Égalité? Facebooké? Costumé?

Mark Zuckerberg este un tip care apare des prin ziare zilele astea. Pe prima pagină. Parcă săptămâna asta a fost ziua lui. Şi tot zilele astea, compania sa, Facebook pe numele ei, vinde pentru prima oară acţiuni. Probabil nu este o coincidenţă, ci un pas menit să atragă publicitate. Facebook va scoate probabil o grămadă de bani din listarea la bursă. Acţiunile se vor vinde cu mult peste preţul nominal (initial price offer IPO). Investitorii vor spera în câştiguri exorbitante, chit că experienţa anterioară spune că în cazul companiilor online, preţurile au scăzut sub IPO în mai puţin de un an.

Mark Zuckerberg este zilele astea peste tot, la fel cum like-urile sale sunt pe mai toate paginile de net, inclusiv în subsolul acestei postări preluate oricum automat de atotputernicul Facebook, cel cu 9 miliarde utilizatori. Presa luxemburgheză de exemplu este înnebunită după el. Sau mai corect ar fi să spun că e înnebunită de el. Vă reamintesc că Luxembourg este un paradis fiscal care a decis de câţiva ani ca să devină transparent, ca parte a UE. În plină criză financiară, Marele Ducat a început şi el să cunoască probleme, altfel greu de imaginat la cei 1500 de Euro lunari/om cât este ajutorul social sau 1800 de Euro cât e salariul minim.

Băncile rămân însă importante, iar statul le-a sprijinit recent să se menţină pe linia de plutire. Şi dintr-o dată apare pe prima pagină Mark Zuckerberg. 28 de ani, în şlapi, blugi şi hanorac. CEO. Patron. Multimilionar. Sau multimiliardar. Cu bani mulţi carevasăzică. Şi fără costum. Fără cravată legată până în gât. Un fel de Steve Jobs, dar mai rău, dacă e posibil aşa ceva. Atât de rău că L’Essentiel, unul dintre cele două cotidiane ce se distribuie gratuit în Luxembourg, îl pune pe fondatorul Facebook pe prima pagină în ediţia printată. Bancherii se înfioară. De ani de zile, mai exact de multe secole..., distincţia dintre pălmaşi şi oamenii cu adevăraţi valoroşi este marcată de pantaloni de stofă, costum şi, mai nou, cravată.

Vara, la 35 de grade, cămaşa stă încheiată până la ultimul nasture, iar nodul de la cravată se urcă până în mărul lui Adam. Aerul condiţionat se învârte harnic, aducând mediul ambiant la 17 grade, nu cumva să relaxăm nodul de cravată. La naiba cu protecţia mediului, asta e pentru idioţi, nu pentru bancheri, staruri TV sau politicieni. Deşi, la TV, au început să urmeze exemplul dat de mediul academic şi să treacă la casual, sau, mă rog, smart casual. Între politicieni, puloverul lui Petre Roman rămâne o excepţie. Starurile TV au momente când devin mai umane, dar atunci înlocuiesc uniforma de servici cu costumaţii scumpe, deci sunt de partea bună a baricadei. La fel şi avocaţii. Nu renunţăm noi aşa uşor la uniformă, chit că un ziar italian (da, italian, adică de la ăia care se pricep la modă!) scria acum doi ani că dacă am renunţa la cravată vara, am reduce consumul de energie electrică cu câteva procente importante.

Acum, vorbind serios, mă aştept ca nebunia cu înregimentarea anumitor profesii (funcţionarii bancari, reprezentanţii de vânzări, cei din asigurări, avocaţii, notarii, politicienii, CEO de la firme mai răsărite) să ia şi ea sfârşit în următorii 10-15 ani, dacă nu cumva mai devreme. Mişcarea indignaţilor, care aniversează zilele astea un an, e doar un mic semn că lumea s-a cam saturat de aşa ceva. Ţinuta lui Zuckerberg spune că deghizarea în mare om nu mai e la modă în societatea cunoaşterii. Banii încep să fie mai puţin relevanţi decât capacitatea de a înţelege, aşa spun studiile sociologice din ultimii 40 de ani. E adevărat însă că sociologii nu sunt economişti, dar nu ei au eşuat lamentabil în a prezice şi preveni recesiunea.

Mă uit la vecinii din clădirea vecină, sediul central al unei bănci, o clădire masivă, în care toată activitatea se petrece fără relaţii cu clienţii. Bărbaţii sunt cu toţi „costumaţi” de parcă ar trăi pe vreme lui Ceauşescu. Sunt în fapt funcţionari la o bancă salvată de la faliment prin injectarea a 6,4 miliarde de Euro de către trei state europene, şi apoi prin vânzarea filialei luxemburgheze către nişte qatarezi. Surprinzător, uniforma femeilor e mai puţin strictă: văd zilnic destule care poartă chiar blugi! Îmi vine în minte vremea când 'ororizam' şefii mergând, vara, în bermude, la biroul de la o agenţie internaţională din sistemul ONU ;). Asta era însă pe când eram tânăr şi chiar şi azi ar fi socotit mult prea revoluţionar. Mâine va fi însă altceva.

Întrebarea este cine din domeniul bancar, ce jucător important, va îndrăzni să renunţe la reminiscenţele conformismului medieval şi să urmeze exemplul lui Zuckerberg, cu menţiunea că mie nu îmi plac papucii săi de plajă. Aş prefera nişte sandale de calitate. Evident, la Bucureşti nu ar merge nici acelea: e prea mult praf după gustul meu.

[Postarea aceasta se potriveşte la a doua bucată de pe albumul de debut al trupei Yes, apărut în 1969 şi intitulat simplu: YES. A doua piesă se cheamă „I See You” şi are un debut fascinant, o ironie simpatică la melodiile siropoase, deşi piesa este un cântec romantic în sine: I see you/La la la, la la la, la la la, la la la/I see you. Se potriveşte contextului şi o bere belgiană interesantă, Kwak, cu o etichetă kitschoasă, dar cu un pahar fantastic (vezi poza) şi un gust bun. Şi, din nou, în ton cu postarea, un vers din aceeaşi piesă a celor de la Yes: Tell your friend, I’am aware that she care!. Glorious isn’t it? Precum o sută de like-uri ;)]