etc.)


2) Teza este publică. Deci o vede toată lumea, dacă vrei. În locurile unde există teza de abilitare, ea poate fi folosită la fel ca teza de doctorat: pot fi publicate (de regulă ulterior) fie părți din ea, fie teza ca atare sub formă de articole, cărți, capitole din cărți.

3) Am auzit doar de o țară unde procedura să fie oarecum similară: descrierea în extenso a ce ai scris în trecut. E vorba de Ungaria. Or fi și altele. poți oferi exemple în acest sens?

4) Publicarea intențiilor și utilizarea lor de alții pe post de sursă de inspirație: cu rare excepții, ca să obții finanțare pentru orice, oriunde, trebuie să faci aplicații. Acestea sunt cel puțin parțial publice. La fel și cu teza de abilitare. Eu unul aș fi onorat să ducă cineva mai departe intențiile mele. Ar însemna că ele au convins măcar o persoană (nu gândeam chiar așa acum 15 ani, dar am mai învățat între timp unele lucruri). La urma urmei la asta servește cercetarea - să determine progresul, să genereze rapid cunoaștere. Evident, intențiile respective fiind publicate, trebuie citate, ceea ce crește impactul :).

Ioana spunea...

Felicitari pentru articol! Concis, la obiect. Ar fi bine daca, macar din cand in cand, am vedea cu totii lucrurile clar si am fi mai setati pe progres, pe utilitate (nu ca as fi neaparat o adepta exclusiv a utilitarismului), pe ceea ce este in folosul nostru si al societatii. Si aceasta atitutidine se poate aplica chiar si in invatamant. Pentru ca tocmai lipsa acestei atitudini face sa avem absolventi de facultate total debusolati si indiferenti si carora societatea si lumea inconjuratoare nu le spun absolut nimic si pentru care dorinta de progres, de creatie, de a realiza ceva nu doar in interes personal ci si pentru societatea in care traiesc se afla pe ultimul loc (if at all)..

sergio spunea...

mi se pare o prostie termenul de autoplagiat in fond e munca personala care este valorificata, bineinteles nu trebuie neaparat sa fie cuvant cu cuvant.

Bogdan Voicu spunea...

Dacă e o valoriz=ficare a muncii anterioare și nu o reproducere, nu e autoplagiat. Altfel, copy-paste nu înseamnă că ai creat ceva nou, și se penalizează corespunzător, ca fiind o înșelătorie.