De-a lungul timpului, am trecut prin multe universităţi din România, ca student, lector, sau simplu vizitator, dar una singură mi-a marcat cu adevărat viaţa. Îmi voi aminti mereu prima mea prezenţă acolo. Intrai în laboratorul mirosind a metal, cu instalaţii bizare, impresionante. Dimensiunile mi se păreau gigantice. Urcai pe o scăriţă de metal către un soi de mansardă aflată în laborator, undeva sus, cam pe la nivelul al doilea dintr-un bloc. Clădirea, sau mai exact ansamblul de clădiri, se afla spre capătul lui 30 barat, înainte de Hipodrom. Lângă laborator, o săliţă mică, de seminar, cu o tablă neagră, cu cretă colorată. Aveam nouă ani sau poate zece, totul părea gigantic, frumos, altfel. Mai încolo era un amfiteatru, biroul tatei, cu multe hârtii. Un joc de şah într-un dulap.

Clădirea principală avea multe aripi, enorm de multe mi se păreau pe atunci. Pe partea cealaltă a Căii Bucureşti, botezată Bulevard de către autorităţile comuniste, era restul campusului, cămine, cantine, toate la un loc. Puţin mai încolo, către oraş, se afla şi încă e acolo, Liceul de Chimie.

IPG-ul, cum se numea pe atunci, înainte ca Institutul de Petrol şi Gaze să îşi schimbe din nou numele, avea trei facultăţi mari şi late şi concurenţă de 17-18 candidaţi pe un loc. Cu tata nu puteai ieşi niciodată să faci 200 de metri prin oraş fără să îl salute măcar 2-3 persoane. Foşti studenţi sau colegi, sau colaboratori, toţi ingineri de petrol, într-un fel o mare familie, însărcinată cu ceea ce a făcut oraşul mare şi probabil a determinat destinul României în ultimul război mondial.

Azi, Universitatea Petrol şi Gaze Ploieşti s-a diversificat, pierzând din calitatea campusului. Căci asta făcea şi face UPG o universitatea precum cele din Suedia, sau Olanda, sau SUA, sau Elveţia. Campusul. Totul se află laolaltă, există viaţă universitară; de la cămine la facultate, de la cantină la sala de sport e doar o zvârlitură de băţ. Profesorii aveau birouri, chiar dacă nu individuale, iar studenţii puteau să îi caute pentru consultaţii.
E un lucru pe care nu îl vezi în ASE sau la Universitatea din Bucureşti sau la multe alte universităţi româneşti. Istoria e în defavoarea lor: au sedii centrale şi nu se pot îndura să se despartă de ele. Atunci caută să achiziţioneze sau să construiască alte clădiri, dar tot oarecum în centru. Precum Politehnica Bucureşteană, IPG-ul a fost construit la periferia oraşului, în anii '60, ceea ce a fost în avantajul său ca universitate. Spaţiul liber din jur a permis dezvoltarea unui campus adevărat, acolo unde oamenii se pot întâlni şi dezvolta proiecte comune, chiar dacă e departe de centru. Aşa e în Umeå, în Lausanne, în Stockholm, la Tilburg, la Ljubljana, la Lisabona, ca să dau doar câteva exemple europene.

Fără îndoială, atunci când am început să „frecventez” IPG-ul, condiţiile tehnologice erau altele. În anii şaptezeci tata şi-a scris teza de doctorat de mână. Mai întâi pe ciorne, cu creionul mecanic, acela ce se ascuţea cu „limba soacrei” – o bucăţică de şmirghel lipită pe un soi de limbă de plastic din care nu găsesc nicio imagine pe Internet! Folosea nişte creioane Koh-I-Nor, care aveau şi ascuţitoarea lor, înşurubată în butonul din fundul creionului. Nu, nu erau mine de 0,5 sau 0,7. Erau mine HB, la fel de groase ca la creioanele de lemn, aşa că se cereau ascuţite periodic. Făcea ceva şi cu un computer, că avea cartele perforate, dar e prea târziu să mai întreb ce. Mai apoi a scris teza cu stiloul, sau parcă cu un Rotring cu tuş negru, cu scrisul lui caligrafic, cu litere aproape ca cele de tipar. Apoi a devenit şef de lucrări (adică lector) şi a rămas aşa mai bine de un deceniu, până în 1990, că deh, posturile erau blocate. Asta ca să nu spună nimeni că istoria nu se repetă ;) Apoi a devenit profesor, şef de catedră, decan, din nou şef de catedră, şi apoi nume de stradă. Atât a mai rămas, nimic despre dezamăgiri legate de activitatea CNCIS-ului şi CNFIS-ului de atunci, dar multe lucruri frumoase legate de studenţii săi.

Şi mai e amintirea IPG-ului, acum UPG, cu al său campus rar în România. Azi nu mai sunt 17 candidaţi pe loc, dar absolvenţii de la inginerie mecanică, specializările utilaj şi foraj petrolier sau cum s-or numi astăzi, o bună parte a lor (spre 40% din câte se lăuda un profesor de acolo) încă merg să profeseze în Norvegia, Olanda sau Arabia. Iar conexiunile mele pe Facebook sau LinkedIn spun multe despre calitatea UPG. Şi cred că acel campus, în care tata şi-a petrecut toată cariera şi unde am aflat eu ce înseamnă universitate adevărată, are rolul său în toată această poveste.

Şi poate este ceva legat şi de spiritul fotografiei de mai jos, pe care împreună cu ale ei surate am tot regăsit-o prin arhiva familiei pe când eram mic…

0 comentarii: